In memoriam
CARMEN STĂNESCU,
prin dispariția căreia se încheie o lume a eleganței
și a inteligenței actului scenic
Există, uneori, emoţii ce se impun a fi, înainte de toate, trăite şi, mai apoi, aşezate, sofisticat şi metaforic, în cuvinte. Poate şi pentru faptul că toata avalanşa de vorbe ce s-ar aburca neruşinate peste spaţiul ego-ului tău personal – cu generozitate umplut de superbia unei interpretări artistice unicat -, ar sparge în mii de bucăţi geometria perfectă a unui întreg componistic regăsit în totalitate într-una dintre creaţiile de marcă ale scenei teatrale româneşti, este vorba despre piesa americanului James Goldman, „Leul în iarna”, care i-a adus acestuia, în 1968, consacrarea deplină ca scriitor, prin decernarea premiului Oscar pentru cel mai bun scenariu.
Goldman croieşte din replici o lume profund conflictuală a secolului al XII-lea, unde barbaria violenţei şi lupta acerbă pentru câştigarea tronului Angliei sunt cunoscutele unei ecuaţii existenţiale ce aduce în prim-plan caracteristica propriei sale esenţe – putreziciunea morală a unei fiinţe umane, care poartă în sufletul său nu germenele fast al iubirii depline şi necondiţionate de ceilalţi, ci microbul ucigaş şi anacronic al războiului şi al urii demenţiale. Ţesătura dramaturgică goldmaniană ne poziţionează spaţial în Anglia anului 1138, deloc întâmplător în vremea Crăciunului, când istoria acelor timpuri era scrisă în tandem de regele Henry al II-lea Plantagenetul, de soţia sa, Alienor de Aquitania, şi de cei trei fii ai lor: Richard, Geoffrey şi John. Viziunea regizorală a lui Petre Bokor asupra unui moment de istorie atât de îndepărtat şi de agitat al englezilor este una originală şi deosebit de fascinantă, care prilejuieşte bucuria întâlnirii pe scândura scenei a două tuşe diferite ale teatrului românesc – mai mult ca perfect armonizate şi „exploatate” artistic de către Bokor -, mă refer aici la legendele vii Carmen Stănescu – Damian Crâşmaru şi tinerii talentaţi: Medeea Marinescu, Vlad Ivanov, Marius Rizea, Dragoş Ionescu şi Gavril Pătru.
Henry al II-lea Plantagenetul poate fi definit drept un fel de Hamlet recreat, deloc meditativ, care impune un tip de dinamism ardent, ce străpunge categoric barierele firescului interpretativ. Damian Crâşmaru mizează pe un joc extralucid, profund ancorat în registrul grav al unui destin regal complex, un joc unde pateticul îşi face loc timid, preţ doar de câteva secunde, pentru ca, mai apoi, răbufnirile violente să revină imediat, însoţite fiind de cinismul şi de ironia caracteristice temperamentului personajului. Glasul regelui anglican parcurge prin vocea actorului întreg portativul sonor, de la strigătele de furie adresate fiilor complotişti la alintul delicat rostit ultimei sale iubiri, Alais Capet, sora regelui Franţei, de la blestemul aruncat asupra stirpei neamului la evocarea începutului poveştii de dragoste cu Alienor de Aquitania, soţia sa. Damian Crâşmaru se poate asemui, mai degrabă, cu un abil solist de operă care se plimbă nestingherit de la forte la pianissimo cu acea usurinţă căpătată în urma unui îndelung exerciţiu vocal minuţios. Frazarea, trăirea, mişcarea scenică alcătuiesc din artist pilonul fără de care întreaga soliditate constructivă a piesei n-ar exista. Complexitatea semantică a rolului Plantagenetului este disecată până la cea mai fină fibră a sa şi redată cu o vigoare şi cu o puternicie rar întâlnite în peisajul teatral românesc, motiv pentru care putem afirma încă o dată că interpretul regelui Henry al II-lea este unul dintre aristocraţii recunoscuţi ai scenei româneşti, dăruirea şi cerebralitatea specifice consacrând acest rol drept unul dintre cele mai mari ale carierei domniei-sale, o explicaţie fiind şi aceea că este unul născut la vârsta senectuţii, a maturităţii artistice absolute.
Balanţa componistică a năvălniciei jocului propus de Damian Crâşmaru – tragedianul înnăscut al cuvântului spus -, este echilibrată cu o vigoare ieşită din comun de Carmen Stănescu, o actriţă prin care Petre Bokor a năzuit să arunce în faţa publicului un personaj plin de dorinţa de a lupta făţis cu toţi, inclusiv cu soţul ei, o regină plină de temperament şi de dorinţa de a sfida orice lege a vremii sale, atâta timp cât aceasta îi stătea în cale. Carmen Stănescu aduce personajului Alienor de Aquitania o încărcătura emoţională aparte, dublată de o tarie de caracter cu totul şi cu totul deosebită. Pentru Alienor, Henry nu este „un bătrân într-o încăpere goală”, ci omul pe care l-a iubit toată viaţa, dar contra căruia continua să lupte pentru a-şi recăpăta libertatea şi pentru a-şi vedea înscăunat pe tronul Angliei pe fiul său preferat, Richard. De remarcat sunt şi creaţiile lui Vlad Ivanov şi Marius Rizea, care compun imaginea perfectă a doua personaje din istoria anglicană, ce au facut legendă la vremea lor – Richard Inimă de Leu, respectiv Ioan Fără de Ţară. Ei reuşesc, fiecare în parte, să reliefeze extrem de convingător, partiturile antagonice a doi dintre fiii regelui Henry, îmbrăcând personajele într-o aură greu de trecut cu vederea. La fel se poate spune şi despre Medeea Marinescu (Alais Capet), a cărei viziune asupra rolului este una clasică, distinsă şi sobră, în timp ce Gavril Pătru (Philip Capet) întruchipează un rege al Franţei rigid, dar nu lipsit de un farmec aparte. Simplitatea costumelor şi a decorurilor construite de Irina Solomon reuşeşte să ne inducă din plin consistenţa unei epoci belicoase, cu pumnalul pierzaniei bine prins de şoldul fiecărui curtean în parte.
„Noi suntem o lume în miniatură.”, rosteşte, la un moment dat, personajul principal al piesei lui Goldman, Henry al II-lea, descendentul unei familii scoborâtoare din os de diavol şi îndreptătoare în aceeaşi tină mocirloasă a Infernului. Într-adevăr, „Leul în iarnă” este o remarcabilă lecţie de descătuşare artistică, pe care Naţionalul bucureştean ne-o oferă şi în această stagiune, şi, de asemenea, un spaţiu amplu unde forţa cuvântului rostit impecabil de interpreţi fluidizează expresia în sine, ridicând-o într-un mod cu totul şi cu totul aparte la rangul de artă teatrală desăvârşită…
P.S.
Am scris acest text cu mulți ani în urmă, imediat după ce am văzut, la Naționalul bucureștean, piesa lui James Goldman – ”Leul în iarnă” -, text pe care l-am disecat, ulterior, în 2010, din perspectiva modelului dramaturgic goffmanian.
————————–
Magdalena ALBU
București
14 aprilie 2018
