Sonnet 1
O palmă caldă de cărări consemne,
slăvita viaţă-şi cere-atotputerea,
la masa clipei desfătării demne,
când altă clipă-şi prevesteşte vrerea
Corsar al vremilor de taină,gândul,
înfruntă duşmănia vestitului ‚apoi’,
trezind măniei stup şi urii roi,
otravă,veşniciei, doar cuvântul.
Pe faţa ei ,temută,rece tumb-
-sălaş ,privirea rabdă lucruri toarse
de sus în jos, ca-n furci evlavioase,
răscumpărând vertebrei ’nălţările de plumb
De gură,cerul gurii, se plânge,aşadar,
că vorbele-i rostite, de om nu au habar!
Sonnet 2
Iubirea duşmăneşte desfătata mână,
duhul dezbrăcat,al şoaptei îngânate.
Îndemn ascultării,inimii măsură,
clipa risipeşte veşnicii pedante.
Sudoarea sângelui revarsă ura
fiinţei cotropind desculţ deşertul
însufleţitului cuvânt ce-asmute gura,
să-ntoarcă mărul ‚şarpelui perpetuu’
Oracol tâmpla,taie-n două templu
ofrandei contemplării acestei sărbători,
ce-n tainiţa poverii de a slăvi un sceptru
ne schimbă-nfăţişarea în reci nemuritori.
Satana-mi spală sufletul cu vin,
şi-mi cere-o clipă,morţii, să mă-nchin
Sonnet 3
Chibritul alăpta o lumânare,
suflând în sulf scântei sulemenite,
şi-n mir de parafine şnuruite…
Ce gust de pâine caldă ,umbra, are!
Splendoarea crucii odihneşte vântul
pe numele cioplit în marmura veciei…
Şi-auzi cuvântul nerostit ce ştie
tăcerii,templu ,să-i închine, gândul.
Nu moare nimeni, nenăscut de mamă,
pe-această parte-a lumii convertită
la învieri postume, ce condamnă,
cât ai trăit să plângi, răstimp- risipă
S-a stins chibritu-n lumânări suspine…
Vom tăinui ‚umbririi’ ochi de câine
Sonnet 4
Trec nourii ovali, ţinându-se de mână
pe miriştea căpiţelor mânate la păscut,
prin rădăcini orfane.În lapte prefăcut,
un bob de grâu frământă pământului ţărână.
Panouri grăitoare stârnesc alai de păsări…
Lumina pre-lungeşte votiv un par în umbră…
Prin ceas întins la soare-arpentor peste zări,
amiaza toarnă-n ‚zero’ diviziunea sumbră.
Hipnotic spiralaţi, plutesc în zbor ciulinii
pe-ntinderea felină a unui cer râvnit
de om ce-şi smulge viaţă, din parul neclintit,
prin cerc trecându-şi fuga,însângerând pelinii.
Nu staţi la umbra timpului ,pretins ,de preţ şirag,
poţi rămuri uitarea, prea mult, pe omul drag!
Sonnet 5
Căptuşită ,iar, cu volbură de apă
emi-sfera zodii scufundă în vin…
Pleiada privirii rabdă ruşinată
feciorelnicia unui nou destin
Peste semnul întrebărilor prea-pline
de sarcasm divin,întrevăd incertitudini,
drept răsplată,marginii viitorime,
timpului ce stă de strajă-n finitudini.
Trec corăbii de cristale cu solstiţii…
Se pre-schimbă valu-n val,şi necuprins…
Pe genunchi, în palmă, scrii doar armistiţii,
pe veci, să dai uitării sânul sfânt atins
In deşertul timpului,suflarea mi-i desagă,
Dumnezeu e prea aproape ,să mă vadă!
Sonnet 6
Va fi nevoie de un alt inter(-r)ogatoriu,
în cazul hotărârii tale de a-mi spune pe faţă
„Rămasul bun” ,ce-ascunde un nou sfârşit de viaţă…
Că nu-i destul sărutul,iubirii, derizoriu!
