Ca un trăitor al secolului XXI, este imposibil să nu fii „acaparat” de modalitatea facilă şi la îndemâna oricui de a obţine nişte informaţii, pe anumite domenii de interes. Căutam deunăzi, printre sutele de site-uri „literare”, gen „fabrici” de literatură, o lectură atractivă şi interesantă pentru o după-amiază de week-end.

Aprecierile critice asupra diverselor scrieri literare la cheremul unor bloguri dubioase, cu aşa-zişi „critici ” – lipsiţi de valoare şi mai ales de legendarul…bun simţ…

Recunosc că am găsit pe multe dintre ele scrieri ale unor tineri talentaţi , mai mult sau mai puţini amatori în ale poeziei, care încearcă să ţină pasul cu tendinţele acesteia, cu schimbările de stare şi de percepţie în primul rând al cititorului de poezie. Tineri valoroşi, al căror nume ar fi important de adus în discuţie, în opoziţie cu cele lipsite de importanţă, ale celor care-şi dau cu „părerea”, vis-à-vis de respectivele scrieri. Am fost surprins să regăsesc aceeaşi lume, plină de hiene şi şacali – o imagine omniprezentă în peisajul literar-artistic, politic, economic şi social al României zilelor noastre. Al unor “nume”, care să înfiereze, fără nici o urmă de bun simţ, oameni, care cu bună credinţă (dar, de o naivitate cum rar mai poţi întâlni) cad în plasa unei reclame, bine ticluite, de a-şi posta pe diferite site-uri strădania muncii lor, nobile de altfel.

Pe astfel de site-uri, care în umbra unor nume pompoase, dar lipsite de consistenţă, se ascund o ceată de „bloggeri”, retardaţi şi deloc amuzanţi, care postează la un anumit articol, comentarii, care mai de care. Vă avertizez că asemenea comentarii, nu au nici cea mai mică legătură cu textul în sine, ci mai mult cu dorinţa animalică de a-şi satisface setea de penibil, de ridicol, de care nici măcar ei nu-şi dau seama. Iată câteva exemple: “hai sa stam cu talpile in apa rece si capul sub servet deasupra oalei cu decoct de napalm my dear vic, vrei???” / “Mucigel frumushel – pantelimonu’, rahovelu’ si dudeshtiu’ meu se’ntamplau pin’ ‘985-‘986 avant le letre shi ‘nainte de simplicis parthes – asha ca las’o mai moale cu retorta mânaerelii.” / “aoaleu ce speed pe baiatul asta vladragoi da se vede difrenta de clasa ca de la ursuletz la seria 6 cum comenteqaza si limbajul cool sigur p sine” / “mi place că staţi cu degetul la tâmplă ca poeţii, dar şi mai mult îmi place surtucul din piele de dragon de pă dumneavoastră.” / “nu-s badaran (mereu), dar unele persoane (extrem de diafane) au nevoie de cate un branci, altfel raman in agonie(.ro) toata viata. unii se trezesc, sa stii…nu ai cum sa reactionezi finut/altfel, toata treaba e flagranta. cel putin pentru mine, de la nivelul liceului meu facut la seral.” / …şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Cu scuzele de rigoare pentru deosebitul agramatism şi rafinata dovadă a “artei” lor, situată la nivelurile cele mai de jos ale unei posibile “culture urbane” . M-am abţinut cât am putut să nu redau comentarii din acelea în care limba de haimana era mult mai evidentă prin ofense şi jigniri de cea mai joasă speţă, atacuri la persoană şi nu la text, insulte crase, aruncate fără un minim de decenţă. Critica literară – după cum îi spune şi numele, este prin excelenţă, cărămida de temelie a construirii limbii şi literature române sănătoase, a recunoaşterii valorilor autentice şi nicidecum a coborârii până la un nivel minimalist şi decadent, menit să distrugă şi nu să zidească. Orice critică este binevenită, cu condiţia să fie bine argumentată, să transpară prin ea dorinţa “criticului” de a scoate în evidenţă valoarea unei scrieri, fără a ignora micile imperfecţiuni ale acesteia dar, care pot fi puse în valoare şi ilustrate într-o cu totul altă lumină. Unde mai pui, că scrieri de valoare sunt trecute prin faze umilitoare gen “atelier”, pentru ca alte scrieri, care nu nimic în comun cu genul şi specia declarată a acesteia, sunt publicate, în serie industrială, “fabricate” să oripileze cititorul avizat, dotat cu simt estetic şi expertiză. Am găsit pe diverse astfel de site-uri, scriitori consacraţi, poeţi valoroşi, care nu au reuşit să publice, tocmai pentru că nu au trecut de aşa-zisele “mofturi literare”, ale unor aşa-zişi “editori”. Bineînţeles că nu putem fi absurzi şi trebuie să recunoaştem că nu vom găsi o scriere care să fie pe placul tuturor, care să satisfacă în totalitate. Chiar şi aşa, nu se justifică rolul şi locul, pe care aceste puşlamale şi l-au făcut, printr-o simplă înregistrare într-un cont, care mai apoi să le dea dreptul de a arunca cu noroi în oamenii de bunăcredinţă.

