ÎNTRE PRIMELE UNIVERSITĂȚI ALE LUMII CREȘTINE (I)
„Şcoala de la Tomis, afirmată de la finele secolului
al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie
una dintre cele mai importante etape din întreaga
dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)
Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.
Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)
După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.
În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenar – pelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ. dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)
Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.
Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)
HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.
Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.
Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.
Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.
Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.
Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.
Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.
Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.
Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.
Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.
Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)
Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.
Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Hr., dincolo de reşedinţa guvernatorului era şi primul scaun episcopal din istoria B.O.R., avându-l în frunte pe Evanghelicus. Din secolul VI, reşedinţa capătă o mai mare strălucire devenind Eparhie Arhiepiscopală şi Mitropolitană, a cărei jurisdicţie se întintea peste 14 Episcopii, temei de mare înflorire spirituală naţională şi universală.
Operele tomitenilor n-au constat numai în originalitatea creaţiei, ci şi în erudiţia titrată printr-o hermeneutică aleasă, cultică în premieră la acea vreme de aur a GETO-DACILOR.
Regele cu aristocraţia sa care, veghează şi promovează cultura şi genialitatea poporului lor, se împărtăşesc la rându-le din Potirul creaţiei divino-cultice. Aşa se naşte Cotys I, regele poet care l-a îndrăgit şi l-a influenţat pe marele poet Ovidius întru înţelepciunea thracă, despre care el credea că este doar o naţiune barbară.
Aşadar, Regele-poet Cotys I şi poetul Ovidius Publius Naso (43 î.d. Hr. – 17 d. Hr.) care a evocat liric frumuseţea naturii noatre, alături de alte poeme încântătoare, au intrat în Pantheonul Literaturii noastre ca primii autori culţi.
Aşa s-a aşezat Şcoala superioară de la Tomis, prin voinţa Bunului Dumnezeu şi prin evlavia unor Ierarhi cu adevărat slujitori şi slăvitori ai Învăţătorului, Arhiereului şi Împăratului Cosmosului – Iisus Hristos, pe fundamentul unei continuităţi de spiritualitate mistică, dar şi pe dimensiunea unei înalte tradiţii profetico-cultice.
Între măreţele înfăptuiri literare religioase, Epistole, Norme/ Reguli monahale şi Circulări Sinodale ale Ierarhilor dobrogeni, vin ca o adăugire la Miracol, exemplarele biografii denumite Acte martirice, astfel în 12 Aprilie 372, d. Hr., pe urcuşul mistic suie martiriul sfântului Sava Gotul de la Buzău, consemnat în Actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău, „una dintre cele mai importante realizări epice ale epocii litaraturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83)
Arhiepiscopul geto-dac al Cezareei Capadociei, provincie thracă, Sfântul Vasile cel Mare s-a adresat confratelui ierarh al Tomisului, Betranion şi guvernatorului Iunnius Soranus, numit „ilustrul guvernator al Scythiei” pentru a-i trimite sfintele moaşte ale martirului buzoian şi mulţumeşte ales prin două epistole celebre pentru scrisoarea trimisă de episcopul Betranion şi pentru darul divin cu care l-a onorat.
