Mihai, Mihi este student în München. Ca ori ce tânăr din categoria lui, aici la capitaliștii ăștia își poate permite multe, printre care și aceea de-a călători, de-a vedea lumea . Mai ales ca student, treaba asta este destul de simplă, deoarece pretențiile nu sunt prea mari, totuși de ceva bani ori ce călător are nevoie. Mihi, “fugit,”scăpat din “lagărul socialist” voia să vadă și el lumea, mai ales cea americană, admirată din țară până la nivel de adulație, din neștiință. El își dorea să vadă nu atât marile orașe de peste ocean, cât mai degrabă natura de pe continentul nou, cu totul alta decât la noi, iar din aceasta, preponderent marele canion, Grand Canyon, acea minunăție despre care citise și văzuse o mulțime de poze. Acolo voia să ajungă! Dar pentru asta trebuiu niște dolari. Din bursă nu se puteau scoate prea mulți, cu toate economiile făcute și brăcinarul strâns de să pleznească.

Simplu: nu trebuie decât să se prezinte la Studentenwerck, o ramură a administrației Universității, să se anunțe pentru un “job” pe perioada vacanței de vară. Zis și făcut și Mihi primește de lucru la marele magazin “Karstadt” la secția sport, spre a sorta marfă, o treabă ușoară, de unde nu pica prea mult, dar, ori cum, tot era ceva.

Cum Mihi devenise tenismen încă de acasă, unde juca  tenis în parc, cu Șoanyi báci, ajunsese să’și dorească  și el un echipament “ca lumea”, respectiv o rachetă bună și mai ales mingi de calitate, cum avea bătrânul Șoanyi Berkeși, care primea de la fiica sa, căsătorită la Viena, lucruri cum la noi nu se mai vedeau nici în filme!

Iată, că Mihi a ajuns să sorteze, el, cu mâna lui acele minunate articole sportive, atât de râvnite în România “anilor lumină” nu numai de el, ci de o întreagă generație. Dar ispita nu s’a lăsat așteptată, Michiduță și-a băgat coada: în capul lui Mihi au început a se învârti gândurile, dorințele și toate “șmecheriile” din România: “de ce să nu fiu deștept și să nu “șutesc” un tub cu mingi, că doară “n’o fi foc!” – “că ăștia au și așa destule, de nici nu mai știu de ele, iar eu student… nu’i păgubesc cu nimic!”- și Mihi a “șutit” un tub cu mingi, l-a scos  pe poartă fără probleme și cine mai era el!

În ziua următoare însă, la lucru, l-a apucat o mustrare de conștiință, văzând câtă încredere îi arată șeful depozitului și cât de omenos și frumos  se poartă acesta cu el, pentru că îl vede conștiincios și cinstit iar el “șmecherul” l-a păgubit pe încrezătorul șef și Mihi se gândea, că dacă acesta ar ști de fapta lui, cât de decepționat ar rămâne! Pe Mihi a început a-l durea sufletul, ai părea rău,  că a înșelat încrederea acestui om atât de treabă. Dar bine că nu știe, n’a descoperit lipsa și nici nu o va descoperi, căci n’are cum și Mihi, încercând să închidă pagina de rușine a unor asemenea gânduri generate de o asemenea faptă, trecu la lucru cu și mai mare sârguință decât în zilele anterioare, ceea ce’i ridică și mai mult stima șefului față de el.

Dar Mihi avea, de acasă, o educație creștină, care’i spunea că n’ai voie să furi, că furtul este păcat, sancționat de cele zece porunci dumnezeiești iară dacă totuși ai căzut în păcat și ai furat, pentru ca să te împaci iarăși cu Dumnezeu, ești obligat a duce obiectul furat înapoi și Mihi, în procesele lui de conștiință de sub privirile șefului, se hotărî să aducă tubul cu mingile înapoi. Se întâmplă însă ca în dimineața următoare să ațipească mai îndelung și cum era gata să întârzie de la “servici” , o porni val-vârtej spre metrou, uitând de tubul cu mingile. În zilele următoare, chiar dacă nu i se întâmplă ca și în dimineața aceea, nu mai avu în cap returnarea tubului cu mingi și timpul trecu.

Să fi tot trecut vreo câteva săptămâni, timp în care bravul student nu s’a mai gândit să mai pună ceva deoparte pentru el; lecția conștiinței legată de atitudinea șefului i-a fost deajuns să-l facă să rămână în suflet și faptă, cinstit, așa cum era el în fond.

Într-una din zile, călătorea cu S-Bahn-ul(linia de suprafață). El avea bilet de student, pentru zona interioară, de centru, a orașului. La o stație, Mihi vede că urcă controlorul, dar el nu era călător clandestin, el era în regulă cu biletul, așa încât șade liniștit pe locul lui. Când ajunge la el, controlorul îi spune:”Dvs. călătoriți la negru!” “Cum?” – sări Mihi vârându’i acestuia abonamentul lui sub nas. “Da, dar ați trecut în altă zonă pentru care tichetul Dvs. nu este valabil”- și îi arătă lui Mihi, atât pe schema din compartiment, cât și pe zona de afară că are dreptate, ceea ce Mihi recunoscu căci cunoștea cartierul, dar nu suficient de bine și zonele de călătorie cu S-Bahnul și metroul. Controlorul, cu toate protestele tânărului, îi făcu hârtie de amendă, de patruzeci de mărci, mulți bani la ora aceea, mai ales pentru un student, pe care Mihi îi putea plăti pe loc sau prin virament din contul lui, căci așa era și este la capitaliștii ăștia căpcăuni și studenții au conto la bancă în care li se varsă bursa și din care  ei își achită obligațiile financiare: căminul, masa, etc.

Când auzi Mihi, suma, îi căzu fisa: “ai văzut? Cum în cartea lui Dumnezeu toate sunt scrise! Nimic nu rămâne neplătit, nimic nu rămâne nerăsplătit. Patruzeci de mărci este prețul mingilor de tenis furate, patruzeci de mărci a trebuit să plătesc amendă!!!”