Pentru a stopa, dar şi a răspunde unor astfel de provocări, de cea mai joasă speţă, mă văd obligat să prezint câteva dintre gândurile remarcabilului om de cultură numit Cezarina Adamescu. Vă rog să îmi iertaţi îndrăzneala de vă fi pomenit numele într-un material, în care nu este elogiată cultura, aşa după cum aţi merita. Am regăsit spusele marelui om de cultură pe un site (al revistei “Glas comun”), sub grupajul “Gânduri, înflorite în cuvinte”, din care mă văd obligat să dau doar câteva exemple, în profundă antiteză cu cele ale bloggerilor – “critici”. Iată cuvinte care zidesc şi din care transpiră fiorul acela creator, profund vocaţional şi profund uman:

“Se pare că foarte mulţi oameni nu se pot distra pe deplin dacă nu fac zgomot. Şi cu cât e mai infernal zgomotul, cu atât par mai fericiţi, mai isterizaţi, mai străini de spirit. Zgomotul e apanajul sufletelor primare, groteşti, sălbatice. E de presupus că infernul înseamnă zgomot, de vreme ce i se spune „zgomot infernal”, „gălăgie infernală”. Unde e zgomot, nu poate veni Dumnezeu, căci Dumnezeu coboară numai când e linişte-n noi, când e pace totală în propriul sine şi împrejur. Dumnezeu nu are nevoie decât de adâncul tăcerii ca să se facă auzit.”Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.” “Nici nu ştii ce este mai rău: să ai de-a face cu un om total insensibil sau cu unul hipersensibil. Ambii sunt la fel de dificili. Pe unul, nu-l atinge nimic, pe celălalt, totul. Unul e stană de piatră, celălalt – trestie frântă la cea mai mică adiere. Un dovleac necopt şi o mimoza pudica.””Fereşte-te de exagerări şi fanatisme. Fie pozitive, fie negative, ele îl vor obliga pe protagonist să ţină ştacheta la limita superioară sau la cea inferioară. E ca şi când te-ai afla pe buza prăpastiei, într-un precar echilibru şi cineva ar trece în fugă pe lângă tine. Uneori e de ajuns cea mai imperceptibilă mişcare de aer – să te facă să-ţi pierzi echilibrul şi să te izbească de stânci, în abisuri.”

Nu am vrut decât să trag un infim semnal de alarmă asupra amplorii pe care o ia un astfel de fenomen în România. Am vrut să vă readuc în atenţie starea de fapt a realităţii noastre imediate, aşa după cum bine spunea cineva: “Românul are prin natura lui o perfidă vocaţie a distrugerii”. Materialul de faţă se doreşte un avertisment, pentru toţi oamenii de bună-credinţă, de a-şi depăşi starea de bunăvoinţă, care de multe ori înseamnă naivitate. Curajul înseamnă puterea de a răspunde cu demnitate la orice provocări, de a vedea în fiecare lucru înaintea imperfecţiunilor inerente, focul sacru al creaţiei, efortul şi strădania creatorului. Cu profund regret pentru un fenomen puternic, care ia amploare şi care ar trebui stopat şi nu alimentat ca să prolifereze. Spunem STOP violenţei verbale ale acestor site-uri, cărora le este foarte comod să nu-şi asume răspunderea pentru comentariile făcute, nici măcar printr-o infirmă încercare de moderare a lor. ” Nu – nşelaţi poporul, cu pseudo…literatorul !”