Epistola 164 a Sfântului Vasile cel Mare, grăia mirific în limba sa geto-dacă: „Ce nu are scrisoarea ta? Oare nu iubirea faţă de Dumnezeu? Nu admiraţia pentru martiri…încât ne vin în faţă întâmplările acelea?… Cine ar putea descrie bucuria sufletelor noastre? Ce putere a cuvântului şi-ar închipui că poate să exprime clar bucuria lăuntrică a sufletului nostru? Desigur, când am văzut pe atlet, am fericit pe îndrumătorul lui, care va primi, şi el, de la Judecătorul cel Drept cununa dreptăţii, pentru că a pregătit pe mulţi pentru a lupta pentru credinţă.” (Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova-1984, p. 41)
Epistola Sfântului Vasile cel Mare, confirmă între altele şi calitatea de scriitor a ierarhului de Tomis, Betranion, exponentul Şcolii Literare Tomis-Dunărea de Jos, perioadă în care şi-a imortalizat Epoca de Aur, prin care au excelau teologul Origen, istoricii Socrates, Sozomen, Iordanes cu celebra sa Getica, sfinţii dobrogeni Ioan Casian prin lucrarea Conlationes XXIV, capodoperă universală şi Gherman, Evgarie Ponticul (345-399), cu celebra scriere Antierethicus, Wulfila, traducătorul Bibliei în limba germană şi Auxentius Mercurinus, episcop de Durostorum, „unul dintre cei mai importanţi scriitori dacoromâni” * , care a redactat biografia magistrului său, „Epistola de vita, fide et obitu Wulfilae”, Niceta de Remesiana, Flavius Aeticus, ilustru general şi mare om de cultură thracă, sf. Theotim I Filosoful, episcopii Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinos, sf. Dionisie Areopagitul, mitropolitul Valentinianus de Tomis, Isidor de Sevilla cu ilustra Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum şi Etymologiae, inspirate din Cosmographia lui Aethicus Hristicus, sf. Martinus de Bracara, consilier al regelui Miro (570-583) al suebilor-Peninsula Iberică, ş.m.a. (* Mihail Diaconescu, p. 86, 89-92, 142, 145)
Episcopul Niceta de Remesiana (+ 414), a întreprins o vastă misiune de evanghelizare printre thraci, schyţi, geţi, daci, bessi, în Dobrogea, Muntenia, Dacia Ripensis, Mediterranea, iar ca scriitor bisericesc a realizat o profundă operă de excepţie, cu caracter universal: Instructio ad competentes (6 vol.), De diversis appelationibus, De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae bono, De lapsu virginis, Te Deum. (S. Felbecker, Nicetas von Remesiana, în LACL)
Mihail Eminescu, Profetul nostru s-a numărat printre admiratorii marelui ierarh, ca de altfel şi de bucuria întregii Şcoli Literare de la Tomis, privind studiul său: etnogeneza poporului dacoromân, precum şi problema continuităţii elementului thraco-geto-dac în Dacia. În lunga sa fişă a Ms. 2257, f. 431-439, sunt extrase citate din cartea lui Julius Jung, Romer und Romanen ind den Donaulandern, Innsbruck, Wagner, 1877, unde găsim fragmente referitoare la: Vitae S. Sabae, Vitae S. Nicetae (notele 1-2 din subsolul p. 131; „Viaţa lui Ulfila…” ; „Bizantinul Priscos…” ; „Auxentius ed. Waitz p. 20” (Caiete, V, p. 40-43), fragmentul de sub anul 824, „Abotriţii cari locuiesc în Dacia…”, fragmentul de sub anul 976 „Pe urmaşul lui Şişman…” (Ms. 2257, f. 438 r. Caiete V, p. 43), afirmă documentar „cea mai veche atestare istorică a Vlahilor din dreapta Dunării”, până la acel moment.
Generalul Flavius Aeticus a fost luat ostatic de regele vizigot cuceritorul Romei Alaric I de Peuce (395-410), iar după ce a fost eliberat i-a învins pe goţi şi pe franci.
Devenit magister ultriusque militiae, apoi consul şi patricius, „unul dintre cei mai importanţi comandanţi militari din istoria universală,” i-a înfrânt pe barbarii huni în 451, la Campus Mauriacus, „scoţându-i definitiv de pe scena istoriei.” (p. 91)
În cadrul Şcolii Literare de la Tomis s-a răsfrânt strălucit în istoria universală gruparea monahilor sciţi, care au impus dogma ortodoxă, Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii lui Hristos şi au influenţat până astăzi cugetarea creştin-ortodoxă.
