”O surpriză pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens, hominizii care au găsit că frauda duce la scop mai uşor decât violenţa. ” Acad. MIRCEA MALIŢA
În lipsa ideologiilor distincte, se nasc alianţe. În lipsa caracterelor, apar delatori. Mulţi dintre reprezentanţii capiştei politice a ultimului sfert de veac au trecut în marea lor majoritate printr-un proces de metamorfozare internă care azi îşi atinge un apogeu extrem de dureros pentru naţie. Pe măsură ce puterea i s-a revărsat în valuri peste creştet, chipurile, în mod democratic, zoon politikon a devenit miniatura unui diabolic personaj al perimetrului antic roman, destul de necunoscut contemporaneităţii – Sulla. Cum? Aidoma acestuia, prin jaf şi dictatură personală. De ce? Pentru că inteligenţa nu i-a permis niciodată politicianului postmodern să-şi gestioneze cu responsabilitate conceptul de putere, un concept care a căpătat în mintea lui, din nefericire pentru destinul omului de rând, dimensiuni hiperbolizante. O foarte scurtă incursiune în sfera istoriei lumii poate desluşi multe detalii despre adevărata natură a celor care azi conduc la nivel autohton şi global Omul, devenind un bun şi întemeiat prilej de a trata în mod distinct şi sumar trei momente specifice din istoria autohtonă şi cea a umanităţii în stare să certifice cu elocvenţă cele subliniate anterior. Primul dintre ele e organic legat de suflul antichităţii romane, cel de-al doilea de epoca fanariotă în Ţările Române, iar ultimul de un aspect particular deviant al legislaţiei naţionale din anii pe care am ajuns să îi trăim.
Sulla (foto) nu este un substantiv comun slobozit cu multă lipsă de discernământ, în fel şi fel de variante lingvistice, de către anumiţi inşi ai speciei Homo sapiens sapiens de azi. Dimpotrivă. Se poate, de fapt, lesne constata din însăşi modalitatea scrierii sale cu majusculă şi cu dublă consoană. Mai precis, substantivul invocat aici e unul propriu, desemnând figura neguroasă a generalului şi omului politic al Romei antice Sulla Lucius Corneliu (138-78 î.e.n.) – autointitulat „Felix”, adică „Norocosul” -, cuceritor, la 1 martie 86, al Atenei şi al Pireului, asupra cărora a dezlănţuit la momentul respectiv o prăduire de proporţii inimaginabile, dar şi instaurator, pentru prima dată în diacronia Cetăţii Eterne de pe Tibru, a conceptului de dictatură personală, acordându-şi cu de la sine voinţă „titlul de dictator pe termen nelimitat”. Reformist în sens strict unidirecţional al consolidării propriului său eşafod de conducător absolut, generalul roman Sulla nu a făcut decât să dubleze, prin binecunoscutele Leges Corneliae, numărul senatorilor, de la 300 la 600, reducând, astfel, la tăcere cuvântul tribunilor plebei şi sporind, deopotrivă, în acest mod puterea temutei oligarhii senatoriale a vremii. În anul 78, el s-a retras în Campania, unde si-a scris cele 22 de volume de memorii intitulate simplu „Comentarii”, izvorul funciar de mai târziu, practic, pentru un Plutarh ori un Titus Livius întru formularea nu doar a diagnozei caracterizante a activităţii lui militare şi politice, dar şi întru sublinierea pregnantă a temeliei concrete în ceea ce privea cruzimea recunoscută a acestuia şi modalitatea proprie de control statal deţinut, întemeiate ambele pe un fundament constituit, aşa precum specificam anterior, din segmentul senatorial şi din cel al corpului magistraţilor extinse numeric din raţiuni rapid identificabile de oricine, la care se adăuga şi acea devotată gardă personală compusă dintr-un număr de 10 000 de liberţi şi 120 000 de veterani aflaţi în coloniile militare din Etruria şi Campania.
