După 1989 niciunul dintre noi, cei răspândiți prin lume nu ne-am gândit nici măcar pentru o clipă că vom ajunge să împărtășim cu străinii sărbătorile și timp de ani buni să nu ne revedem locurile copilăriei, părinții sau prietenii dragi. Speranța că sistemul se va schimba în bine și că alte valuri de români nu vor fi nevoiți să plece pe alte meleaguri, s-a spulberat. Timp de 22 de ani, România s-a procopsit doar cu minciună, corupție sau ignorare și cu oameni care, după ce și-au văzut interesele obținute, au dispărut în ceața deasă a nepăsării. Fără să fie lovite de valul tsunami sau de radiaţii nucleare, oraşele mici se sting de la o lună la alta. Locurile de muncă lipsesc, tinerii pleacă către ţări străine, iar în urma lor peisajul este cutremurător.
Am condus în gând câțiva tineri ai căror părinți îmi sunt prieteni dragi, doar anul acesta. Nu plecau în vacanţă sau să studieze în străinătate, ci au ales să fugă de oraşele care nu le mai dau nicio şansă. Au zburat spre Spania, Italia, Belgia sau Franţa, iar de când au plecat nici că am mai auzit de ei. Cu fiecare am vorbit la telefon înainte iar discuția părea trasă la indigo. Pe de-o parte era regret pentru că trebuie să înceapă un alt capitol din viață într-un loc complet străin, pe de alta, frustrare că în România nu se poate mai mult. E drept că traiul unui tânăr de 20-25 de ani cu cel mult 30 de lei pe zi e absurd, de aceea dintre cei care termină an de an facultatea pot fi număraţi pe degete câți aleg să rămână în oraşul natal, dat fiind că reuşesc să guste din viaţa oraşelor mai vii în anii de studenţie. Trebuie să-şi întemeieze o familie, să poată vorbi de siguranţă măcar de la o lună la alta, iar cei 200 de euro pe lună din orăşelul de provincie nu le oferă niciun orizont.
Culmea e că sunt tineri bine educaţi, în plină putere, dar cărora cuvântul acasă nu le mai spune prea mare lucru. Rămâne eventual locul unde îşi găsesc familia şi cam atât. Tocmai pentru că sunt competitivi, străinătatea îi asimilează destul de uşor, deşi se îndreaptă cel mai adesea către munca fizică. Fie că se numesc Făgăraş, Moreni sau Topliţa, oraşele mici se văd, aşadar, golite de forţa de muncă tânără, iar pentru cineva care a trăit acolo aproape 25 de ani, întoarcerea acasă este o lecţie dură. Din convorbirile telefonice cu ei am reținut că pe zi ce trece treburile se complică tot mai mult și mai mult. Străzile sunt tot mai goale, după ora patru după-amiază nici că mai vezi pe cineva. Industria lipseşte cu desăvârşire, iar parterele blocurilor s-au umplut de baruri, cafenele şi chioşcuri. Singura zi în care oraşul îşi recapătă freamătul de altădată e aceea când se plătesc salariile şi pensiile. Cum puţinii bani se consumă rapid pe mâncare şi rate la bănci, elanul durează cel mult o săptămână. După care liniştea se reaşază.
Luna trecută planeta a depăşit pragul de şapte miliarde de locuitori, iar teme precum epuizarea resurselor, poluarea mediului înconjurător şi încălzirea globală au intrat din nou în agenda publică. Terra se apropie de unele limite ale bogăţiilor şi resurselor sale cunoscute până acum – apă, resurse forestiere, pământ arabil, combustibil fosil – şi e normal şi firesc să nu ignorăm imaginea de ansamblu. Dar trebuie să privim mai ales înspre situaţia din curtea noastră. Sincer, mi-e greu să cred astăzi că riscăm să pierim ca naţie. Nu-mi pasă şi poate nici nu pot să privesc atât de departe şi să mă întreb ce-o să se întâmple peste o mie de ani, chiar dacă potrivit unui studiu realizat de Organizația Naţiunilor Unite, România se află printre primele zece ţări ale lumii care ar putea dispărea, dacă nu va creşte rata natalităţii în actualul mileniu. Îmi pasă mai mult de faptul că tot mai mulţi tineri se văd alungaţi din ţară şi că, deşi populaţia lumii a trecut de şapte miliarde, acest aspect nu se simte nici în Făgăraş, nici în Moreni, nici în Topliţa. Şi nici n-o să se simtă prea curând sau poate niciodată…
