“Sub paşii noştri se despică marea”

« Semnătura iubirii » de Petru Lascău – o invitaţie la meditaţie şi cunoaştere într-un univers poetic de umbră şi lumină

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub semnul divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.

Satul şi natura în poezia lui Petru Lascău

Aceleaşi elemente acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” Această veşnicie se întrupează la Petru Lascău în cântare. “Cum fiecare apus/ E înc-un răsărit de soare/ Mi-e lacrima şi plânsul/ Suspinul nespus/ O mai frumoasă bucurie/ Şi-o neauzită şi veşnică cântare.” (“Răsăritul din apus”) George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?”

De altfel, Petru Lascău revine obsedant la această lume a satului şi a naturii, cu obiceiurile şi tradiţiile ei vechi de când lumea. Acest univers rural conţine în sine, un element idilic care îl face pe poet să se raporteze mereu la trecut. “Pasc caii sălbatici/ Caii negri/ Peste miriştea sufletului meu/ În nările lor sforăie/ Mirosul ierburilor ce au fost.” (“Caii ») Calul este simbolul călăuzei, al biruinţei asupra răului. De fapt, această întoarcere la trecut, în condiţiile în care sufletul poetului seamană cu o mirişte, relevă sentimentul neputinţei, al tragismului, al imposibilităţii de a depăşi nişte limite şi nişte limitări ale prezentului. Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Petru Lascău se metamorfozează într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.”

Prezentul se materializează într-un destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) Satul de acum pare a fi un spaţiu pustiit, gol, lipsit de personalitate – “când azi nu mai e nimic din tot ce-a fost” – iar poetul încă mai cutreieră “pe uliţele satului de ieri.” (“Primăvara inutila”) Există totuşi, o posibilitate de a evada din lumea aceasta în care speranţa nu mai există, în care “lacrimile noastre/ Sunt ploi inverse”, iar această alternativă rămâne visul. “Poate că visul/ Această unică fereastră de sus/ A sufletului/ Se va deschide definitiv/ Când ploile zilelor/ Se vor opri/ Şi apele timpului/ Se vor retrage în matcă.” (“Fereastră “) Elementul acvatic revine – lacrima, ploaia, apele timpului, totul sugerează nevoia de abundenţă, de belşug spiritual. În poezia lui Petru Lascău, apele timpului, orele se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/ lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.

De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată. Dramatismul versurilor lui Petru Lascău exprimă foarte bine frământările poetului, ale celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic al lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Şi totuşi, neliniştea, zbuciumul, chinul său sufletesc continuă. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de transformări. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o experienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii.

Petru Lascău – poet al fiorului religios creştin

Petru Lascău este de asemenea, un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire.

Autorul este conştient că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”) Majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.

Poezia religioasă a lui Petru Lascău aminteşte de cea a lui Vasile Voiculescu. În spaţiul iniţierii sacre, alegerea prevalează asupra destinului. “De ce mă laşi eu singur să aleg/ La bifurcări de căi esenţiale ?/ Neputincios, nu pot să-Ţi înţeleg/ Nepătrunsă taină-a voii Tale. » (« Alegerea ») Acelaşi « de ce » îl regăsim şi în « Fructul oprit », poemul lui Vasile Voiculescu: « Pe-o creangă rumenită ce-amurgul lin străpunge,/ De ce nu eşti un măr înrumenit ?/ Cum te-aş muşca, de Te-aş putea ajunge,/ Tu, Doamne-n lume, singur fruct oprit. » Spre deosebire de acesta însă, Petru Lascău are puterea de a face alegerea cea bună : « Eu te-am ales ca Domn al meu/ Şi la răscrucile din valea cu suspine/ Îndrumător mereu spre Dumnezeu/ Te-aleg din nou, Doamne, pe Tine. » (« Alegerea ») Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. El declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Când “inima-i o vistierie plină”

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”) În acelaşi poem, Petru Lascău spune : « Daţi-mi mie focul şi suspinul/ Razelor în porţi de toamnă rece/ Melancolia frunzelor ce cad/ Pe coama aspră-a vântului ce trece. » De această dată, latura dominantă a stihurilor este hotărârea, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!” Sentimentul de înstrăinare, de izolare este metaforic exprimat de asemenea, în « Tristeţea » : « Tristeţea e o convalescenţă a inimii./ De aceea joi,/ când aveţi voie/ cu bilete în regulă/ şi ciubuc la portar/ s-o vizitaţi la spital/ aduceţi şi flori de câmp/ şi zâmbetul de copil. » Florile de câmp şi zâmbetul de copil vorbesc depsre inocenţă, nevinovaţie, puritate. În faţa lor, tristeţea nu mai are putere. Petru Lascău găseşte într-un final, soluţia, astfel că din punct de vedere spiritual, sufleteşte, reuşeşte să ajungă într-o ţară unde se poate visa” („Cerere”). Visele sale au parfum de flori de câmp şi zâmbet de copil. Să luăm cu noi, această imagine – flori de câmp şi zâmbet de copil, pentru că aşa se semnează iubirea.