supleantul

supleantulDragi prieteni şi compatrioţi,
Am trecut de curând printr-o experienţă extraordinară, pe care mă bucur să pot s-o leg de aniversarea Gândacului de Colorado, de care, ca şi de Tudor Petruţ, mă leagă o agreabilă prietenie. Am scris din nou un roman în româneşte, SUPLEANTUL, despre primirea căruia în România adaug rândurile de mai jos.
După cum a facut observaţia cineva: scriitori care să treacă de la română la engleză ori franceză s-au mai văzut. Scriitori care să opereze în ambele limbi, şi să-şi satisfacă publicul în ambele limbi, poate că sunt primul caz cu adevărat remarcabil.
Cartea “Supleantul” e adresată românilor din America nu numai la fel de cald ca şi celor din ţară, dar poate cu şi mai mult înţeles, pentru că eroii cărţii trec printr-o decizie de viaţă pe care noi cei de aici o cunoaştem intim.
Acesta este “Supleantul” în româneşte – adaug coperta, da, acela eram eu, cel de la 28 de ani, şi eroina întrezărită în celalalt colţ al copertei, era ea, fiica faraonului.
Vă promit o poveste palpitantă, şi tulburătoare, care să vă provoace zâmbete, şi poate şi lacrimi. Cei ce vor să cumpere cartea de aici, din America, scrieţi un email la Petrupopescu@hotmail.com, şi autorul va aranja prompt să puteţi procura romanul direct din Statele Unite.
Cu drag,
Petru Popescu

În perioada 20 octombrie – 10 noiembrie 2009, Petru Popescu a participat la un ine­dit turneu de promovare la nivel naţional a volumului Supleantul, publicat în cadrul unui proiect derulat în parteneriat cu Jurnalul Naţional şi editura Curtea Veche. Scriitorul s-a întâlnit cu cititorii din Alba-Iulia, Cluj, Huedin, Oradea, Timişoara, Bucureşti, Ploieşti, Văleni, Sinaia, Braşov.