Împăratul thrac Marcianus, căsătorit cu sora împăratului Theodosius al II-lea, Pulheria a convocat în anul 451, Sinodul IV de la Calcedon, unde s-a dezbătut erezia lui Eutihie care nega natura umană a lui Hristos: „Cel ce s-a născut din Fecioara Maria a fost Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, însă trupul Său nu era de aceeaşi natură sau substanţă cu al nostru.” (R. Draguet, La Christologie d’Eutyches d’apres les Actes du Synode de Flavien-448)
Sfântul mare poet Niceta de Remesiana l-a cunoscut şi l-a înrâurit celest pe ilustrul poet, ierarh şi confrate, sfântul Paulinus de Nola (353-431). Electrizat de erudiţia ierarhului geto-dac, de profunzimea serafică a lirismului său, de înalta ţinută spirituală, discipolul Paulinus i-a închinat poemul Carmen XVII, în care îşi exprimă profunda şi sacra admiraţie. Poemul surprinde ipostaza uneia dintre cele mai frumoase prietenii, împliniri sufleteşti şi trăiri spirituale. „Legătura sufletească bazată pe stimă, pe admiraţie intelectuală reciprocă şi îndeosebi pe marile valori ale iubirii creştine (agape) dintre Sfântul Niceta de Remesiana şi Sfântul Paulinus de Nola are asemănare în cultura noastră cu amiciţia care i-a unit pe marii scriitori Mihai Eminescu şi Ion Creangă. În cultura germană, o amiciţie literară asemănătoare este cea care i-a unit pe Goethe şi Schiller.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 98)
Pe aripile cântării
„N-ai scris tu însuţi versuri?/ De n-ar fi al tău nume/ În fruntea lor, n-aş zice că le-a făcut un thrac./ Orfeu, deci, nu e singur poet pe-aceste locuri/ Bistonia se poate făli cu-al tău talent.// Aşa cum te încumeţi să iei în mână arma,/ Pe mână să te umpli de sângele duşman,/ Aşa cum ştii în lupte struni fugarul sprinten,/ Cum ştii s-arunci şi lancea cu braţul tău de fier,/ Tu, când ai pus la cale războinicele treburi,/ De sarcina aceasta când te-ai văzut scăpat,/ Nu lâncezeşti în lene şi-n somn: te urci tu însuţi/ Pe-aripile cântării spre cerul luminat.”
(Poem închinat de Ovidius regelui poet Cctys I, Pontice, II, IX, Către regele Cotys)
Se naște firesc întrebarea: cine a dorit ca atâtea generații de tineri studioși să fie convinși că românii nu au avut scrieri cultice și literare până la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung ?!
————————————–
Bibliografie selectivă (1)
Francisc de Sales, Traite de l’amour de Dieu – 1616;
Jean Bolland, Acta sanctorum, Koln-1721;
Heribert Rosweide, Vitae Patrum (cu celebrul text al Actului martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion de la Halmyris), Anvers-1615;
Laurentius Surium, Vitae Sanctorum, Koln-1618;
Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae; Historia Moldo –Vlahica, 1716-1717;
Georgios Kedrenos, Sinopsis istorion, sec XI-XII (de la Facerea lumii – la 1057);
Nicodim Aghioritul, Filocalia (1782);
Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri -1812;
Charles-Augustin de Saint-Beuve, La litterature franqaise des origines a 1870, Moyen Age, Edition La Renaissance du livre, Paris;
Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda-1812; Istoria Bisericii românilor, atât a celor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre-1813;
Sf. Ioan Râmleanul (Ioan Casian), Două cuvinte. Trad. Grigorie Dascălul, Bucureşti – 1825;
Jacques Paul Migne, Patrologiae cursus completus. Series latina, Paris-1878;
Ghenadie I. Enăceanu, Din istoria bisericească a românilor. Creştinismul în Dacia şi creştinarea românilor compusă după documente străine şi naţionale-1878;
Gheorghe G.Zottu, Sfântu Sava, în revista B.O.R., an XII, nr. 3, 1883;
Gherasim Timuş, Epistola Bisericii Goţiei pentru Martirul Sava, în B.O.R., an XIV, nr. 9, 1890; Dicţionar hagiografic cuprinzând pe scurt vieţile Sfinţilor, Bucureşti-1898;
Dom Germain Morin, De psalmodiae bono de l’eveque Saint Niceta d’apres le ms. Vat. 5729, în Revue benedictine, an XIV-1897; L’Eveque Laurent de Novae et ses opuscules theologiques, în Revue de sciences philosophique et theologique, Tome XXII-1937;
Friedrich Kauffmann, Teză de Doctorat, Auxenti Durostorensis Epistula De vita, fide et obitu Wulfilae in Zusammeenhang mit der Dissertatio Maximini contra Ambrosium. Aus der Schule des Wulfila, Texte und Untersuchungen zur altgermanischen Religionsgeschichte, Strassburg-1899;
Raymund Netzhammer, Die altchristliche Tomi. Eine kirchengeschichtliche Studie, Baia Mare-1904,
A. E. Burn, D.D. Niceta of Remesiana, his life and works, The University Press, Cambridge-1905;
***
ÎNTRE PRIMELE UNIVERSITĂȚI ALE LUMII CREȘTINE (II)
„Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie
o nouă Tristie la Pontul Euxin.”
