a) Primul refugiu (august 1944)
Această povestire este a unei familii de vechi intelectuali burghezi români, ce a fost distrusă de comunişti, ca şi a multor milioane de oameni, căzuţi sub “cortina de fier”, după sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi totodată şi-al nazismului. Istorisirea evenimentelor petrecute în jumătatea de veac cât a durat comunismul în România, începe cu amintirile unei copile de 7 ani, ce a văzut ororile “armatei sovietice eliberatoare”, intrate în ţară în vara anului 1944.
Ceea ce s-a întâmplat în familia noastră prigonită greu în aceşti ani de după război, a fost una din milioanele de întâmplări ale poporului român, într-o perioadă neagră de grele încercări, în care s-a atentat la însăşi fiinţa lui biologică, şi când s-au tăiat drastic rădăcinile intelectualităţii burgheze româneşti, care de abia acum încearcă să se regenereze.
Familia Opran ca şi cea Bătrânu (a mamei mele) era de vechi magistraţi, cu tradiţie, cultură şi onestitate, care dacă ar fi trăit normal, într-o ţară liberă, democrată, prosperă şi respectată de statele civilizate, cum era România după Marea Unire, ar fi contribuit la consolidarea prestigiului intelectual românesc. Ştiam de la părinţi, că au existat în familia noastră cel putin şapte generaţii în urmă numai de magistraţi, junişti de elită, cu talent şi respectarea valorilor morale (avocaţi, judecători, consilieri juridici, procurori, procurori generali şi chiar un ministru de justiţie).
Bunicul meu, Ionel Bătrânu (tatăl mamei mele Letiţia Bătrânu-Opran), era avocat, decanul baroului de avocaţi al judeţului Ialomiţa şi proprietar al unei moşii în Bărăgan, de cca. 300-350 de ha. pământ arabil (500-600 pogoane). Tatăl meu magistrat, Radu Opran, era judecător de instrucţie la cabinetul 1 – Ilfov, tribunalul mare din Bucureşti şi-şi iubea meseria cu ardoare, având un talent înnăscut oratoric, cuvântul lui fiind elevat, curgător şi elegant, ca a multor alţi intelectuali din acea perioadă de progres a României.
Părinţii lui, Ilie Opran şi Maria Opran, născută Nisipeanu, erau toţi moşieri din Câmpia Bărăganului, locuind în Călăraşi. Străbunica mea, mama bunicii mele, Eugenia Nisipeanu-Dimancea, era boieroaică de pe Valea Jiului şi soţia procurorului general şi ministru de justiţie Dimancea. Tata ne povestea că bunica lui ar fi fost descendentă a legendarului Iancu Jianu şi că ar fi posedat un document vechi de împroprietărire a unor strămoşi ai familiei Opran, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, cu semnatura şi pecetul domnitorului. Totodată, cu durere şi regret, ne-a destăinuit că din cauza prigoanei şi percheziţiilor comuniste, a fost nevoit să ardă acest preţios document, precum şi sulul cu planurile moşiilor, a răzeşilor din trecutul familiei Nisipeanu-Opran, şi genealogia familiei.
Mama îl ironiza pe tata cu acest document istoric, dar eu cred în onestitatea lui, fiind un magistrat ce respecta autenticitatea actelor şi adevărul. Mi-amintesc chiar că l-am vazut odată într-un tub de hărţi, ascuns bine, dar pe urmă dispărând din biblioteca tatei. Bunicul, Ilie Opran, şi străbunica, Eugenia Dimancea (96 de ani), au murit imediat după intrarea ruşilor în ţară, scăpând de deportări şi tot coşmarul comunist. Am relatat toate acestea ca să se ştie de ce am avut de suferit toată prigoana comunistă. Aşa cum evreii erau însemnaţi de nazişti, pentru a fi exterminaţi, aşa eram şi noi puşi sub observaţie pentru a fi distruşi de comunşti.
(continuare în numerele următoare)
