Dorul cel mare, dorul de ţară,
Tot mai des şi mai des mă-mpresoară.
Şi vine o vreme când mă gândesc,
La tot ce în ţară mamă iubesc.
Ciudat cum cuvintele nu pot să spună
Cum îmi simt sufletul ca o rană
Ce doare, doare neîncetat
Şi nici n-are-n lume vreun leac.
De ce stau aici, ce mai aştept?
De ce nu-mi iau casa-n spinare să plec?
De ce stărui într-o lume rece, străină
Ce nu îmi aduce în suflet lumină?
…chiar e o mare, mare povară
Sa ai în suflet dorul de ţară.
Să ai tot ce vrei într-o ţară străină
Dar să porţi neîncetat doru-n inimă.
Şi atunci te întrebi, chiar e mai bine,
Liniştit şi sărac în ţară la tine?
Se pare că tu ştii cel mai bine,
Străine.