(ANDREI CIURUNGA)
Am amintit în prima parte a articolului ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS…, despre celebra şi înfloritoarea Cetate a spiritualităţii geto-dacice a PONTULUI EUXIN, CALLATIS, Regina cetăţilor Schytice, care prin marile personalităţi religioase şi mirene pe care le-a creat şi care la rându-le au onorat-o deopotrivă, a influenţat cetăţile care au devenit la fel de ilustre:TOMISUL şi HISTRIA, astfel spus toate comunităţile de la DUNĂRE, MAREA NEAGRĂ, NISTRU şi CARPAŢI.
Cetăţile Pontice, au fundamentat şi cristalizat componenta specificului etnic thraco-dacoromân, care a permis dezvoltarea şi promovarea unei concepţii noi, axată şi caracterizată eminamente pe o profunzime de înaltă ţinută filosofică, paralel cu mistica rigorii teologice de esenţă, provocând astfel deschiderea universală prin promovarea spiritualităţii la realitatea imanentă istorico-literară, dar care se comunică eternităţii Adevărului. Diversitatea naţională devenind aşadar, evidenţa universală.
După marele poet, ierarh şi sfânt Niceta de Remesiana alt reprezentat ilustru al Şcolii Literare de la Tomis, a fost Sfântul Ioan Casian, care a avut privilegiul să fie hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia i-a păstrat o venerabilă recunoştiinţă în lucrarea sa: De incarnatione Domini. Contra Nestorium, în care aşterne pagini de o profundă elocinţă, reflectate în cuvinte angelice, strălucitoare: „Am fost primit în slujirea sfântă şi oferit lui Dumnezeu de către Episcopul Ioan de prea fericită amintire; deşi sunt absent de acolo cu trupul, sunt totuşi prezent cu sufletul; şi cu toate că nu sunt în mijlocul lui, totuşi mă simt legat duhovniceşte de acel prea iubit mie şi prea venerat popor al lui Dumnezeu de acolo… Eu sunt discipolul şi opera lui Ioan! – Cuius discipuli atquae institutia sumus!”
În opera sa de referinţă Conlationes XXIV, sfântul Ioan Casian, aflat în Pustia Egiptului, brodează mirificul său ţinut dintre Dunăre şi Mare cu un vibrant elogiu de un mare rafinament liric: „lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii…, că mai mult lor le datoram înaintarea noastră duhovnicească… În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să îl încânte pe un monah, dar chiar să îi dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă.” (Conlationes XXIV,I )
La cererea ierarhului Castor de Apta Iulia – Galia Narboneză, Sfântul Ioan Casian a scris capodopera sa: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis,<<una dintre cele mai importante scrieri ascetice din istoria monahismului creştin şi a culturii universale.>> (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 100)
Capodopera sfântului dobrogean l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia (480-550), să o pună temelie monahismului apusean, prin care şi-a fundamentat Regula Monachorum, pentru marele său Ordin monahal care l-a întemeiat. (J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century-1929)
Guillaume Grimoard, viitorul episcop al Romei sub numele de Urban al V-lea, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Saint Victor de la Marseille, ctitorită de marele scriitor, ieromonahul Ioan Casian, căruia i-a păstrat o vie şi sacră admiraţie.
