La Bucureşti, în oraşul meu natal, deja de mică eram atrasă de teatru şi-l frecventam cu părinţii sau cu profesorii noştri de la şcoala elementară şi apoi medie. Mai des însă, ascultam scenete şi piese radiofonice transmise în cadrul emisiunii „Teatru la microfon”.
Uneori prezentam spectacole pe care le pregăteam cu învăţătoarea noastră din clasele mici, doamnă (atunci “tovarăşă”) Eleonora Chirculescu, zisă Noni, care ulterior s-a împrietenit cu părinţii mei şi într-o perioadă mi-a fost ceas deşteptător: telefona zilnic dis-de-dimineaţă ca să mă trezească, deoarece aveam supărătorul obicei de-a lenevi în pat. În anii aceia, am fost odată Catiuşă şi am dansat cazacioc; altădată, într-un basm pe fond muzical, în trei tablouri, am fost prinţesă la un bal, în rochie de mătase – şi nici nu vă închipuiţi cât îmi plăcea mătasea! Într-o noapte, eram mică şi fiind trează când părinţii primeau musafiri, am văzut o doamnă care purta o rochie dintr-un material moale şi lucios, l-am pipăit şi i-am spus mamei: „Tu dece n-ai din asta? Vreau să ai şi tu din asta!” Apoi, tot în basmul acela cu muzică, am fost ţărancă şi am purtat o fotă roşie… Într –alt an, într-o fabulă de Grigore Alexandrescu, eu l-am jucat pe Curcanul cel frumos, ţanţoş şi… fricos! Şi-mi amintesc ce costume grozave ne-a furnizat atunci unul din teatrele bucureştene bine cunoscute!
În clasa a şaptea s-a pus în scenă „Chiriţă în Provincie” a lui Vasile Alecsandri, cu câţiva colegi şi cu o prietenă bună de-a mea în rolul titular, interpretat cu un talent deosebit; piesa a avut un succes răsunător.
Într-o vară la Predeal, unde plecăm adesea în vilegiatură cu părinţii şi obişnuiam să luăm masa la „Casa Avocaţilor” (tata era avocat), am regizat chiar eu schiţa lui Caragiale „Vizita”, în care am interpretat rolul mamei care-şi cocoloşea copilul, iar fiul unui avocat prieten al tatei a jucat rolul băieţelului meu cel obraznic, cel care turna dulceaţa în galoşii musafirului-narator! Aşa-zisul meu fiu avea numai cu trei ani mai puţin ca mine, dar tare mai era mititel şi pirpiriu! Spectatorii, adică părinţii noştri şi încă vreo câţiva vilegiaturişti, ne-au aplaudat furtunos performanţa. Aveam 12 ani. Toate aceste experienţe mi-au lăsat amintiri de neşters.
Sub influenţa lor, şi stimulată de dragă mea „Tante Sophie”, alias Madame Sophie Stéphane, profesoara mea particulară de franceză, cu care luăm lecţii de la vârsta de 6 ani şi care mă îndemna să scriu, am compus un catren în franţuzeşte. În versurile acelea, declarăm sus şi tare că vreau să fiu artistă (de fapt voiam să spun “actriţă”), să impresionez lumea, să mă îmbăt de succese, dar să nu mă umflu în pene! Nu vă las în suspense; iată poezioara:
„Je veux etre une artiste pleine de gloire;
Impressionner leş gens par mă beauté.
Je veux remporter victoire sur victoire
Et n’avoir pas du tout de vanité”.
Mai târziu, în ţara, mi-am completat la scoala medie „Alliance” anii de liceu începuţi la Bucureşti şi am luat parte, fireşte, şi acolo la spectacolele anuale în ebraică şi în franceză: ba o seară de poezie intitulata „În original şi în traducere”, ba recitări înregistrate, ba piese întregi. În clasa a 12-a, de exemplu, piesa „Despre oameni şi păsări”, inspirată dintr-o operă a scriitorului Marcel Ayme, a fost premiata şi astfel, am jucat-o şi pe scena Teatrului naţional „Habima”. Ce mândrie pe noi! Eu am întruchipat-o acolo pe Madame Vogel, o profesoară originală, puţin aiurită; şi mă ţin minte apărând pe scena într-un prosop de baie, după ce trecusem printr-o metamorfoză dubla, din om în pasăre şi vice-versa!
