Acceptat, plăcut, iubit, adulat până la paroxism în proporţii niciodată stabilite, dar şi necunoscut, neînţeles, repudiat, duşmănit şi urât cu înversunare de un număr vag definit de preopinenţi, a păşit în lumea fără dor, marele poet ADRIAN PĂUNESCU. Născut în Basarabia, crescut în Oltenia şi iubind cu ardoare Ardealul, şi-a continuat şi amplificat caracteristicile contradictorii prin înclinaţia sa structurală spre o formaţie intelectuală de stânga, el descendentul unei familii care a pătimit în epocă pentru formaţia lor liberală. Condamnat de amprenta sa genetică la a fi fabulos şi de anvergură maximalistă în tot ce are, în tot ce ştie şi în tot ce face, poetul şi-a scris fenomenala sa operă în aceeaşi cheie a unităţii contrariilor, contradicţia, părând a fi paradigma insurmontabilă a filozofiei care i-a marcat viaţa, atat viaţa personală, cât şi cea publică şi socială şi bineînţeles opera.
Las în seama exegeţilor şi a criticilor neatinşi de aripa lichelismului şi a partizanatului politic, dar, mai ales, las viaţa şi opera celui prea de timpuriu dispărut, în seama Timpului, spre a decanta şi a alege grâul de neghină. Aşa după cum nu vreau să citesc reflecţii critice la adresa lui N. Iorga făcute de purtătorul unei cămăşi verzi şi cu diagonală peste aceasta, şi cum, de asemenea, nu doresc să citesc exegeza operei lui M. Sadoveanu făcută de cineva care să mă întâmpine de pe prima pagină cu „jalba-n proţap” intitulată „Mitrea Cocor,” sper şi mă rog, ca nici critica operei lui A. Păunescu să nu fie făcută de pigmei, trepăduşi şi alte suflete păgâne şi betege. Deoarece cunosc bine preceptul intitulat de înaintaşii nostri latini “nomina odiossa” nu îmi pot revarsa repulsia faţă de gestul odios şi total înafara credinţei creştine, (căreia am acum certificarea cvasioficială că nu aparţin), vreo doi domni, care arzând de nerăbdarea de a face o demascare, în stilul anilor 40 – 50, au scris în ziua morţii lui A. Păunescu, cât încă trupul poetului era cald, o sumă de mizerii incalificabile la adresa sa. Nu discut aici câte din cele împroşcate acolo, cu mânie proletară, erau reale şi câte nu. Prima senzaţie de greaţă mi-au produs-o când am văzut cum intransigentii domni – tovarăşi nu au mai putut răbda două zile ca să fie aşezat trupul neînsufleţit al poetului în mormânt, având apoi timp să-şi verse năduful şi lăturile din capul lor cât or vrea. Am avut apoi al doilea simţământ de greaţă şi de groază când mi-am dat seama ca nu le este la îndemână şi nu ţin cont nici de strămoşescul “despre morţi numai de bine”. Mi-am dat seama apoi, că ar putea avea o scuză a necunoaşterii preceptelor creştine dar şi această prezumţie nu este validă deoarece în situaţia dumnealor, de fii ai unor comunisti notorii, nu au căderea morală sa faca ei o atare analiză, aici nemaifiind vorba de morala creştină ci de Morală şi de Etică în general. Odată făcute aceste precizări voi face câteva consideraţii care îsi au sorgintea în propriile observaţii desfăşurate pe parcursul anilor asupra a ceea ce s-ar putea intitula fără teama de a greşi „Cazul Păunescu”.
Zece ani am cunoscut doar poezia lui A. Păunescu, dar valurile vieţii m-au pus în 1980 în situaţia onorantă de a-i fi gazdă la Ţebea unde domnia sa a inaugurat cea mai mare şi strălucitoare sărbătoare naţională a moţimii. Am scris într-o lucrare anterioara despre simţămintele de teamă şi stinghereală de care eram stăpânit ori de câte ori mergeam în cimitirul de la Ţebea. Teama şi disconfortul resimţit se datorau politicii de deznaţionalizare practicată sistematic de P.M.R. în anii de după Al Doilea Război Mondial, când erai luat de securitate şi bătut gospodăreşte şi apoi închis ani mulţi dacă erai găsit la mormântul lui A. Iancu, sau dacă erai auzit recitând sau cântând „Trei Culori” sau, [Doamne fereste], „Doina”, de Eminescu, ori „Marşul lui Iancu”. Afirm cu toată hotărârea că aceste lanţuri invizibile care ferecau istoria adevărată într-o siberie locală, dar la fel de înspăimântătoare ca şi cea transcaucaziană, au fost distruse de către poetul Adrian Păunescu, care bazându-se pe fisura făcută în închistatul sistem de vizita lui N. Ceauşescu în 1966 la Ţebea, a augmentat în stilu-i caracteristic gestul iubitului şi supremului său şef.
