La Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din New York a avut loc, nu cu mult timp în urmă, lansarea volumului de poezie „The Isar sign” („Semnul Isar” – editat de PublishAmerica.com, Baltimore, 2010 și tradus în engleză de Pamela Ionescu), al poetului Theodor Damian. Au fost prezenți alături de autor: Pamela Ionescu, criticii literari Aurel Sasu și M.N.Rusu. De asemenea la acest eveniment literar au mai participat: Grigore Culian (directorul ziarului „New York Magazin”), prof. Mariana Terra (jurnalistă la ziarul „Romanian Journal”), Constantin Aronescu (director al fostului ziar anticomunist „Ecoul României” de la New York), prof. Valentina Ciaprazi, poeta Amalia Călin, poetul Virgil Ciucă, prof. Doru Tsaganea și mulți alți prieteni ai cenaclului.
Volumul apărut pentru prima dată în limba română, acum patru ani, surprinde secvențial agonia unui spirit încartiruit în carcera de lut a trupului adamic, spirit care se luptă nu pentru a supraviețui, ci în mod paradoxal, pentru a crea alte lumi dincolo de lumea sa – precum și extazul unui spirit care reușind să treacă de segmentul procustian al existenței sale, triumfă o tainică fericire sub semnul izbândei lui Isar.
Într-un univers al cuvântului descătușat de gravitatea terestră, de durerea carnației, poezia lui Theodor Damian urmează traiectoria unui râu meteoric galactic, ce nu uită niciodată de unde pleacă, pentru că se reîntoarce la origini – asemeni râurilor legendarului Euripide – însoțit de același nimb de lumină. Poezia acestor cuvinte descinde din ordinea firească a zilei, pe care poetul o trăiește la un timp prezent, dilatat la maximum. Este un prezent trăit între furcile caudine ale patului de spital, unde singura evadare – cea a spiritului – se făcea pe o fereastră care se deschidea spre albia râului Isar. Fereastra despica albia acestui râu, care lua cu el durerea unui bolnav și-o transforma în… poezie! Poetul încearcă să fugă, astfel, de greutatea pământului din trupu-i țintuit pe patul de suferință, pe albia râului Isar, râul de sub fereastra lui… iar uneori generos, râul venea la el, îngânându-i între ape, poezia.
Dintre cei care au vorbit pe marginea poeziei lui Theodor Damian, l-am remarcat pe criticul Aurel Sasu, care într-un comentariu extrem de elogios, foarte bine elaborat și deosebit de interesant a deschis ușile înțelegerii spre poezia semnului Isar. Acesta a recitat, chiar la începutul prezentării sale, câteva strofe scrise special pentru acest eveniment, dar nu ca să eclipsese volumul lansat, ci ca să dubleze ecoul poetic care răzbate dincolo de apele râului Isar, din poezia lui Theodor Damian. Iată versurile acestei inedite creații, pe care criticul Aurel Sasu a intitulat-o Balada învierii de fiecare zi:
„Când iar s-aud bătând în geam, tăcerile dinspre Isar / Și toate curg egal, părinte, spre sfânt triunghiul din altar / Când malul e izvor de rană și rana început de vis / De unde voi putea părinte, să urc din nou în paradis? / Când plânge de durere ziua și pașii gândului se sting / Pe care munte-nalt părinte, lumina oarbă s-o ating? / Imaculatele morminte când piatra iar ne-o scoate-n drum / Spre care larg să-ndrept privirea, urmând corabia de fum? / Când lumile de sus părinte, ne strigă numele pierdut / Cum din cuvânt să văd aproape, Isarul altui început? / Din mulți când fi vom unul iară, purtați de ape către rai / Cui dreapta lacrimă părinte, trofeu de liniște o dai? / Închisă viața iar în moarte, când moarte însăși nu va fi / Din moarte cum strigăm părinte, uitând în ea a ne zidi? / Deci unde-i răul ca un țipăt, de aripă căzută-n zbor / Și cum putea-vom iar părinte, să pribegim pe-același tron? / Când iar vom fi o rugăciune, sub cerul îngropat în noi / Cui vom dărui părinte, Isarul lumii de apoi? / Când îngerii vor fi departe, deșert de cântece ucise / Plecarea cui va fi părinte, pustiul brațelor deschise?”