Alte mari personalităţi care s-au inspirat din vasta Operă a Sfântului Ioan Casian au fost: Ioan al Tomisului (sec. V), ierarh şi marcantă personalitatea a Şcolii Literare de la Tomis, Ghenadie al Marsiliei (+ 496), Arhiepiscopul Cesarius de Arles, scriitor-teolog (470-542), Sf. Grigorie cel Mare – Dioalogul (535-604), episcop al Romei (590-604), scolasticul Alquin (735-804), Fotie-patriarhul Constantinopolului (854-867 şi 877-886), Toma d’Aquino (1225-1274), Dante Alighieri (1265-1321), Tereza d’Avila (1515-1582), Ignatius de Loyola (1491-1556), Francisc d’Sales (1567-1622) ş.m.a.
Celebra Şcoală Literară de la Tomis a rămas un izvor nesecat devenind un fluviu de creaţie pentru mulţi dintre Corifeii Culturii Ortodoxe, respectiv ai Filosofiei creştine: Petru Dimitrie Cercel, Voievodul Valah, poet, erudit al Cultului care a fermecat Europa şi în mod expres pe papa Sixtus al V-lea: „Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei.” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel, papei Sixtus al V-lea).
Patru mari Principi ai lumii au covârşit omenirea cu spiritualitatea lor enciclopedică:
Pico della Mirandola (1463-1494), Petru Dimitrie Cercel (n. 1541, după alţii în 1545, ucis de turci în 8/ 18 Martie1590), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Mihail Eminescu (1850-1889), căruia printr-o măsură a Măsurii, lui Titu Maiorescu, i-a scăpat expresia pe care a regretat-o toată viaţa, întronizându-l astfel întru eternitatea gândirii dacice: „rege al cugetării omeneşti”.
Principelui – Domnitor Valah Petru Dimitrie Cercel, i-au urmat alţi discipoli magnifici ai ilustrei Şcoli tomitene: stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir, ierarhii Nicolaus Olahus, Johann Sommer de la Pirna (+ 1574, poet al Curţii domneşti-Suceava, profesor al Academiei de la Cotnari), Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Gherasim Timuş, Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Ghenadie Enăceanu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, N. Iorga, Mihail Eminescu, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nil Dorobanţu, Sextil Puşcariu, Artur Silvestri, Pandele Olteanu, Mihail Diaconescu, Gheorghe I. Drăgulin, Ioan G. Coman, Ioan Alexandru ş. m. a.
Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful (392-403) s-a adăugat cu cinste Corifeilor de Aur ai Şcolii Literare de la Tomis, atât prin erudiţia sa, cât şi prin curajul şi demnitatea de a-l apăra pe Patriarhul Constantinopolului Ioan Gură de Aur, cel mai ales ierarh al Bisericii Universale, în Sinodul de la Stejar (403), acuzat de admiraţie pentru marele savant teolog Origen (185-254), „mai ales, că ştim că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” (Mihail Diaconescu, …, p. 99)
Împăratul thrac, născut la Tauresium la sud de Naissus-Niş, Justinian cel Mare (527-565), a fondat Arhiepiscopia Justiniana Prima, „patriae nostrae pro tempore”, prin Novela XI din 14 Aprilie 535, Eparhie cu 14 scaune episcopale, păstorită de un mitropolit geto-dac, cuprinzând provinciile: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Inferior. Provinciile din Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau dependente de Patriarhia de Constantinopol.