Amplitudinea, stilul agresiv de promovare a romanului, precum şi succesul de carte înregistrat, transformă romanul Supleantul într-un bestseller românesc. A fost un turneu de promovare aparte, în care factorul determinant a fost însuşi autorul cărţii, un profesionist în industria de carte americană. Scriitorul a preluat multe din atribuţiile unui agent literar (instituţia aceasta lipsind cu desăvârşire la noi!), care, în mod normal, ar fi trebuit să ofere liniştea necesarǎ scrierii romanelor. Pe parcursul turneului,  Petru Popescu a acordat inter­viuri cu maximǎ generozitate prin ziare, reviste, posturi de radio şi televi­ziune. Mai mult, discuţiile pe marginea romanului au pătruns viguros în blogosfera românească. Limbajul elogios şi seducător (hype), caracteristic receptării unui bestseller prin semnalările din cotidiane şi reviste, a predominat.
Supleantul a ocupat locuri importante în topurile de vânzare de carte prin librăriile Diverta (locul 3 vânzări pe octombrie 2009), la Târgul Gaudeamus (locul 10) etc. În topul celor mai vândute romane, apărute în 2009 (v. publicaţia Flacăra din 16 decembrie 2009), Supleantul, scris direct în limba română,  a ocupat un loc important:
1. Apă pentru elefanţi, autor Sara Gruen,  Raftul Denisei, Humanitas Fiction.
2. Omul duplicat, autor Jose Saramago, Biblioteca Polirom.
3. Tigrul alb, autor Aravind Adiga, Biblioteca Rao.
4. Pastorala americană, autor Phillip Roth, Biblioteca Polirom.
5. Cutremur de timp, autor Kurt Vonnegut, Raftul Denisei, Humanitas Fiction.
6. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, autor Herta Müller, Raftul Denisei, Humanitas Fiction.
7. Supleantul, autor Petru Popescu, Curtea Veche.
8. Jurnalul unui an prost, autor J. M. Coetzee, Raftul Denisei, Humanitas.
9. Jocul îngerilor, autor Carlos Luiz Zafon, Biblioteca Polirom.
10. Scrisori către o necunoscută, autor Antoine de Saint-Exupéry, Biblioteca Rao.
Cifra de vânzare dată de editura Curtea Veche este de 80.000 de exemplare. Se poate spune că Supleantul este romanul anului 2009, dintre romanele apărute şi scrise direct în limba română în acest interval de timp, prin cifra de vânzare şi receptarea critică. În SUA, lui Petru Popescu i s-au făcut recent mai multe oferte de scriere a unui scenariu după acest roman.
Aceasta este latura comercială a roma­nului. Fireşte, ea este nivelatoare şi reducţionistă, lăsându-se pe un plan secund valoarea intrinsecǎ a cărţii. Însă nu înseamnă că ea lipseşte.
În aces sens, extragem câteva pǎreri din  prezentările sau din cronicile dedicate romanului: „Supleantul vine în continuarea cǎrţilor pe care Petru Popescu le-a scris în limba română. Avem senzaţia că autorul n-a lipsit nici o clipă dintre noi. E vorba de acelaşi stil dezinvolt şi de aceeaşi francheţe. Iar subiectul ales e fierbinte. Ridică puţin vălul de pe un mister care ne-a stârnit, de mulţi ani, curiozitatea, alimentând legende. A avut el o relaţie cu Zoia Ceauşescu sau nu? Multă vreme a negat. Acum o recunoaşte. Dar cartea aceasta nu e consemnarea exactă a unei poveşti de dragoste – dacă a fost cu adevărat un love story, sau doar o întâmplare fără consecinţe pe plan afectiv. Nu-i o spovedanie târzie, astfel încât e greu să faci demarcaţia între real şi imaginar. Nici măcar ceea ce ne istoriseşte că se petrecea în spatele uşilor închise ale puterii, nu vom afla dacă este o relatare scrupuloasă. Dar creionarea portretelor marelui cârmaci şi a tovarăşei sale e mai mult decât plauzibilă. Ca şi  scenele care îi au ca protagonişti pe cei doi. După cum şi descrierea Bucureştiului este datorată cuiva care cunoaşte bine acest oraş şi îl iubeşte cu patimă. Contextul istoric în care evoluează personajele e admirabil surprins, iar celor care l-am cunoscut, adu­cerea lui aminte ne provoacă frisoane. Dar romanul nu e o izbândă din pricina valorii sale documentare – importantă, desigur. Nu e numai pentru uzul celor pasionaţi de tabloide, însetaţi să afle zvonuri, bârfe, cancanuri. El întruneşte toate condiţile necesare unei ficţiuni cu valoare artistică. O experienţǎ de viaţǎ e convertită, cu har, într-o creaţie ce nu te poate lăsa indiferent, chiar făcând abstracţie de existenţa aievea a eroilor săi. Şi care îi poate interesa nu numai pe români.” (George Arion – prezentare de carte, 29 oct. 2009, Diverta Magheru, Bucureşti)
„Romanul Supleantul este o poveste care a dospit în laboratorul sufletesc al romancierului de unde se zămislesc poves­tirile exemplare. L-au anunţat confesiunea din articolul Fiica faraonului (în România literară), unele pasaje din jurnalul Întoarcerea (vizita în America de Sud din 1973) şi un articol din Washington Post care reproduce zvonistica relaţiei Zoiei Ceauşescu „acuplat” cu scriitorul Petru Popescu, din care se citează în debutul romanului. Cartea a fost scrisă dintr-o suflare timp de cinci luni.(…) Supleantul însă nu e un simplu romanţ, o vulgarizare a unei poveşti de dragoste. Tema propriu-zisă a romanului este apropierea de putere a tânărului scriitor, dublată de o dureroasă şi complexă alegere morală. Ca în Sfârşitul bahic, se simte pe parcursul romanului o referinţă subterană la identitatea ro­mânească care a fost izolată în universul concentraţionar comunist. Referirea la identitatea romanească aduce complexitate acestei cărţi.” (Dinu Bălan, Tribuna)
Extrasele ar putea continua, însă trebuie să remarcăm faptul că romanul a atras ca un magnet aprecieri şi critici, simpatii şi antipatii. Genul biografie romanţată pe suportul solid al unui roman documentar, aşa cum poate fi încadrat Supleantul, orientează publicul cititor pe piaţa de carte. Însă această latură a literaturii comerciale nu e suficientă pentru e ne explica succesul cărţii. Cum remarca şi Alex Ştefănescu, Petru Popescu deţine rara capacitate de a se inventa pe sine ca personaj. Personajul narator a fost „momeala” care a atras cititorii, din pricina puterii de atractivitate a autorului şi a unei prezenţe publice consistente din partea sa.
Scriitorul stabilit în California a ştiut să aleagă din biografia sa o poveste de senzaţie – idila cu Zoia Ceauşescu. Creionarea portretelor membrilor familiei Ceauşescu este impecabilă (la fel în jurnalul Întoarcerea şi în romanul Sfârşitul bahic). Paginile cinematografice, decuparea sec­venţelor narative, în  paginile cele mai bune din roman, ca într-un ciné-verité, pe un ton neutru şi detaşat, par să fie atuurile romanului, provenite din experienţa de scenarist acumulată la Hollywood.
I s-au reproşat cărţii un narcisism şi un retorism excesiv pe alocuri, inadecvarea  reflecţiilor care au drept obiect „dacismul” şi „golgota româncelor” (v. Daniel Cristea-Enache), unele clişee de extracţie cinematografică hollywoodiană, unele deficite de construcţie a romanului. În blogosferă, cu argumente extraliterare de natură subiectivă/„ideologică”, Petru Popescu a fost acuzat de  profanarea memoriei Zoiei Ceauşescu prin simpla devoalare a love story-ului şi, în plus, de lipsa unei veridi­cităţi depline în transcrierea unor evenimente din biografia sa. Cartea a reuşit să stârnească aprecieri şi unele controverse inerente, în privinţa reconstituirii fidele a anilor ‘73-‘74. Dincolo de cazuistica discuţii­lor, se uită că în cazul unui roman de non-ficţiune, cum se doreşte a fi acesta, ficţionalizarea nu lipseşte cu desăvârşire.  Nu se poate vorbi de o suprapunere perfectă dintre autor, narator/povestitor şi perso­naj (Philippe Lejeune). Astfel încât eventualele licenţe româneşti şi abateri de la povestea realǎ (puţine în economia roma­nului şi greu demostrabile!) sunt fireşti, chiar dacă e vorba de un roman documentar.
Cert este că romanul Supleantul a avut/va avea în continuare o receptare zgomotoasă, aceasta fiind probabil şi intenţia autorului. Însă o sedimentare a opiniilor critice încă nu s-a produs. Roman mai subţire decât cele prin care Petru Popescu s-a înscris viguros în istoria literaturii române contemporane, Supleantul şochează şi, la fel ca Sfârşitul bahic, provoacă din nou o dezbatere literară pe tema acestei cărţi, care înseamnă, în cele din urmă, acceptarea romanului popular de către înaltele foruri critice de la noi din ţară. Faptul că Supleantul este discutat cu pregnanţă şi suficientă vehemenţă în critica de specialitate se datorează aliajului de roman bun ca valoare literară şi de roman comercial, potrivit unei negocieri de gen abile.