PACIFICUL
Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă
Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.
Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.
Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare;
I-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…
(San Francisco, 2017)
TRAVERSADA
Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.
Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu-acelaşi aspru jind
Spre continentul care,-n speranţă li se-arată.
Rămâne-n noi curajul de-a ne-ambarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie pe-acest vremelnic drum…
CAII ARDEAU ÎN CANION
Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe-un paradis terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.
Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…
Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…
Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Thomas Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.
(În amintirea marelui incendiu din California – decembrie 2017)
BLUES
Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de granit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.
S-a-nchis petala zilei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult
Pe cer mă cheamă gânduri care s-au stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.
În blues-ul de rugină străbate-o ceață rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și multă ești, dorință în a cunoaște iar.
ARMURA DEMNITĂȚII
Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin tăcere.
Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.
Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De noul țărm, în spațiul de un verzui colos,
Unde e liber totul, ș-orice hipster poet e,
Cu glasul și ghitara, asprite de frumos…
…Destinul său e-acesta și fără de opriri e.
Și prințul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul AtlanStyx.
PE GOLDEN GATE BRIDGE
Imens, de aur, poarta în ceaţă se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean şi cer.
E-o goană ne-ntreruptă, tumult, extaz şi teamă
Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.
O siluetă trece pe pod, păşind subţire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secvenţă veche,-n rugină, cu James Bond.
O caută şi-o strigă părinţii şi copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros…
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică,-n pădure de fiecare os.
Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte.
E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,
Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…
El poartă trupul fetei, inert şi sângerând.
Se-opreşte orice zgomot, e linişte ca-n gând.
Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…
Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit
Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud.
Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…
SUBTROPICALUL SOARE
A fost o confruntare-n univers;
Pe-un deal, de flăcări sfâşiat, un ins –
Ş-un astru ca un blit, acid şi şters,
Zvâcnind în tâmple ca un puls învins,
Cu străluciri de lavă zdrobitoare
Şi un hoinar, extatic exclamând:
„E-atâta soare,-ncât e totul soare,
Cum nu voi mai vedea, poate, nicicând;
Eu voi pleca-n curând, absent, afon,
El, mâine, răsări-va,-ntârziat
De ceaţă, pe Bay Bridge, c-un semiton,
Un astru ponderat şi temperat.
Vreau să trăim, şi nu pe jumătate,
Dogoarea lui de flacără sonoră,
Cosmopolita lui eternitate,
Exuberantă,-n cerul ce-l adoră.
Bolidul curge în pământ, din zbor
Planeta încălzind-o interior…
Şi un sequoia, saturat de soare,
Ne ocrotește,-n sfânta lui răcoare.
ERWIN LUCIAN BURERIU
