SCRISOARE DIN CANADA
Mi-a scris, fă ţaţă, o scrisoare,
Că e plecat cam de vreun an,
Ion, îl ştii, a lu’ Mardare,
Acuma-i Neil, canadian,
Şi-o tot citesc şi-o frunzăresc,
Nu-ş’ ce să zic (?!) sunt în dilemă,
La măritiş nu mă grăbesc
Cu toate că m-a pus în temă:
Are o casă, nouă ea,
Frumoasă de nu poţi să-ntorci,
Dar dimineaţa, la cafea,
Mănâncă pae stând pe porci(!?)
Şi-a luat şi-un car, să-mi placă mie,
Însă mă-ntreb, cu ce parai
Vom ţine noi o herghelie
De-aproape trei sute de cai?!
Da’ boi nu are, doar vecina
Şi-n casă-i ţine pe-amândoi,
La şcoală-i duce cu maşina…
Gândesc că şi ei au noroi (!)
Aşa că, ţaţă, vreau un sfat,
Că ce-are Ion, e şi la noi,
Iar de mi-o fi de măritat
Şi-oi vrea io cai, sau porci, sau boi…
Găsesc io unu-n Dorohoi !
NEDUMERIRE
Acum două luni mi-a prescris
Un doctor, că numele-mi scapă,
Să beau, cum demult am omis,
Pe zi, opt pahare de apă,
Având un efect curativ,
Rinichi, diabet, năpârlire,
Uita-voi şi de laxativ,
Chiar ştofa mi-o face subţire (!)
Şi-am fript-o normal, să constat
De cura prescrisă că are,
Pe lângă ce mult m-a costat,
Efecte total secundare :
Sughiţ, ameţeli şi arsuri,
Simţind cum ficatul îmi crapă,
De când folosesc ca măsuri,
Pe zi, opt pahare de apă,
Şi-l cat nefiind dumirit
Că nici până astăzi nu ştiu
Cumva dacă s-a referit
La vin sau…mă rog, la rachiu (?!)
BANII N-ADUC FERICIREA
Pe cât e de paradoxal, aşa cum astăzi omenirea,
Convinsă de un fapt real, că banii n-aduc fericirea,
Se zbate, – aleargă clocotind, având probleme foarte mari
La gândul că, – ntr-o zi, muncind, vor deveni milionari,
La fel şi eu, săptămânal, pensionar de meserie,
Cu-al meu noroc congenital iau un bilet la loterie,
Căci tot mereu cum socotesc, nu-mi pare-a fi o aberanţă,
Câţiva mangoţi de investesc într-o asemenea speranţă,
Şi-n special, pentru covrig, o şansă nu cred că există
În viaţa mea ca să-l câştig dacă nu sunt înscris pe listă,
Jucând de ani, perseverent, aceleaşi numere cu gândul
Ca vreodată, evident, îmi va veni şi mie rândul,
De aia mă şi îngrozesc, ce-oi face când voi câştiga ?!…
Nici vorbă c-am să construiesc veceuri pentru bafta mea !
Însă, cu-atâtea milioane, probleme grave s-or ivi,
Căsuţa mea cu trei şoproane, confort nu-mi va mai oferi,
Iar tărăboanţa, un Fiat, cadou de la bunicul meu,
Părându-mi mic şi demodat, l-aş da precis la vr’un muzeu,
Ca să nu zic de Leana, care, ce-i drept, nu e ca-n prima zi,
Pe lângă o Lenuţă „mare”, mii de cusururi i-aş găsi…
Şi-apoi, mai mare mi-este teama, de-aş câştiga un sac de la bani,
Gândind ce şoc ar fi pe mama, şi de trăit mai are ani,
Dar cel mai mult m-aş oftica pe-amicii mei ce, în neştire,
Ar chefui, s-ar bucura…pentru a mea nefericire.
POEZIE PENTRU OAMENI MARI
Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:
De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!
Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor
Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu’ mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap
La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu
Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală ! Din respect, n-aş încerca măcar o dat’
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.
Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special ! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit
Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel…
Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil… însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei…
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.
NECAZURI FAMILIARE
Aţi văzut ce rău e când
Un bărbat nu vine-acas’
Şi-l găsiţi la crâşmă bând
Înspre ziuă plin de fas?!
Şi de mai ai şi noroc
De-ăl mai bun din ăi mai răi,
Dimineaţa, pe cojoc,
Te scoli şi cu vânătăi,
Dar să fie şi curvar,
Câte-o lună să nu-l vezi,
Ţi se pare chiar bizar
Măritată să te crezi,
Nu mai zic de bani, halal !
Cât ţi-ar fi soţul de drag,
Şi cafteală şi scandal,
Toate de la ei se trag,
Doar Lenuţa, mândră-n sat,
Cu ochi negri, diafani,
Nu s-a plâns de-al ei bărbat
Niciodat’ în şapte ani,
N-a avut vorbe, scandal,
Că Ion, cum am dedus,
Era soţul ideal
Şi chiar foarte bine pus,
N-a sosit o noapte beat,
Fără bani, şi-apoi, atins,
Ca oricare urecheat,
S-o mai ia şi la încins,
Nici pe zi, el umblăreţ,
Nu s-a agăţat, haihui,
De vreo fustă prin judeţ,
Stând în pătrăţica lui,
Până ieri, să vezi necaz!