Din localitatea Zaldapa-Callatis (Mangalia de azi), s-au ridicat doi iluştii geto-daci Patriciolus şi fiul său Vitalianus, cei mai mari militari aflaţi la cumpăna veacurilor al V-lea şi al VI-lea, alături de Flavius Aetius care a fost „una dintre cele mai înalte întruchipări ale geniului militar al dacoromânilor din ţinuturile getice.” (ibid., p. 112)
În Dacia Pontică – Scythia Minor – Dobrogea de astăzi s-a născut Dionysius Exiguus Areopagitul, unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Vetrei noastre străbune, a cărui vocaţie-misiune şi-a asumat-o până la capătul vieţii sale pământeşti: „Tradiţia teologilor este dublă: una negrăită şi mistică, alta descoperită şi mai uşor cunoscută: una simbolică şi iniţiatică, alta filosofică şi demonstrativă. Şi ea împleteşte negrăitul cu grăitul. Unul convinge şi leagă adevărul cu cele grăite, altul lucrează şi ridică sufletul în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003)
În egală măsură scriitor ilustru şi mare teolog, a lăsat întregii omeniri Calculul Erei Creştine, Ierarhia Cerească, Ierarhia Bisericească, Despre Numele divine, Teologia mistică. Personalitate proeminentă a Şcolii Literare de la Tomis, discipol al magistrului episcop Petru al Tomisului, descendent din celebra grupare a monahilor sciţi, în fruntea cărora se aflau scriitorul teolog Ioan Maxenţiu şi cel mai mare teolog al epocii sale, Leontius Byzantinus, rudă de sânge cu Vitalianus de la Zaldapa.
Sfântul nostru dobrogean Dionisie Smeritul – Areopagitul s-a impus posterităţii şi lumii universale, prin viaţa sa sfântă, credinţa, iubirea şi opera sa colosală, ca mare scriitor, teolog şi savant, personalitate enciclopedică, „autor de lucrări în latină şi greacă, jurist, estetician, traducător, calendorolog, dascăl de dialectică… Este unul dintre scriitorii de valoare universală pe care cultura noastră i-a impus în epoca dacoromână.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 141-142)
Monahii sciţi care, au impus la Sinodul de la Calcedon expresia ortodoxă trinitară <<Unus de Trinitate carne passus est>> – „Unul din Treime a suferit cu trupul”, au primit binecuvântarea şi lauda Sfântului Dionisie Areopagitul în dedicaţia adresată confraţilor săi: „Fraţilor preaiubiţi Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinus din Prefaţa la Epistolele către Succesus: Credinţa lor, strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate… Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi. Sfinţiile Voastre, însufleţiţi pentru integritatea credinţei, sprijiniţi din toate puterile râvna acestora… Sigur de tăria Bisericii universale şi socotind puţin importantă îndrăzneala sau furia perfidiei nestoriene, care asediază mereu adevărul ortodox, nu numai prin încercările pe faţă, ci şi prin curse ascunse, mă ostenesc prin puterea pe care mi-o dă harul dumnezeiesc să opun armelor de fier ale acestei erezii un bastion mântuitor.” (Praefatio ad Ioannem et Leontium, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, p. 310)
Faptul că controversatul episcop de Roma, Hormisdas n-a înţeles misiunea monahilor sciţi, l-a îndemnat pe rafinatul scriitor-teolog Ioan Maxenţius să-i scrie: Responsio adversus Hormisdae Epistulam XXVIII , apărând învăţătura călugărilor.
Alt mare protector al monahilor sciţi a fost conaţionalul lor Vitalianus de la Zaldapa, care a condus între 513-518, cea mai mare revoltă a dacoromânilor de la Dunărea de Jos, net superioară celei a dacului Spartacus (73-71 î.d. Hr.), mişcare care a dat Ortodoxiei un nou curs în istoria Imperiului Bizantin. Deşi Eroul ei a fost ucis mişeleşte precum eteriştii greci pe Tudor Vladimirescu, Răscoala geto-dacilor rămâne „unul dintre cele mai importante evenimente sociale şi militare din istoria poporului român. Ea poate fi comparată ca importanţă cu revolta lui Horea (1784) şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821).” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 133)
Mitropolitul Valentinianus de Tomis s-a impus epocii sale ca un erudit teolog ortodox, căruia episcopul Romei Vigilius în epistola sa către getul dobrogean i se adresa cu: „dilectissimo fratri Valentiniano episcopo de Tomis provinciae Scythiae.”
