Privind retrospectiv peste cenuşa anilor scurşi din clepsidră, poate ai dori să umpli cu boabele de soare toate clipele trecute în zbor pe lângă tine. Poate regreţi tot ceea ce ai fi dorit să ai şi nu ai avut. Trebuie – în schimb – să ai puterea de a uita de multele tristeţi, amintindu-ţi de şi mai multele bucurii, pentru a merge mai departe. Trebuie să abandonezi treptele întunecate ce te-ar întoarce spre trecut şi să urci pe treptele luminate ce te-ar purta spre viitor. Acolo, pe treptele pe care le urci desculţ, poate pentru a le putea simţi mai bine răceala de marmură, ori căldura de magmă, vei ajunge la treapta când trupul tău va căpăta umbre, se va despărţi în două sau mai multe, ori poate va păstra doar frustrarea neîntâmplării tuturor acestor minunate lucruri.
Pe acea treaptă te vei întâlni cu dragostea, care-ţi va surâde prin frumuseţea fiecărei flori ori te va înţepa cu fermitatea fiecărui spin. Dar, aici, în lumina difuză, uneori, a conştiinţei noastre, vom găsi dorinţa de a ne transforma în copaci, pentru a putea înflori în tinere ramuri. Aici, viaţa ne-ar purta în beznă, dacă mlădiţele noastre nu ar avea puterea de a ne transforma în lumină. De aici încolo, e alegerea noastră şi binecuvântarea divină de a împărţi totul cu fiinţele – îngeri, de a fi răsplătiţi în fiecare clipă cu zâmbete, îmbrăţişări, priviri calde. Privirile ori îmbrăţişările copiilor noştri.
Doar de pe această treaptă a devenirii noastre, ne vom simţi împliniţi, ne vom simţi oameni. Ca părinte, nu pot să nu îi înţeleg pe cei pe care Dumnezeu nu i-a binecuvântat, încă, dar pe care sigur îi va binecuvânta. Să nu uitaţi: nu speranţa moare ultima, ci: SPERANŢA NU MOARE NICIODATĂ! Şi tot ca părinte, mă uit în ochii copiilor mei, le văd mulţumirea şi fericirea şi nu pot să nu mă gândesc la milioanele de copii care nu au fost binecuvântaţi cu o familie, cu o casă, cu o masă, pe care să poată avea „pâinea cea de toate zilele”. Cu gândul la ei, ne încearcă tristeţi amare în această zi a bucuriei, ca parte a unui crunt adevăr: copilăria, adeseori amestec de inocenţă şi infinită suferinţă. Lor, acestor nefericiţi ai sorţii, le dedic doar gânduri bune! Lor le sărut ochişorii plânşi, ori sufletele care suferă în tăcere! Dar, tot lor, le amintesc sacrele cuvinte ale Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”.
Tuturor copiilor lumii, din oricare colţ al său ar fi, de orice culoare a pielii ar fi ei (culoarea e doar o parte a spectrului unui minunat curcubeu), le urez din suflet: LA MULŢI ANI! Lor, copiilor, să le dăruim în fiecare zi, nu numai azi: grija, dragostea dar şi respectul nostru! Oameni mari de azi, aveţi în faţa voastră pe oamenii mari de mâine, care vă vor judeca la fel de aspru aşa cum i-aţi judecat şi voi astăzi, ori vă vor zâmbi cu aceeaşi dragoste cu care le-aţi zâmbit şi voi – acum! Dăruiţi-le inima voastră, care va întineri la frumuseţea razelor de soare din privirile lor fragede! Dăruiţi-le culoarea privirilor voastre mature, pentru ca ei să devină florile alegerilor înţelepte făcute de voi în viaţă.
Azi e ziua lor şi nu putem să nu-i cinstim ca pe cele mai importante fiinţe din viaţa noastră. Asta, fără să uităm că le datorăm fiecare clipă de bucurie, ori fiecare lacrimă revărsată curat din oceanul dragostei noastre. Iar voi, copii, să nu uitaţi niciodată pe toţi cei care nu au uitat să ude florile – ca să înflorească, au îngrijit mlădiţele tinere – ca să înmugurească, au cules stelele de pe cer – ca să vi le aşeze în privirile voastre inocente, au mângâiat fiecare suferinţă a voastră – cu lacrimi curate, au spălat fiecare greşeală – cu apa pură a iertării lor binecuvântate. Şi mai ales, să nu uitaţi că: nicio fiinţă vie nu are puterea de a-şi alege părinţii. Mulţumiţi-le, oricum, fie şi numai pentru viaţa voastră! LA MULŢI ANI, dragelor noastre vlăstare! LA MULŢI ANI, TUTUROR COPIILOR LUMII!!