O altă alăturare elocventă a caracteristicilor definitorii ale omului politic contemporan este reprezentată de ceea ce denumim generic în istoria naţională drept ev fanariot, ce îşi delimitează, să spunem aşa, intervalul de desfăşurare începând cu anul 1711, în Moldova, sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, respectiv, 1716, în Muntenia, pentru ca, mai apoi, să-şi finalizeze parcursul istoric ruinant pe plan economic şi decadent pe cel politic pentru ambele Ţări Române în anul de graţie 1821. Abia o dată cu sfârşitul fizic, la data de 19 ianuarie 1821, al domnului Alexandru Şuţu aflat la cârma statală de dincoace de Milcov avea să prindă contur mişcarea iniţiată de Tudor Vladimirescu, care viza ca ţintă concretă înlăturarea definitivă a valului de fanariotism şi obţinerea independenţei Principatelor. Rezumând statistic, prin cei 36 de domni în Moldova şi cei 40 în Muntenia, „Regimul fanariot a fost un regim de jaf.”, după J.C. Drăgan, un veac dominat în mod vădit de „ruperea Principatelor de Europa”, dar şi de „orientalizarea lor în forma de viaţă şi în obiceiuri”, conform celor scrise de acelaşi istoric român. Căci urmele stăpânirii Domnilor greci proveniţi din cartierul de pe Cornul de aur al Constantinopolelui, Fanarul, nu au fost deloc nişte dâre pline de lumină sub raport economic şi fiscal. Ba, dimpotrivă, putem vorbi despre vremuri de grele şi multe biruri pentru omul de rând, ce apăsau, la fel ca şi astăzi, ca o piatră de moară, spatele celor care nu îngroşau rândurile tagmei contribuabililor hrisovoliţi.
Una dintre dările vechi de trei secole şi cunoscute sub numele simbolic de haraciu – amintim aici că acesta data încă din anul 1413, în Muntenia, fiind pe atunci în valoare de 3000 bani de aur plătiţi peşcheş de către Mircea turcilor, şi abia din 1512 în Moldova, când Bogdan Chiorul adăuga vistieriei lui Selim I suma de 4000 de galbeni şi 20 de şoimi – era vărsată an de an Porţii otomane, în epoca fanarioţilor ea ajungând să înregistreze, după cum bine se cunoaşte, o creştere considerabilă. Dijmăritul sau impozitul pe stupi şi pe mascuri, adică pe porcii castraţi şi puşi la îngrăşat, de exemplu, fumăritul, vinăriciul sau taxa pe cârciumi, în virtutea căreia fiecare proprietar de asemenea stabiliment comercial era obligat să ofere statului din zece vedre câte una, oieritul sau darea pe păşunat formau toate huzmetul, cu alte cuvinte, venitul principal al Domniei care era scos la vânzare prin licitaţie publică. Altfel spus, secolul al XVIII-lea (supranumit şi secolul Luminilor) se constituie, aşadar, într-o nişă de referinţă a istoriei naţionale, când hospodarii Ţărilor Române, puşi ori maziliţi după bunul plac şi mulţimea de interese de către Înalta Poartă, reprezintă un reper edificator pentru actualitatea veacului XXI în ceea ce priveşte dinamica şi diversitatea impozitării multiple a cetăţeanului de rând, neprivilegiat nici el, desigur, în interiorul unui organism statal viciat şi condus după legi impuse, în genere, din afara sa.
Părăsind teritoriul evului fanariot în Principate şi revenind la actualitatea mizeră a timpului în care trăim, aducem în discuţie, menţinând discursul în aceeaşi cheie ideatică anterioară, conceptul de Homo fraudens, concept aparţinând acad. Mircea Maliţa, care descrie fenomenul deloc nou apărut în societatea românească în următorul mod: ”O surpriză pentru noi este descoperirea unei specii nesemnalate: Homo Fraudens, hominizii care au găsit că frauda duce la scop mai uşor decât violenţa. Procedeul le-a plăcut atât de mult încât… vedem subspecia lucrând inteligent printre noi în economie şi politică şi mult mai mult în viaţa de zi cu zi.” Mircea Maliţa adaugă acest calificativ – definitoriu, din păcate, pentru anumite spirite postmoderne (existente nu numai în sfera politicului, ci şi în toate celelalte sfere constitutive ale corpului statal contemporan) – altor asemenea atribute conferite fiinţei umane de-a lungul vremii, fiecare dintre ele aşezat, evident, pe palierul său imagologic restrictiv, precum Homo ludens, Homo communicans, Homo faber, Homo artifex ş.a. Homo fraudens identifică, de fapt, acel individ al momentului actual, care îşi dedică până la ultima suflare viaţa tărâmului întunecat al ilegalităţilor şi al machiaverlâcurilor de tot felul. El distruge, practic, asemenea unei carii extrem de agresive, în mod constant, cele mai sănătoase pârghii ale organismului economiei naţionale, impunând la nivel general o serie de principii negre de acţiune cu scopul creşterii arborescente a unei mari şi incontrolabile (chiar şi prin măsuri corect aplicabile) plăgi a momentului – evaziunea fiscală. Un segment care prejudiciază statul imens şi peste care, dacă încercăm a suprapune şi ceea ce stă scris în recentul raport pe Justiţie din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare, atunci tabloul prezentului nostru superficial şi discontinuu devine aproape complet. (Iată, spre exemplu, una dintre menţiunile Comisiei Europene, demne de luat în seamă nu doar la nivel scriptologic ori utopico-ideatic de către cei îndrituiţi cu asemenea sarcini fixe, ci faptic: “În ceea ce priveşte recuperarea creanţelor, în special recuperarea daunelor-interese, autorităţile române au recunoscut faptul că sistemul trebuie îmbunătăţit. Chiar dacă una dintre dificultăţile în acest domeniu este legată de necesitatea îmbunătăţirii colectării datelor, totuşi rata de recuperare înregistrată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) în executarea hotărârilor judecătoreşti este estimată la numai 5-15 % din activele care fac obiectul unei hotărâri judecătoreşti.”)