Pe vremea aceea nu se pomenea de Primatul papal şi de Vicariatul lui Hristos.
Veacul al VII-lea străluceşte şi prin persoana şi opera sfântului nostru thrac Maxim de Hrisopolis – Mărturisitorul (580-662), care prin „lucrarea teandrică” a Mântuitorului Hristos a purces la îndumnezeirea Omului, teza ortodoxă care l-a entuziasmat pe Mihail Eminescu în erudiţia elaborării întrergii sale Opere. Capodopera lui Maxim Mărturisitorul întregită Ambigua cu subtitlul Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul (Sfântul Grigorie de Nazianz).
Tot în această ilustră perioadă, aureolată de Şcoala Literară de la Tomis, aprinde Zorii veacului al VIII-lea, un alt mare thrac Sfântul Ioan Damaschin (650-749), cu magnifica sa Dogmatica, covârşitoare personalitate a teologiei dogmatice, genial poet, apologet al Sfintelor Icoane, logician al metafizicii lui Aristotel, asupra căruia şi-a lăsat amprenta spirituală operele sfinţilor Theotim I Filosoful, episcop al Tomisului, Leontius Byzantinos şi Dionisie Areopagitul, scriitori şi mari personalităţi sacre, thraco-dacice care l-au înrâurit mai cu seamă pe Părintele Scolasticii, teologul şi filosoful italian Toma d’Aquino.
Cel care s-a bucurat profund de capodopera sfântului Dionisie Areopagitul, Ierarhia Cerească, Ierahia Bisericească, Teologia mistică, alături de marii poeţi ai lumii, Petrarca, Michelangelo, Eminescu a fost şi Dante Alighieri, conviins fiind că „structura lumii întregi şi a cerurilor, spre care el însuşi urcă în chip de personaj literar în Divina Commedia, este frumoasă, realizată cu bună întocmire a părţilor, ca echilibru în amănunte şi în ansamblu, dar, mai ales, ca armonie maiestuoasă, atotcuprinzătoare.”
În Aula cerului solar paradisiac al celor 12 Înţelepţi, Dante îl aşează al doilea pe sf. Dionisie Areopagitul, după regele Solomon, înaintea lui Albertus Magnus, Toma d’Aquino, Gratianus, Petrus Lombardus, Orosius, Boethius, Isidor de Sevilla, Beda Venerabilis, Richard de Saint Victor şi Siger de Brabant. (Paradisul XXVIII, 130-135)
După închiderea Universităţii din Atena în anul 529, d. Hr., de către Împăratul Justinian cel Mare, Şcolile celebre ale Ortodoxiei au rămas: Universitatea din Constantinopol, apoi Şcoala Literară de la Tomis, care s-a impus universal, rivalizând cu Şcoala din Capadocia care i-a format pe unii dintre cei mai marii sfinţi ai Bisericii lui Hristos: Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa şi Vasile cel Mare dar şi cu Şcoala Filosofică din Alexandria fondată de gânditorul Panten, care i-a creat pe filologul şi filosoful Filon, Clement, Origen, Dionisie, pe erudita gânditoare Hypatia (375-415) „mândria şcolii filosofice neoplatonice din Alexandria”, ucisă de nişte fanatici pretinşi adepţi ai votului sărăciei, ori pe preafrumoasa şi preaînţeleapta principesă imperială Sfânta Ecaterina.
