Acest titlu a fost luat din vârful condeiului scriitoarei Milena Munteanu care mi-a comunicat că a făcut câteva însemnări despre întâlnirea românilor-canadieni din Toronto pentru a sărbători floarea vestimentaţiei portului nostru popular, inegalabile prin frumuseţe – iile pe care le numim cu atâta drag, iile “noastre” şi cum am spune în engleză: the wonderful Romanian blouses. Reflectând la frumuseţea acestui titlu, m-am trezit cu condeiul în mână, mai ales că am participat şi eu alături de un mare număr de români, dar şi canadieni sau alte naţionalităţi.
ZIUA INTERNAŢIONALĂ A IEI este fixată la data de 24 iunie, odată cu sărbătoarea numită Drăgaica, dar aceasta căzând într-o zi de marţi, a fost sărbătorită cu câteva zile mai înainte, sâmbată, 21 iunie. Am felicitat din adâncul inimii pe cei care au avut ideea şi puterea să îi dedice o zi din an acestei piese de bază a costumuui popular femeiesc, o piesă bine chibzuită, avînd croială, linii şi ornamente bine echilibrate.
Acest Festival al iilor noastre dragi, a făcut să vibreze sala Muzeului de Textile din Toronto. Că s-a desfăşurat totul după un program bine pus la punct, intră aproape în firescul vieţii noastre de aici, sau că am fost bine primiţi şi ne-am simţit bine ca între ai noştri, asemenea neamurilor care se revăd doar cu prilejul unor evenimente mai deosebite, era de aşteptat. Când totul decurge firesc, nu se mai simte efortul care se ascunde în spatele acestuia şi rămâne să gustăm din plin doar frumuseţea şi emoţia clipei atât de repede trecătoare.
Punând preţ pe efortul depus, aduc toată lauda şi calde felicitări tuturor persoanele care au trudit prin voluntariat pentru această reuşită, dar acum, eu fac un popas mai larg în cuvântul care oglindeşte SUFLETUL IILOR ROMÂNEŞTI.
Am privit iile sau chiar costumele naţionale româneşti pe mese, pe manechine, în diverse filmări, fotografii, dar şi pe multe persoane prezente în costume care prin ţinută şi mişcare dădeau un plus de viaţă, un contur al identităţii şi spiritualităţii noastre şi un spor de frumuseţe şi de autenticitate. Îţi frământai degetele ca să le opreşti să nu le atingă, îţi venea să le săruţi cu inima şi sufletul în dorul de acasă, simţeai cum te apasa din interior, gata să dea navala afară mândria că faci parte dintr-un popor atât de înzestrat de Domnul. Cu un glas al emoţiilor ne venea să srigăm ca în gura mare: “Hei, oameni buni din lumea largă, priviţi aici, aceasta este adevărata faţă a Romaniei”! Privind exponatele, nu ştiai ce să admiri mai mult, migala cu care au fost cusute, sau frumuseţea şi imaginaţia care sparg zăgazurile timpului. Nu ştiai cum e mai bine, să-ţi potriveşti paşii pentru a sări dintr-o zonă geografică în alta, dintr-un prag al timpului la altul, alunecând în vremuri pierdute în vechime, sau să te laşi sedus de un grai interior născut din bogaţia de croieli, de culori, de motive inspirate din mediul înconjurator. Îmi plăcea să le privesc tăcând, ca să le ascult şi să le simt fiorul vieţii aşa cum a fost prins în ţesătura lor, capabil să trezească în cutele mai adânci ale inimii acea chemare a locului-icoană la care ne închinăm numindu-l ACASA. Cât am stat acolo, a fost neîntrerupt în noi un suflu de viaţă deosebit, o vibratie care ne scotea din platitudinea zilelor obişnuite.
Adunată aici, această comoară de frumuseţi, mi-a trimis gândul spre înfrigurările înşurubate în noi la desprinderea de locurile dragi şi cum căutam alinarea în cuibul cald a ceva ce poartă esenţa românismului, comori ale folclorului. Alături de muzică şi fotografii, punem costumele populare, scumpătăţi multe primite de la bunii noştri, lucrate cu mâinile şi cu sufletul lor şi păstrate cu sfinţenie. Şi cu aceeaşi sfinţenie au fost aduse aici pentru a le scoate la lumină din când în când, asemenea zilei de astăzi. În graiul acestor vesminte, mie mi se părea că aud ca fond muzical naiul lui Zamfir, clarinetul lui Fărcaş, ţipuiturile oşenilor, tulnicele fetelor din Căpâlna, cântecele pline de viaţă şi cu vorbele rostite în graiul dulce moldovenesc. Mi se părea că văd costumaţia dragilor mei Căluşari în dansul clocotitor bărbătesc din Teleormanul meu natal sau din Oltenia. Auzeam graiul bihorenilor, al nanei Măriuţa, gazda mea din pragul tinereţelor mele vâlvorite, despre care am vorbit la această întâlnire, auzeam glasul oşenilor, al sibienilor, oltenilor, moldovenilor… Aceste costume au avut puterea să îmi amintească şi de alte lucruri măiestrite ieşite din mâinile care au îmbodobit veacuri de-a rândul locuinţele românilor, nu numai în interior, dar chiar începând cu poarta de intrare în curte şi mergând apoi spre realizarea bijuteriilor arhitectonice,vestitele biseici, devenite patrimoniu universal prin UNESCO.
Plecând acasă, m-a urmărit forţa acestor piese vestimentare româneşti de a transmite o stare benefică şi reconfortantă. Sunt piese înzestrate cu puterea de a strecura tainic o armonie interioară şi o deosebită admiraţie pentru neopritele gânduri izvoditoare de frumuseţi inegalabile.