Cu siguranţă că, în negura greu de cuprins ecuaţional chiar şi la nivel matematic a fraudei zilelor noastre, devine de-a dreptul ridicol să încerci a-i contrapune factorului de ordin gigantic al evaziunii fiscale, prin intermediul unor coerciţii legislative inventate cu rea intenţie de către un regim politic anterior (şi facem referire aici, bineînţeles, la guvernarea portocalie antiumană de dinaintea celei prezente), o serie de manifestări minore (neluate în calcul nici măcar de comunişti), ce depăşesc sfera raţionalului unanim acceptat, precum impozitarea veniturilor obţinute de anumite categorii defavorizate de populaţie din dobânzile nesemnificative provenite din depozite bancare înfiripate de omul obişnuit pentru zile negre (a se traduce aici, pentru supravieţuire şi moarte). Una dintre nenumăratele anomalii ale perimetrului politic şi societal intens manelizat de două decenii şi jumătate, anomalie „gândită” probabil de către aleşii conjuncturali ai neamului în concordanţă cu faptul că sumele cu pricina reprezintă, practic, singurele venituri, care pot fi vărsate cu certitudine la ora actuală în vistieria statului, dar şi ca o modalitate de şubrezire, până la urmă, a sistemului bancar. Or, tocmai din unghiul contrar de vedere ar trebui acţionat la nivel de politici economice, asta dacă nu se doreşte a se instaura cu forţa un cu totul şi cu totul alt mers general al lucrurilor decât cel cunoscut până acum.
Din punct de vedere imagologic însă, ultima şi cea mai puternică reprezentare nu numai a insuficienţei pseudomodelului capitalist din ultimul sfert de veac parcurs – pseudomodel aşezat cu o deosebită insistenţă, prin varii strategii de marketing politic, în ochiul viu al naţiei române -, cât şi a figurii lui Homo fraudens de sorginte politicardă este o secvenţă vizuală de câteva secunde, când mitul emblematic pentru vulg al individului înfipt în magia stranie a propriei sale avuţii s-a spulberat cu bruscheţe, aidoma unei dâre iluzorii de fum pe un cer care n-a existat, la rându-i, nici el deasupra creştetului cuiva. De la poarta principală a palatului construit pe tărâmul sumbru al morţilor şi până la uşa veche şi decolorată a oprelii, traseul omului politic postdecembrist ni se înfăţişează a fi unul încărcat de semnificaţii negative pregnante, tocmai pentru că zoon politikon s-a autodefinit de-a lungul timpului ca o specie situată mereu în zona de aşteptare opusă aceleia gândite de mandatarii lui reali, nu doar statistici.
Orice poţi să îi reproşezi politicianului conjunctural postmodern în cadrul larg al spectacolului teatral lumesc (cu aparent caracter democratic, în genere), dar nu poţi să îi treci cu vederea un lucru, anume darul vădit al persuasiunii cu dublu tăiş scrijelite parcă în gena lui specifică, un loc geometric cu contururi imprecise, în care doza de responsabilitate şi viceversa ei se împletesc destul de dizarmonic şi de periculos. Legătura dintre cele trei câmpuri atacate anterior în mod distinct şi cu sumaritate e simplu de intuit. Căci nu seamănă cumva, ne întrebăm, actualele impozite iraţionale pe sărăcie (sărăcie doar a vieţii materiale, nu şi a duhului însă) atârnate în spatele românului obişnuit cu taxa impusă de fanarioţi pe mascuri, adică pe porcii castraţi şi puşi la îngrăşat, de exemplu, în condiţiile existenţei, de o bună bucată de vreme încoace, a unei specii degenerate de zoon politikon echivalate sinonimic, de regulă, în chip vădit cu Homo fraudens şi dominate din plin de pusee continue de aroganţă extremă, jaf nelimitat şi dezmăţ opulent, precum acelea ale fostului general roman Sulla?!… Pare că da. Nădăjduim, totuşi, că lucrurile vor intra pe un culoar al ordinii veritabile cât de curând.
