MOTTO:
„Sensul vieţii rezultă din eterna reîntoarcere a identicului”
Friedrich Nietzsche
Când ni s-a dat viaţa în dar, am primit şi multe alte daruri, dar printre acestea nu s-a aflat şi acela de a ne cunoaşte sensul vieţii. Acest vid trebuie să-l umplem pe îndelete, cu răbdare şi fără întrerupere, deşi ştim că nu vom găsi vreodată răspunsul pe deplin. Nu putem renunţa, căci sensul vieţii reprezintă una din coordonatele fundamentale ale existenţei noastre, este căutarea căii celei mai scurte spre un obiectiv propus şi atitudinea pe care trebuie s-o adoptăm pe parcursul vieţii.
Viaţa întreagă este un test, bâjbâim până ne găsim identitatea, iar istoria se repeată, şi, până reuşim să trecem testul, se mai întîmplă să rămânem repetenţi. Neputinţa de a găsi un răspuns mulţumitor naşte uneori o criză acută. Suntem liberi să alegem, să ne facem un proiect, dar nu putem să facem ce vrem, nu putem întotdeauna să decidem şi de aceea nu putem să creăm omul acela pe care vrem să-l construim. Ajungem să experimentăm toată viaţa prăpastia de netrecut între ceea ce dorim să fim şi ce am reuşit din tot ce am dorit. Nimeni nu ne poate ajuta, şi viaţa noastră nu poate avea decât acel sens pe care singuri ni-l alegem. Sensul vieţii se conturează prin experienţă şi cunoaştere, prin raportări la lumea exterioară, dar şi la propria persoană şi la divin.
Primele întrebări încep să se contureze în anii adolescenţei, misterioasa şi fascinanta fază de dezvoltare, când apar forme de gândire mai abstracte, autocritice şi reflexive. E perioada de viaţă când începem să deschidem ochii spre lume, să-i descoperim sensurile, când dorim să aflăm ce este fericirea şi cum să ajungem la ea, să ne descoperim pe noi înşine, să ne întrebăm cine suntem, ce vrem să devenim, ce hotărâri să luăm privind viaţa, valorile, convingerile, identitatea, cariera, stilul de viaţă distinct, să stabilim relaţiile cu noile cunoştinţe, inclusiv cu persoane de sex opus. Acest punct de plecare ne va însoţi toată viaţa.
Teologia, ştiinţa şi filosofia au avut fiecare răspunsurile lor obţinute pe diferite căi, dar fără să fie cele definitive. Începând cu cei mai mari filozofi ai lumii şi terminând cu oamenii de rând, toţi avem propriile noastre păreri despre sensul vieţii, fiecare om crede în anumite valori. Nici nu s-ar putea altfel, căci identitatea noastră este alcătuită din anumite valori pe care le alegem dintr-o multitudine fără sfârşit. Ce alegem, ca să dăm existenţei noastre un anumit sens, devine o preocupare care face parte din zestrea de gândire a fiecărui om indiferent de vârstă, de statutul social sau de educaţie şi instruire. Subiectivitatea noastră de a privi şi de a percepe viaţa ne face diferiţi şi numai prin propria noastră experienţă putem găsi singuri drumul vieţii. Sensul existenţei reprezintă poate cel mai frecvent motiv de disensiune între noi, şi asta pentru că nu toţi vedem în viaţă acelaşi sens.
Dar de unde ştim care este drumul cel mai bun? Cum şi ce alegem? Cum se combină între ele ceea ce alegem, cum ni se potrivesc temperamentului, cum sunt influenţate de împrejurările şi evenimentele ivite în cale? La toate întrebările care se nasc pe această temă, ştie răspunsul complet numai bunul Dumnezeu. Numai El ştie care este calea cea mai bună, căci noi, muritorii de rând, suntem sortiţi să rostogolim gândul mereu în jurul acestei întrebări.
Există în Univers un mecanism orb care rostogoleşte toate corpurile cereşti, planeta noastră, corpul nostru, sângele, ideile, trăirile. Lumea se învârte ca într-un cerc şi cu întreaga lume şi noi. E o rostoglire de la care nu ne putem sustrage, suntem cuprinşi ca într-un cerc, ne rostogolim întreaga viaţă prin gropi, pe drum plat, opintindu-ne spre înalt, apoi ne rostogolim la vale, ne tragem sufletul şi iar ne rostogolim. Învăluiţi în ceaţă, privim spre soare, noaptea visăm drumul, şi dimineaţa ne rostogolim iarăşi spre zări uitate sau necunoscute, încâlcite, greşite sau ascunse, şi obosiţi, spre târziul vieţii, încetinim rostogolirea. Tragem aer în piept şi în perioadele de epuizare, pe căi nevăzute, ne încărcăm de proaspete energii venite din univers şi iar pornim până va veni timpul să ne înălţăm, ca să completăm energia din care am primit şi noi.
Dar cât este pe Pământ, omul rămâne o fiinţă duală şi contradictorie, pământeană şi cerească, însuşiri care-l împing să dea sensuri multiple şi adesea contradictorii sensului vieţii. Omul rămâne de-a pururi un peregrin al absolutului şi nu încetează să pătrundă cât mai profund în oceanul fără fund ce îl constituie sensul vieţii.
Alergând mereu să ne împlinim, căutând cu înfrigurare direcţia cea mai bună a vieţii, ca o ironie a sorţii, ne trezim ca într-un sens giratoriu cu multe răspântii care ne obligă să acordăm prioritate tuturor clipelor ce se perindă prin viaţa noastră. Atenţi la astfel de depăşiri, putem greşi calea cea mai bună de ieşire, mai devreme sau mai târziu, sensul giratoriu ne aduce de unde am plecat.
Ca pe fiecare om, şi pe mine, sensul giratoriu al vieţii m-a rostogolit căutându-i răspunsul. Am reflectat de-a lungul anilor întorcând pe toate feţele, nu numai sensul vieţii, dar şi sensul cuvintelor. Căutând fericirea, târziu am înţeles că e doar o iluzie şi că adevărata fericire este în noi. Acum ştiu că rostul vieţii mele a fost evoluţia şi împlinirea spirituală, atât cât omeneşte mi-a stat în putinţă şi m-am luptat tot timpul să nu fac umbră pământului degeaba, cum am învăţat de la bătrânii din satul meu. Ca profesoară, mi-am dorit să trăiesc în viitor prin elevii mei cărora le-am transmis nişte concepte despre viaţă, ca mamă şi bunică, să trăiesc prin fiica mea şi apoi prin nepoată, în care am investit bucăţi de suflet, şi acum, la anii senectuţii, să dăinuiesc prin scrierile mele. Nimic nu este pierdut atâta timp cât încă mai eşti în viaţă, fiindcă, încă mai poţi fi fericit şi poţi să adaugi un nou sens vieţii tale. Visul sau dorinţa nu moare niciodată, ele încă mai stau în picioare, atât timp cât tu stai în picioare şi mai crezi în frumuseţea şi sensul vieţii. La orice vârstă, chiar dacă ai bagajele făcute şi te aşteaptă la uşă, încă mai poţi să te bucuri de ceea ce ai şi încă mai poţi să treci cu vederea peste toate cele bune, ca şi peste cele rele ale acestei singure lumi date ca dar al vieţii.
Omul este ca o stea care se naşte şi va arde atât câtă lumină a acumulat.
——————
Elena BUICĂ
Toronto, Canada
15 Februarie 2017
