Noi stăteam în centrul Bucureştiului, la Piaţa Rosetti, pe strada Vasile Lazăr nr. 8, într-un frumos şi elegant apartament cumpărat de tata prin Ministerul Justiţiei. Când au bombardat americanii Ploieştiul, unde erau rafinăriile de petrol, ştiu că a fost un bombardament groaznic şi o zguduitură cumplită la blocul unde locuiam. Tata, care întâmplător era cu noi în adăpost, era foarte bucuros şi striga mereu: -“Au venit americanii! Ura!!!” Iar noi ne uitam la el şi credeam că a înnebunit?! Dar asta a fost reacţia multor români când au auzit şi văzut avioanele americane, simţind că eliberarea e aproape de noi. Nimeni nu-şi imagina ce va urma– că se va instaura teroarea roşie. Numai prizonierii ruşi, care erau la moşia bunicului, ne spuneau cum puteau ce înseamnă domnia “tătucului Stalin”, dar noi nu înţelegeam absolut nimic. Se scuturau şi spuneau speriaţi: “tătucu Stalin! Siberia brr!!” Aceşti prizonieri de război ruşi, ce ajunseseră pe moşia bunicului, aveau diferite meserii: tâmplar, fierar, porcar, oier, văcar, vizitiu, mecanic, bucătar, cizmar etc. Pentru aceste munci li se dădea masă şi casă. Iar bunica şi mătuşile mele le coseau la maşina de cusut haine curate, aruncându-le zdrenţele cu care veniseră de pe front. Cizmarul repara din încălţămintea bunicului şi a unchiului nostru şi le făcea încălţări bune, nu găurite ca cele sovietice. În fiecare duminică se duceau cu familia noastră în satul Crucea pentru ascultarea liturghiei la biserică. După aceea bunicul le dădea bani de buzunar şi rămâneau în sat până la apusul soarelui. îi lăsa liberi dar niciunul n-a încercat să fugă de pe moşia bunicului Bătrânu. Seara se întorceau veseli, afumaţi şi cântând din gură şi balalaică. Toţi erau mulţumiţi şi noi ne împrieteniserăm cu ei, îngrijindu-i ca pe proprii noştri muncitori agricoli. Tataia Ion Bătrânu era născut şi crescut în satul Crucea învecinat. Plecase de tânăr din sat împreună cu fraţii lui mai mici, unchiul Mitică şi Costel, dar nu rupsese legăturile cu aşezarea natală. Pe mulţi mai vârstnici îi cunoştea bine şi-i plăcea să vorbească cu ţăranii din sat şi cu muncitorii lui de pe moşie, întrebându-i omeneşte de necazurile şi greutăţile lor familiale şi încercând să-i ajute, mai ales pe cei isteţi şi muncitori. Aşa se face că ne împrieteniserăm cu ruşii de la moşia bunicului, în afară de unul tânăr, blond cu ochi albaşti, de 17 ani, care se uita duşmăneşte la noi, care se numea Pavluşe şi ne înjura mereu printre dinţi pe ruseşte: “I bit foi mati burjuii!” (adică boieri). Ruşii cei vârstnici dădeau din cap cu dojană şi ne arătau la capul lui… adică vedeţi băiatul ăsta e bolnav. Ştiu că s-au îmbolnăvit cu toţii de papatuce, o boală foarte primejdioasă, cu febră foarte mare, deliruri, un fel de malarie provocată de înţepăturile ţânţarilor de pe Bărăgan. Noi ne apăram de ei, mai ales noaptea când roiau, dar ei n-au ştiut s-o facă, cu toate că-i pereveniserăm, şi-acum toţi zăceau cu dureri de cap, stomac şi fierbinţeli. ]in minte când mă duceam la “boltă” cu celălalt bunic Ilie Opran, unde avea un lot de pământ pe acolo, ne bandajam mâinile şi picioarele, iar pe cap ne puneam o mască în genul celei de apicultori. Încărcau repede muncitorii carele cu peşte proaspăt, ce era necesar pentru pregătirea mâncării pentru secerat şi fugeau repede în căruţele cu xxxx şi lămpi de gaz pentru alungarea ţânţarilor. Aceste înţepături infecţioase puteau produce şi moartea, dacă nu erai atent şi nu îngrijeai imediat această boală gravă. Ruşii noştrii zăceau cu gurile căscate iar bunica cu surorile ei făceau cu schimbul, îngrijindu-i, dându-le chinină şi lichide cu lingura şi o fiertură specială amăruie (specialitatea mătuşii Matilda), cu ajutorul căreea le scădea febra, păzindu-i zi şi noapte. Refacerea după această boală grea se făcea anevoie, dar nu murise nici un prizonier rus spre bucuria noastră. Cel mai rău bolnav a fost tânărul, ursuzul Pavluşa, care a zăcut cel mai mult, mătuşa Matilda nedeslipindu-se de patul lui zi şi noapte, schimbându-l mereu cu cămăşi curate, uscate şi frecându-i corpul cu oţet aromat. Când îi scădea febra şi se trezea din agonie, se repezea spre noi cu furie şi arunca cu ce nimerea după noi, înjurând pe ruseşte, neînţelegând cu câtă răbdare şi devoţiune îl îngrijise mătuşa noastră pentru a învinge această boală nenorocită. Ceilaţi ruşi, după ce s-au însănătoşit, ne-au mulţumit că i-am îngrijit, sărutând mâinile bunicii, mătuşilor şi mamei mele. Cel tânar, Pavluşa, şi-a revenit foarte greu şi târziu, dar el devenise mohorât şi tăcut, până într-o noapte când a disprărut de la moşie. Ruşii ne-au spus că e “roşu”, adică xxxx şi că e un tânăr fără minte dar foarte periculos. Noi nu prea ştiam ce se întâmplă, neputând asculta prea bine la radioul care-l aveam, iar tata nemaivenind la moşie cu noutăţi din capitală mai bine de o lună de zile. (Va urma)
