“Zorii vremii noi pe care o trăim au dat o nouă prospeţime şi vieţii “ţărăneşti”: cântecele răsună mai voios, horele sunt mai iuţi, cartea este sfătuitorul nelipsit al omului, iar siguranţa zilei de mâine este realitate. Urmaşii ciobanilor de odinioară, ai acelora care au apus tânjind după vremuri mai bune, urcă cu mult curaj treptele socialismului.”
Aşa suna un text din prefaţa unei culegeri de folclor de prin anii ’70. În acea vreme, “marile schimbări” prin care trecea ţara dădeau probabil iluzia că viaţa oamenilor din mediul rural ar putea cunoaşte o turnură pozitivă importantă. Ce n-au reuşit să sesizeze mai-marii vremii era că este practic imposibil să schimbi în câteva decenii, în bine, realităţi consolidate de-a lungul a sute sau mii de ani.
Dimpotrivă, schimbările bruşte la care a fost solicitat au zdruncinat satul românesc. Paradigma revoluţionară era acceptată atunci pe scară largă fără a i se fi analiza însă în detaliu consecinţele. La fel ca în cazul unui medicament ale cărui efecte secundare negative sunt descoperite la mulţi ani după începerea tratamentului…
România era (şi încă este) din multe puncte de vedere mult în urma altor state europene, efect al istoriei sale de veacuri. În timp ce câmpulungeanul Neacşu îşi trimitea în 1521 scrisoarea către judele Hans Benger al Braşovului într-o română aproximativă scrisă cu caractere chirilice (“…dau ştire domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împaratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre…”), într-o ţară numită Anglia un oarecare Shakespeare îşi scria capodoperele.
În timp ce statul român nu exista pe hartă (doar cnezate sau voievodate cvasi-independente), englezii aveau un echivalent al Parlamentului. Ori, în timp ce acum mai puţin de un secol în România se murea de foame în timpul secetelor, în Franţa încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare) sporirea bogăţiilor statului se răsfrângea şi asupra stării a treia. Cauzele situaţiei recente şi a evoluţiei europene a României sunt clare şi nu trebuie căutate foarte mult.
Eroarea comisă de regimul comunist al României a fost de a crede că lucrurile se pot schimba radical într-un sfert de veac. Lumea rurală a avut cel mai mult de suferit din aplicarea unei asemenea politici – atât de mult încât lumea veche a satului a murit, de cele mai multe ori inutil. Modelul socialist de transformare a satului românesc nu a funcţionat, ba dimpotrivă. Lăsând lucrurile să evolueze natural, fără intervenţii violente într-un univers tradiţional conservator, ar fi rezolvat poate multe din problemele majore cu care se confruntă acum acest mediu. În plus, să nu uităm că în perioada interbelică România era “grânarul Europei”.
Mai recent, “…trecerea de la o cultură în cadrul căreia standardele erau ierarhice şi net definite la una în care ideile, imaginile, simbolurile se învolburează într-un vârtej, iar individual culege elemente individuale din care îşi formează propriul mosaic sau colaj” (Alvin Toffler) i-a derutat pe reprezentanţii vechii lumi săteşti. Debusolarea comunităţilor rurale a fost cu atât mai puternică cu cât s-a produs pe fondul creşterii standardelor general admise privind experienţa, priceperea într-un anumit domeniu şi educaţia formală a indivizilor.
Omogenitatea vechilor realităţi a fost înlocuită, vrând-nevrând, cu eterogenitatea lumii moderne. ]ăranii, reprezentând un sistem de viaţă tradiţional, s-au văzut peste noapte confruntaţi cu o serie de noţiuni ambigue. Au descoperit că formele de organizare perfecţionate de-a lungul veacurilor, meditaţia lor asupra lumii, comentariul propriu asupra realităţilor sociale au devenit, brusc, superflue.
Consecinţa imediată este nu doar că, din punctul de vedere al celor aflaţi în exterior, importanţa reală a satului românesc se reduce cu rapiditate. Mai mult, nu mai întâlnim acolo acea proverbială înţelepciune populară, iar obiceiurile folclorice aproape că au dispărut (ele par în viziunea ţăranilor de azi perimate). Grav este însă că noii locuitori ai satului par să nu se poată adapta însă decât cu mare dificultate nici lumii urbane şi standardelor civice ale societăţii de azi. Cinstea, generozitatea sau sobrietatea par să cunoască o mutaţie lingvistică; sau îşi păstrează sensul de odinioară doar pentru câţiva.
Prin secolul al XIX-lea, vorbind despre viaţa americană, francezul Alexis de Tocqueville, făcea o scurtă analiză a oamenilor simpli, aplicabilă şi ţăranului român contemporan: “…a pastrat cele mai multe din prejudecăţile strămoşilor săi, nu şi credinţa acestora; neştiinţa lor, nu şi virtuţile; a admis ca regulă a acţiunilor sale doctrina interesului, fără a-i stăpâni arta…” Ignoranţa şi acceptarea a noi forme în lipsa fondului constituie în lumea rurală românească noţiuni conguente; fiecare din cele două sunt în acelaşi timp cauză şi efect.
