Aşezându-mă la masa de scris, adeseori simt cum scrisul devine o iscodire a firii omeneşti aflată într-o neîntreruptă căutare a desavarşirii personalităţii. Nu de puţine ori de-a lungul vieţii am avut astfel de preocupări. Cariera de profesoară mi-a oferit un câmp destul de larg de a observa cum se conturează personalitatea umană. De la un an la altul vedeam cum se încheagă personalitatea din urzeala atâtor trăsături, iar uneori, pe feţele unor copii, puteam desluşi conturul omului în devenire, viitorii oameni harnici, ori comozi, sau întreprinzători, viitoarele profesii – doctor veterinar, învăţătoare, agronom, ori întrezăream etapele din viaţa lor de maximă înflorire, pe buna gospodină, pe mama devotată. ori bunica cu vocaţie.
Mi-l amintesc pe Bodo, la catalog era Marin Bogdan din clasa a X-a D la unul din liceele bucureştene, absentând ca să-şi asculte chemarea de a deveni solist de muzică uşoară. Câtă bătaie de cap a dat şcolii şi părinţilor, când a părăsit şcoala! Era un băiat inteligent, foarte plăcut şi bine educat, îmi era drag şi discutam cu el înţelegându-i flacăra interioară. Mie îmi inspira încredere, chiar dacă exista şi o nesiguranţă specifică unui astfel de gest aventuros. Ştiam că după ce-şi va pune bazele formării ca solist va reveni la studiile părăsite. Şi astăzi, Bodo este cel care încântă publicul prin prestaţia lui ca solist în formatia „Proconsul”, iar cultura generală pe care trebuia s-o primească în liceu şi-a găsit loc în preocupările sale ulterioare. Pentru calităţile lui, Ioana Băsescu, fiica primarului capitalei pe vremea aceea, Traian Băsescu, a făcut o adevarată pasiune şi i-a fost tovarăşă de viaţă câţiva ani. Când îl aud cântând, îi transmit întotdeauna alese gânduri şi mă bucur pentru el. Îi înţelegeam şi pe părinţii săi, care sufereau. Nu de puţine ori viaţa ne aduce în faţă situaţii când ne e greu să cântărim bine şi să luăm deciziile cele mai bune. Şi asta mai ales când sunt în joc valori sentimentale cu urmări care au bătaie lungă, cum este educaţia copiilor noştri.
Sunt multe alte aspectele care-mi vin în minte, dar mă opresc acum la o întâmplare mai deosebită. Cam pe la începutul anilor ’70, doctorii începuseră să beneficieze de oarecare privilegii în strânsoarea chingilor comunismului. Părinţii vedeau intrarea copiilor lor la şcoala sanitară şi apoi la facultatea de medicină ca pe o frumoasă făgăduinţă pentru viitor şi de aceea, concurenţa la examene devenise o grea piatră de încercare. Se prezentau numai concurenţi cu notele cele mai mari.
Într-un an când am fost numită ca profesor examinator de limba română la un liceu sanitar din Cluj şi corectam lucrările până noaptea târziu, cuprinsă de oboseală, am crezut că m-a furat somnul şi visez. Am deschis ochii mari privind o lucrare. Un candidat, în locul subiectului alcătuise o scrisoare către profesorul examinator. El spunea cam aşa: „Eu nu vreau să urmez cursurile acestui liceu, chiar dacă am note bune. Când văd sânge mi se strânge inima, iar oamenii suferinzi mă impresionează dureros, mai ales de când am văzut-o pe bunica zbătându-se şi murind în chinuri. Părinţii m-au obligat să vin la acest examen, dar mie mi-ar place să fiu mecanic, să învârt şuruburi, să repar motoare, biciclete, motociclete, tot ce e pe roţi, însă părinţii mei nici nu vor să audă de asta. Ei îmi spun că doctorii au condiţii materiale mai bune şi au şi mai multă independenţă faţă de ceilalţi oameni, deoarece nu poate să se bage partidul în profesia lor. Dar eu nu vreau şi nu pot să devin doctor. Vă rog să nu îmi puneţi nota 1 fiindcă atunci părinţii află ce am făcut eu la acest examen şi viaţa mea va fi foarte grea. Dacă aveţi copii şi îi iubiţi, poate că aveţi mai bună înţelegere decât părinţii mei. Vă rog din suflet să mă ajutaţi. Vă mulţumesc cu lacrimi în ochi.”
Ce era de făcut? Nu puteam să pun orice fel de notă după bunul plac. Nu voiam nici să trădez copilul care îşi deschisese sufletul către mine, deşi nu mă cunoştea. Faptul că avea încredere în cadrul didactic care-i corecta lucrarea îl ridicase mult în ochii mei. Îl preţuiam şi pentru că ştia precis ce vrea de la viaţă şi că îşi stabilise traseul de urmat în mod clar. Pe de altă parte, îi înţelegeam şi pe părinţii lui. A doua zi, împreună cu preşedintele comisiei am hotărât să nu deconspirăm copilul. Am dat o notă insuficientă şi am alcătuit o notă explicativă pentru o eventuală anchetă.
După deschiderea lucrărilor am văzut că era copilul vecinilor mei. Părinţii lui, fini intelectuali, erau oameni de admirat dar nu ocupau un loc în societate pe măsura valorii lor, aşa cum ar fi dorit acum pentru copilul lor şi de aceea forţau nota. Ulterior, am discutat şi cu copilul despre examen. Mi-a fost mereu recunoscător. I-am păstrat secretul. I-am urmărit evoluţia. A ajuns un apreciat inginer în domeniul motoarelor de avioane. Acum se află în Israel cu familia, ducând faima de român în lume.
În această perioada, când atâtea valori s-au răsturnat şi România pare bolnavă, constituie un adevărat balsam existenta acelora care ştiu să-şi asculte chemarea interioară şi pot să ridice fiinţa umană pe culmi înalte. Aceştia formează filonul puternic al revigorării noastre ca popor, oamenii care pun în valoare faţa frumoasă a României, indiferent pe unde s-ar afla ei.