De mult, în coversaţii prea lungi, preliminare,
pun preţ răscumpărării tăcerii infantile
‚naintea simţului garant trufiilor barbare,
ce-n hrube-alunecării vad, geneza furia menţine.
Găleţi de lacrimi vărs,la rădăcina mărului uscat..
Se miră cerbul lunii, cu lung oftat în coarne…
Doar gândul rupe tâmpla în judecăţi sabat..
Pe gura timpului sfârşit împart icoane.
De-ar fi să mor,de două ori,absurd,de mâine,
mi-ar trebui trei vieţi,iubirii să-i dau nume!
Sonnet 7
A fost prea mult puţinul acelui lung oftat,
şi tristă dezmierdarea minciunilor povaţă….
Mă doare iar tăcerea în care am umblat…
Îşi face drum pe frunte schimbarea ta la faţă.
Ca visul de năprasnic,e numai, grea ,aripa
ce-şi zbate-n duh căderea pe lume şi cuvânt…
Se scutură de floare ceasornicul în clipa
pornită să dospească lumina pe pământ.
Corăbiei ,catargul,să-i înălţăm virtute..
Fântânii ,funii ude-n pendulul cumpănirii..
Izvorului, în ciuturi,ce-mpart oglinzi privirii
când din adânc ne smulge,fiinţa,să exulte
Privesc fereastra spartă ,în cer, de-un înger bun,
prin ea să trec în lumea eternului,stăpân.
Sonnet 9
Sudoarea pâinii trage de cuvinte,
însufleţind pământului dojană,
când alăptează lumânării sfinte,
evlavia tăcerii, o icoană.
Sudoarea frunţii umezeşte pleoape,
sulemenindu-şi sarea lăcrimată,
pridvor privirii, un cristal ce-ndreaptă
cum ochiul vede gura de aproape.
Trudiţi aceste săptămâni cu patimi,
sudoarea minţii prevesteşte sfinţi,
în calea voastră vrednic surghiuniţi,
de un Irod stăpân prea mult pe datini
Tărâm de prunci,sugând luminii semne,
trudim, în funii, noduri gordiene.
Sonnet 10
Conving cosaşul împietrit fudul
că grâu-i copt şi semănat destul,
de-austru şi levant,prea sfânt văzduh,
purtat pe aripi,scufundat în duh.
Ard stuf de grind,într-un cotlon de lut…
Cât suflet are focul,am şi trup.
Stă tata-n brânci ,copil,şi-aruncă snopi
pe jar mocnit, de nedormite nopţi.
Sub ceruri risipesc flămânzi lăstuni,
când miriştea dospeşte vin şi pâini.
Tămâie cu ectenii,dinadins,
un preot risipeşte în ce-i scris.
De mâine, vom muri ,sătui,pe rând…
E timpul bob de grâu,de om ,flămând!
Sonnet 11
Speranţa moare ultima,şi-mi place!
Durerea-n suflet cale să prefac
Şi-n ochi, privind o lume cum desface,
în ramuri adventive,lăstarul ierbi-n frac
Poţi spune,când şi când: niciunde
e timpul bun,ce te răsfaţă laş.
Aş vrea să-l cred,întors din- unde
secunda bate pumni de os în ceas
Descoperă tendinţelor conflicte!
Ce ochiul vede,sufletul străbate!
Că unele fiinţe forţa vieţii minte,
cu nemuriri,de mult,prea mult cântate
Durata vinde ţinerea de minte,
pecetluită-n dălţi ce sfarâmă cuvinte!
Sonnet 12
Pe frunza ierbii de câmpie
scriu poeme liber-tarde.
Uit mănuşi în mâini conclave
şi-n trei muguri, păpădiei.
Croşetând zăpezi brumate,
sare-n soare ciocârlia,
Lumea-şi strigă vrednicia,
strânsă-n pâlnii de guri sparte
False, crase divinaţii,
cu sintaxă agramată,
stăpânesc rever-beraţii,
limbii,lung cârlionţată.
Fast sodomic,Doamne,pare-a fi,
chiar, privirea ta, în câte ştii!