Calculând după venit,
A făcut Lenuţa caz
Cât de scump a devenit,
C-a sărit, tot de la bani (!)
Leana,-n sus, aproape-un ceas…
Ştiţi cum fac, la şapte ani,
Ale noastre…parastas!
VREMURI NOI
S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat,
Era copt, om pe picioare…ce să mai ! era bărbat;
Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,
Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş’cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi…
S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,
În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie…dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,
Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,
Însă după cununie, pân’ să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă,
Şi tot din motive care…l-au făcut să-şi ia nevastă.
PLAGIAT!
Cin’ mi-a văzut poemele-n vreo carte,
A înţeles că sunt om serios,
Dar cine le-a citit, de curajos,
A constatat, din versu-mi fabulous,
Că sunt, şi pe deasupra, încă foarte….
Şi nu-mi permit, io care-s consacrat,
La birt recunoscut, în cartier,
De-o lume rafinată şi cu fler,
Să calc pe al meu nobil caracter
Venind, aiurea-n târg, c-un plagiat…
S-o fi-ntâmplat, nu zic, s-or fi lovit,
Vreo frază, vreun catren,-două sau trei,
Căci, muza, când mă prinde în condei
Şi-ajung s-o iau, la rime, pe ulei,
N-am timp să copiez vr’un ramolit…
Aşa că, observaţi, io-s plagiat !
‘nainte chiar să scriu poemu-acel,
De-un clasic ! Ce Ruşine ! Ce mişel !…
Şi mă gândesc să pun mâna pe el
De nu ar fi de-un secol decedat!
UMORUL
De n-ar fi existat prostia
Şi viciile-n astă lume,
N-am fi ştiut ce-i parodia
Şi…care-ar fi ştiut de glume?!
Noroc că El, deloc zgârcit,
Pe lângă celelalte toate,
Mărinimos ne-a oferit
Şi-aceste daruri minunate,
Aceste scumpe nestemate,
Ce umoriştii le-au bătut
În fraze, rime sincopate,
De când umorul s-a născut,
Maeştrii înzestraţi, ce-n viciu
Lovind, îl fac pe cititor
A trece prin acel supliciu
Produs de musca de pe bor,
Sau, care iau peste picior
Năravuri, ce mereu apar,
Bătând în şa cu pana lor,
Doar o pricepe vr’un măgar…
Însă de-un timp, fără pudoare,
Uitând de artă, telelei,
Au apărut şi unii care
Făcut-au bâtă din condei,
Şi nu atacă vr’un nărav,
Ori vicii, ca cei stilaţi,
Ci, cu-n umor ieftin, bolnav,
Lovesc direct în viciaţi,
Râzând cu patimă, aprinşi,
De câte-o perso…nulitate,
Fiind, în tagma lor, convinşi
Că fac umor de calitate,
Dar, de i-am pune la cântar
Cu-adevăraţii aşi, din sfere,
În termen ecoliterar,
Sunt triviale…hahalere,
Aşa că, de privim în plan,
De vicii râd cei stilaţi,
Iar hahalerele,-n alt clan,
Fac haz, râzând de viciati,
Iar dac-ar fi să recitim
Despre “prostie”, în esenţă,
La umorişti din nou găsim
Această mare diferenţă,
Fi’ndcă şi-aici, precum se scrie,
Sunt împărţiţi în două oşti :
Maeştrii râd de ce-i “prostie”,
Iar hahalerele, de proşti.
REUMATISM
Şeful meu, domnul Georgică,
Om integru, respectat
La birou, la una mică,
De tot natu-i salutat (!)
La frizer, la lăptărie,
Prin talcioc şi când mai iese
Cu Tănţica lui nurlie,
De şoferi şi florărese,
Chiar şi-afar’, în deplasare,
Fi’nd a’ lui subordonat,
N-am văzut vreunul care
Pe el nu l-a salutat,
Până luni, la Eforie,
Când făcurăm un ocol,
Delegaţi la Cisnădie,
După colţ, la Techirghiol,
Să ne ungem cu noroi,
Că din iarnă, din Bucegi,
Reumatici amândoi,
Leac mai bun nu-i să te dregi,
Numai că, unşi cu noroi
De la tălpi pân’ la chelie,
Dezbrăcaţi, ca dracii goi,
Cin’, pe şefu’, să-l mai ştie (?!)
Arătând în fundul gol,
(Mă iertaţi de-acest cuvânt)
Sub beneficul nămol,
Toţi o apă şi-un pământ,
Pân’ ce-apar vreo câţiva inşi,
Cum şedeam noi la uscat,
Ne măsoară şi…surprinşi,
Cu respect m-au salutat,
Ca apoi, mai mulţi din gloată
Exclamând “ooo !” se mirau,
Şi-unii chiar, ca la armată,
Cu-n salut mă onorau ,
Că de marţi, şefu’ meu, Gică,
Din orgoliu, fanatism,
Mă urăşte,-mi poartă pică,
Pentru-al meu…reumatism!