Limba sacră, Ioan de Bugiuleşti-Vâlcea-Strămoşul omenirii, Atlanţii, Brâul energetic, Kogaionul, primele Coduri de Legi, apariţia scrisului, Cei Şapte Înţelepţi ai lumii, Gânditorul de la Hamangia, Piramida răsturnată de la Polovragi, Calendarul dacic, Cetatea subterană, Aurul, Sihaştrii şi Pustnicele seculare, multitudinea de Peşteri,Bisericele rupestre, puzderia de Schituri, Sibilele, Profeţii, Fecioara Maria Vlaherna-Carpatina, Mântuitorul Hristos, Savanţii, Geniile, toate acestea şi multe altele demonstrează că suntem NAŢIUNEA-MUMĂ-PRIMORDIALĂ.
CALLATIS – 20 Iulie 2019 + Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul
Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu
————————————–
Bibliografie selectivă (2)
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I, Bucureşti-1908;
Vasile Pârva, Getica, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1926; Dacica. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene. (postm), 1937;
Henri Bremond, Histoire litteraire du sentiment religieux en France, (11 vol. 1916-1936), Paris-1927;
F. Cayre, Precis de patrologie, vol.I, Paris-1930;
Karl Barth, Die chiristliche Dogmatik, Koln-1932;
Radu I. Vulpe, La succesion des rois Odryses, 1934; Histoire ancienne de la Dobroudgea-1938;
Vasile Gh. Sibiescu, Călugării sciţi, în Revista Teologică, 1936;
Nichifor Crainic, Sistemul dionisian, curs de teologie mistică, 1937;
Ioan G. Coman, Zamolxis. Un grande probleme gete. Vol.I, Paris-1939;
Sextil Puşcariu, Limba română. Vol. I. Privire generală. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1940;
Ioan Pulpea Rămureanu, Teză de Doctorat, Lupta înpăratului Iulian împotriva creştinismului. Bucureşti-1942; Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa lui cu Papa Vigilius în chestiunea <<Celor trei capitole>>, în B.O.R., an LXV, nr. 1-3;
Jacques Zeiller, Un ancien eveque d’Ilyricum peutetre auter du Te Deum?, în Comptes-rendus de l’Academie des Inscriptionis et Belles-Lettres, Paris-1942;
Henri Irenee Marrou, Jean Cassien a Marseille, în Revue du Moyen Age latin, vol. I, Paris-1945;
Dumitru Stăniloae, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Sibiu-1946;
Nicolae Corneanu, Unirea ipostatică explicată de Leontius de Bizanţ, 1951;
Dom E. Pichery, Jean Cassien, Conferences (I-VIII), în Sources chretiennes, 42, Edition du Cerf, Paris-1955;
Ion I. Russu, Limba traco-dacilor. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1956;
Jean/ John Meyendorff, Notes sur l’influence dyonisiene en Orient, în Studia patristica, vol. II, Berlin-1957;
Gheorghe Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1957;
Ştefan Alexe, Teză de Doctorat, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în secolele IV-V, în Studii teologice, Serie nouă, an.XXI, nr. 7-8, 1969;
Al. I. Tăutu, Dionisie Românul, o podoabă a Bisericii noastre strămoşeşti, Milano-1978;
Dr. Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în literatura rămână până în sec. XVII, în Mitropolia Olteniei, Craiova-1983;
Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Bucureşti-1983;
Dr. Antonie Plămădeală, Sfântul Gherman din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, An. XXXIV, nr. 5, Mai, 1989;
Gh. I. Şerban, Un scriitor străromân din zona Dunării de Jos (Martinus de Bracara), în revista Dunărea, Brăila, An. I, nr.3, 1990;
Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Identitatea lui Dionisie Pseudo Areopagitul cu ieromonahul Dionisie Smeritul (Exiguul), Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova-1991;
T. Orlandi, Storia della Chiesa di Alessandria, Milano-1968;
P. Brezzi, La gnosi cristiana di Alesandria e la antiche scuole cristiane, Roma-1950;
W.A. Meyer, Hypatia von Alexandria. Ein Beitrag zur Geschichte des Neuplatonismus-1885;
Al. Lascarov-Moldovanu, Vieţile Sfinţilor, vol. VI, Ed. Artemis, Bucureşti.
(va urma)
————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț
Iulie 2019