Criticul și-a continuat comentariul său cu două citate din filosoful E. Cioran, despre suferință și moarte, apoi cu un citat din M. Crama despre condiția esențială de a fi poet. Este readus în memorie cronotoposul literar al poeziei: „…o apă traversează poemele lui Theodor Damian. Își taie albie prin nopțile lui, prin spaimele lui, prin îndoielile lui. Pentru că dacă nu ar fi această apă curgătoare, această îndoială ne-ar ține pe loc. Curge un râu prin poezie, să ne amintească despre faptul că într-un vers încap toate râurile lumii, toți îngerii cerului, toate aripile suferinde de absența zborului… Apa privită de la etajul patru al unui spital, închide în ea un imperativ al contemplației – este marea idee a cărții – resturarea omului în această dimensiune a contemplației. Aici pe pâmânt noi înșine suntem «căzuți din contemplație». Isarul ne scoate din falsa geografie a căderii în lumea în care ne aflăm și ne duce în cea a deltei, a triunghiului sfânt. Cu acest duh de geneză dialoghează poetul printr-o fereastă de spital. Semnul Isar este cartea unor lumi paralele: una care îți oferă proba destrămării și alta a veșniciei…”
Audiat, într-un astfel de context al comentariilor sale, criticul Aurel Sasu poate fi definit drept un teolog laic, unul care nu face apologia unei dogme sau teologumene, ci vorbește despre Cuvânt, fără frica cuvintelor. El știe, cu exactitate, prezența lumilor sacrale din poezia religioasă, le identifică aureola de lumină a creației și le face accesibile într-un transcendet mai puțin accesibil. „Marea poeziei religioasă – spunea acesta – este cea a provocării esențiale, nu topografierea ritmată a pericopelor evanghelice, sau a comandamentelor biblice. Isarul duce lumiil, nu mesajul unei vieți ci mesajul unei idei… a unor idei în care se hrănăște un nemăsurat orgoliu al cunoașterii prin desăvârșirea noastră în utopia posibilă. Dacă tot e să murim, s-o facem înaintea morții, să trăim moartea gândind-o… să facem din ea o necesitate a viului! Dacă tot în viață fiind căutăm viața, să ne lăsăm cutremurați de moarte, ca să nu trăim moartea de după viață. Să trăim moartea având în noi drumul înspre moarte al lui Hristos. Semnul Isarului este și unul care ține de identitatea mistică a botezului, de îngroparea simbolică în Înviere, de căderea fericită a sufletului în abisul cerului deschis… Vindecarea în poezia lui Theodor Damian este una care ține de soteriologie. Ea nu este ridicare din, ci cădere în… În tăcerea îngerilor, în minunea învierii lui Lazăr, în misterul îmbrățișării lui Dumnezeu. Semnul Isar este și patul suferinței, albie… Este o lecție de viață. Este adorația spinilor pentru trandafirii lor, încântarea nopții pentru sâmburele de lumină, acceptarea bolii ca modalitate de a ne citi pe noi înșine, de a da simplei noastre biologii sensul profund al rănii numită eternitate. Cu această rană dialogăm, pe ea o implorăm atunci când nu ne mai ajung aripile să oprim cădearea, în ea ne refugiem când bruma de pământ a ființei noastre se destramă. Să cazi atât de adânc în rana ta, încât să-i auzi plânsul. S-o iubești atât de mult, încât să ți-o faci nădejde prăbușirii tale. Martorii judecății noastre de apoi, nu vor fi bucuriile noastre, ci rănile noastre pe care am știu sau nu le-am știut iubi… cărora am știtu sau n-am știut să le dăm ascultare. Isarul vorbește poetului despre gloria înfrângerilor noastre, despre aroganța amăgirilor noastre, despre alunecarea noastră în neantul întrebărilor noastre. Ca șoaptă sub o fereastră de spital, Isarul este semnul lumilor învinse, a haosului ca lirism al ignoranței noastre și a abisului, ca sumă a rătăcilor noastre. «Setea de infinit» în poezia lui Theodor Damian, este această ciudată familiaritate cu ideea de istorie transfigurată. Există un Isar pentru că există un Iordan. Există o boală pentru că există un Cuvânt care vindecă boala. Exista o taină pentru că există un mormânt. Există o privire pentru că există ochiul care o cheamă. Există o rană fiindcă universul însuși este o rană. Iată ce vede, în fapt, poetul prin micul contur al ferestrei de spital: boala lumii ca ultim prag al deznădejdii și, în același timp, al șansei de a înflori, iarăși, în noi înșine. La capătul Isarului, la capătul trecerii, este Logosul… El însuși purtând semnele rănii, rănile lui de lumină împotriva sălbăticiei noastre și a spaimei de noi înșine. Semnul Isar mai înseamnă încă ceva… E cuvântul vieții! Theodor Damian îl face martorul îmvierii sale, dând curgerii grandoarea unei contemplații a gândului năruit în sine. Puterea de a fi mereu tu însuți și grija de a nu a-ți transforma într-un deșert inima – Isaul este varianta laică a Iordanului răscumpărării noastre. Este începtul aventurii, în duh, a omului… Ceea ce subtil sugerează poetul: destinația noastră este destinul nostru! Iar destinul nostru este îndreptățirea din jertja lui Cristos, a învierii noastre, a restaurării noastre… în contemplație. Iată un sens al bolii și al vindecării. Să învățăm a sta drepți, cel puțin atât încât să nu dezamăgim umbra, fiindcă suntem o împărăție ale cărei hotare sunt dincolo de marginile vieții noastre. Frunzele, spune poetul, cad înaintea timpului. Poate nu mai vor să-și aparțină lor înșile, dar omul, în forma lăuntrului de lumină, este în afara anotimpului, acolo unde nu se vede nimic, fiindcă că se știe totul. Teologic, Isarul este suspinul, în sine, al cuvântului. Liric, este îngerul păzitor al tăcerii poetului. Tăcerii misterioasă și adâncă, pe care ți-o dă numai conștiința începutului. Iar garanția începutului de fiecare zi este rana, viața ca o rană. În fond o rană, dar tot o formă neauzită a rugăciunii”.