Dacă aceasta era singura lui realizare în Ardeal, noi, cu toţii, ar trebui să uităm instantaneu toate laudele, odele şi linguşirile făcute de el dictatorului. La preţul acesta aş vrea să fi avut mai mulţi oameni de cultură dispuşi să îl plătească, dacă rezultatul era ruperea câte unui lanţ, eliberarea câte unui om, repunerea în drepturi a câte unui savant sau a unui simplu gospodar, căzuţi victime ale rapacităţii sistemului. Singurul mare om de cultură, alt adevărat titan al literaturii române, care i-a spus clar lui Ceauşescu că se sinucide dacă acesta introduce în România revoluţia culturală adusă din China şi mai ales din Coreea de Nord, a fost Marin Preda. Adică el care a umblat în genunchi [aşa cum afirmă detractorii săi, mai vocali acum în postumitate], în faţa lui Ceauşescu, ca să obţină nişte victorii, să spargă nişte cutume şi să mute sau să elimine multe bariere, este de condamnat, de hulit şi de înfierat în piaţa publică, iar cei care şi-au păzit capul, nescoţându-l de la cutie, care acum ne iau de fraieri explicându-ne ce anticomunişti mai erau ei, drăguliţă Doamne, sunt de lăudat şi de pus în ramă ?. Cei care şi-au scris operele pe la Mogoşoaia şi pe la Sinaia sau pe la mănăstiri stipendiaţi de Uniune [care avea banii de la buget] să nu uite că A. Păunescu şi-a scris cea mai mare parte din cele publicate, în autocar, pe genunchi, între un oraş şi altul, iar seara şi noaptea dădea tineretului o şansă să zburde, cu trupul dar mai ales cu mintea şi cu sufletul şi să simtă dacă nu o libertate autentică, aşa cum spun unii acum, măcar un surogat de libertate. Si, nu acesta era singurul surogat cu care ne alimentam trupul şi sufletul. Surogat aveam şi la cafea, surogat şi la ulei, şi carne şi la câte altele, surogat şi la tv, şi la cinema, şi la maşini, şi la distracţii. Ar fi fost mai bine dacă nu le aveam nici pe acestea ? În vremuri de restrişte poporul român a trăit cu ghindă şi cu rădăcini şi cu ce i-a mai oferit codrul, dar după trecerea urgiei, poporul nu s-a supărat pe codru pentru ca nu i-a oferit lapte şi miere, ci dimpotrivă l-a iubit şi l-a numit fratele său, înţelegând că fratele i-a oferit ce-a putut şi ce-a avut. Cine i-a oprit pe cei care îi reproşează lui A. Păunescu falsitatea întreprinderilor şi rezultatelor sale, să ofere ei, sau măcar să încerce, o altă libertate, reală de data aceasta, o altă formă de cultură, de elită, nu aşa „de consum general,” dar în acelaşi timp să fie accesibilă şi accesată de filonul majoritar al tinerimii române şi nu de o mică şi selectă parte a acesteia ? Ce să comentăm, bine sau rău, la majoritatea celorlalţi, cum tăceau de frumos ? cât de bine işi ascundeau existenţa, sau mai corect spus, inexistenţa ? cum îşi pontau ziua de „muncă” pe la câte-o redacţie, unde, vorba unuia din breaslă, „îi ardeau câte-o poezea”, îşi luau tainul, cu care treceau drumul la Capşa ? De acolo, în zori, măguliţi de chelneri cu „Maestre”plecau spre case, lăsând somnului şi ficatului să rezolve ce era de rezolvat.
Văd în atitudinea unora faţă de A. Păunescu o unitate de vederi contra naturii, cu activul de partid a judeţului meu, [cel puţin] când cenaclul venea la Ţebea şi volens-nolens, ştabii judeţului trebuia să facă act de prezenţă. Iar când primul secretar [nomina odiossa şi despre morţi numai de bine] n-a putut ajunge la timp la întâlnirea cu poetul, mi-a telefonat să cer scuze în numele său. Salivam de plăcere şi mă bucuram ca de o mare izbandă personală să îi văd şi pe ei stresaţi de cineva, să îi văd în corzi, aşa cum ne ţineau ei pe noi tot restul anului. A. Păunescu era atunci, Andri Popa, era Pintea Viteazul, era cine vreţi dvs, dar pentru noi reprezenta dacă nu altceva, măcar un vis frumos, o nouă încurajare, un nou început. De a doua zi intram în ternul nostru cotidian, întrerupt de fabuloasa escapada amoroasă avută cu Libertatea, dar în gînd şi în minte făuream deja planuri ca urmatoarea să fie şi mai reală şi mai autentică şi mai durabilă. Consider interesant acest fenomen din punct de vedere sociologic ca poetul sa fie contestat pentru ataşamentul la un sistem politic de care era la rândul lui, de asemenea contestat. Deci contestat şi de către cei care reprezentau sistemul şi de către cei care contestă azi acel sistem. Într-o ecuaţie algebrică minus cu minus dă plus şi poate astfel se explică de ce pentru societatea românească a acelor ani, pentru obidiţii din câmpul muncii, din câmpul pâinii şi pentru destui din câmpul literelor şi din hotarul muzelor, A. Păunescu reprezenta ceea ce pentru ţăranul român era hotarul dintre zi şi noapte, momentul când săracul lăsa sapa şi pleca acasă, la apariţia Luceafărului de seară, numită din acest motiv STEAUA SĂRACULUI.
