Trăim în România anului 2010, când pe ordinea de zi a Guvernului de la Bucureşti „nu mai încap” punctele prin care se propun măsuri de reducere a efectelor crizei economice şi sociale pe care o traversăm. Sper să înţelegeţi din capul locului că acest articol este un pamflet, asta, pentru că – vă rog să mă credeţi – ar trebui să uzez prea mult binecunoscutele ghilimelele, ca semn de punctuaţie prin care ar trebui să atonimizez sensurile conţinutului acestora. Este foarte cunoscut „stoicismul” de care dă dovadă de fiecare dată şeful Statului ( şef=conducător, manager; management = arta de a-ţi atinge obiectivele prin intermediul altora – a se citi altora = Boc, Videanu, Berceanu, Udrea…etc). Ne-a obişnuit de fiecare dată, la fiecare apariţie a domniei-sale cu ştirile (veştile) sumbre spuse poporului român dar, cu acel zâmbet (Ei, na! Zâmbet = Rânjet, ce naiba?), ca un veritabil cuţit răsucit în rană, prin care sunt revigorate durerile şi nicidecum sterilizate rănile. Pe mine cel puţin – ca muritor de rând – acest rânjet mă deprimă, mi se pare întotdeauna purtând sonorităţile acelui rânjet, pe care-l percepi persiflativ, o bătaie de joc cruntă la adresa tuturor românilor. Domnia sa, chiar şi în apariţiile internaţionale – în contexte uneori sumbre de tot – nu se lipseşte de nefericitul său „zâmbet”. Mai-mai că-mi face impresia că domnul preşedinte nici măcar nu ştie de ce râde! Haideţi, să fim serioşi domnilor: râde de noi, oameni buni! Râde de România, pe care şi-a însuşit-o într-un mod josnic furând până şi fărâma de demnitate ce le-a rămas românilor: aceea a unui trai la limita decenţei (a se citi decenţă = Legea 330/2009 şi alte acte conexe, care oricum sunt pe cale de dispariţie).
Mai mult decât atât, ştirile de seară din casele românilor sunt „colorate” cu apariţiile insolite ale domnului preşedinte, care ne demonstrează cu vârf şi îndesat că românul – inclusiv domnia-sa – se află într-o gravă criză economică. Sunt făcute în acest sens, adevărate demonstraţii de dans în ringurile restaurantelor bucureştene. Dans profesionist, ce mai – aşa cum îi şade bine unui bătrân lup de mare, unui incontestabil Ismail desprins din romanele lui Radu Tudoran. Vă rog să-mi permiteţi să vă întreb: or fi cumva câteva din cele peste 16 ore pe care d-nul preşedinte le munceşte, ca un bugetar convins? Or fi orele suplimentare făcute la orele suplimentare în care preşedintele demonstrează că munceşte mai mult decât orice românaş de rând, că doar el e „fruntea”? Ce mai, culmea ironiei! Ba mai mult, culmea cinismului, ridicat la rang de artă! Şi apoi, după un dans demonstrativ, apare şi „zâmbetul” care le explică românilor: „Românii ar face mai bine ca în loc să stea cu mâna întinsă la stat, să se apuce de muncă. Şi sfătuiesc pe toţi românii să înfrunte criza cu fruntea sus. Eu aşa procedez”. Se prea poate domnule preşedinte, dar îmi daţi dumneavoastră bani de restaurant, sau ne plătiţi dumneavoastră felicitările, masa şi dansul? Dar, asta ar însemna că până şi cel care munceşte la stat stă cu mâna întinsă? Sau statul este cumva exonerat de obligaţia de a-şi plăti slujbaşii? Culmea ironiei!
Şi dacă tot aţi declarat că românii sunt egali în drepturi şi îndatoriri, de ce oare interesele salariale ale magistraţilor nu au fost afectate? Va să zică obligaţi profesorii, poliţiştii, personalul din administraţia publică, spitale…etc să lucreze la aceeaşi capacitate cu 25% mai puţini bani, iar justiţia nu? Oare vă era teamă că justiţia ar fi făcut în România cu 25% mai puţină dreptate? Oare? V-aş întreba domnule preşedinte, pe ce bază aţi hotărât aceste lucruri? Sau cum aţi stabilit că justiţia română face eminamente dreptate, în procent de 100%? Aş insista puţin pe lipsa totală de sinceritate din toate declaraţiile preşedintelui, prin care românii sunt minţiţi cu cinism, sunt terfeliţi în noroi şi li se aruncă în cârcă vina crizei economice care ne stăpâneşte. Stăteam deunăzi la televizor şi m-a cuprins un râsu-plânsu, la vederea teribilei „remanieri” guvernamentale pe care domnul prim-ministru a făcut-o. A înlocuit oameni „competenţi”, cu alţii „ultracompetenţi”, după celebra formulă 6, desprinsă din biblica formulă 666 – un acord tacit al dânşilor la distrugerea şi ruinarea ultimelor resturi de demnitate umană a românilor, spre pripăşirea şi proliferarea intereselor de grup şi clientelar în detrimentul interesului naţional. Citeam undeva pe un forum (nu mai contează unde) că în limba rhomani „boc= foame” şi în limba turcă „boc=rahat” (cred că nu din acela turcesc, de mâncat, nu?) Gândindu-ne la realitatea românească de azi, le rămâne românii responsabilitatea atribuirii respectivului cuvânt a unuia dintre sensuri sau poate a amândurora?! Interesantă asociere!
***
De ce „zâmbiţi”, domnule preşedinte ? Ce le transmiteţi prin zâmbetele dumneavoastră românilor? Eu, personal, în nici un caz nu cred că încredere, speranţă, onoare, demnitate sau bunăstare. Eu percep doar cinismul, batjocura şi umilinţa care ne sunt adresate. Sper ca următoarea frază să nu devină pentru români o permanenţă, care să poarte în ea un crunt adevăr şi anume: „Când preşedintele râde, România – cu siguranţă – plânge”