Mi-am dat seama atunci că-mi place să recit, să mă exprim prin vorbe, mai curând decât să joc, şi asta deoarece nu prea ştiam să mă mişc, să gesticulez; în schimb, voce fonogenică aveam, şi mai am şi acum!
După bacalaureat, m-am înscris la Facultatea de Litere, la secţia de Franceză şi la Facultatea de Teatru a Universităţii Tel Aviv. După un an însă, din păcate, am părăsit teatrul, zicându-mi că sunt prea timidă, nu sunt în stare să fac toate exerciţiile cerute, nu sunt bună la improvizaţii şi precis nu sunt făcută pentru o carieră teatrală. Pe atunci nu mă gândeam că pot deveni, dacă nu actriţă, cel puţin profesoara de artă dramatică şi de istoria teatrului, doar eram bună la toate cursurile teoretice, ca şi la recitare, pronunţare şi lectura artistică. În sfârşit, mi-am promis că odată şi odată voi reveni la facultate şi –mi voi termina studiile de teatru abandonate…
Au trecut anii, m-am dedicat profesoratului, dar atracţia pentru teatru nu m-a părăsit. Ca profesoară de franceză, am montat de mai multe ori spectacole, în care elevii au recitat şi jucat în franceză poezii, monologuri, dialoguri şi scene din piese cunoscute. Atât unele din aceste seri festive în întregime, cât şi unii din elevi au repurtat un mare succes şi au câştigat ca premii câte un voiaj sau un sejur într-o „Şcoală de Vară” (Summer school) din Franţa.
Dacă nu mi-am ţinut până acum promisiunea făcută mie însămi de a reveni la facultate şi de a-mi încheia studiile de teatru abandonate, ceva totuşi am realizat: am revenit la scenă!
Acum câţiva ani, fiind ceva mai liberă, m-am înscris la un atelier de teatru pentru amatori. Aşa am ajuns să joc cu un grup ataşat Teatrului din Holon, grup denumit “Microbul scenei”, întâi într-o piesă bazată pe operele lui Hanoh Levin; apoi, în „Bolnavul închipuit” al lui Moliere, am îmbrăcat straiele doctului (chipurile!) Doctor Diafoirus, devenit de data aceasta doctoriţă Diafoirus!
Era să uit să menţionez că întâmplător, în timp ce avansau repetiţiile cu spectacolul după operele lui Hanoh Levin, am aflat că un grup de francofoni din Tel Aviv, sub direcţia unei tinere regizoare nou venită din Franţa, vor să monteze piesa dramaturgului francez Jules Romains” Docteur Knock ou le Triomphe de la Médecine”. M-am alăturat grupului cu mult entuziasm şi păstrez o amintire de neuitat colegilor din grup, dar mai ales celebrei Doamne în Violet, bogătaşa venită în consultaţie la doctorul cel şarlatan, rol pe care l- am interpretat atunci!
În sfârşit deci, câteva decenii după ultimele mele experienţe teatrale, m-am produs pe scena eu şi nu discipolii mei! Pardon, încă un lapsus: uitam să pomenesc de cei doi ani petrecuţi într-un grup muzicalo-dramatic (denumit „atelier de prezentare de cântece pe scenă”), unde, sub bagheta unei profesoare muziciene şi a unui tânăr actor şi regizor, am învăţat să ţinem microfonul în mina şi să interpretăm cântece la microfon, cu accentul pe joc dramatic, aşa fel încât, de două ori pe an, am montat câte un mic spectacol feeric! În serile acelea, am fost Piaf, Gigliola Cinquetti, Yves Montand, Sergio Endrigo, Yossi Banay… Şi moralul mi-a crescut până la ceruri!
Trebuie să recunosc că înclinaţia mea pentru teatru m-a influenţat şi în poeziile scrise în ultimii ani, în special în cadrul atelierelor de creaţie poetică pe care le-am urmat şi, în mod conştient sau nu, textele mele par scrise cu scopul de a fi spuse, recitate sau/şi jucate în faţa unui public dornic de a împărtăşi. – Cred eu. – Cu mine, crâmpeie de viaţa reală, împletite cu „jonglerii” poetice, născute din impactul asupra mea al unor teme, cuvinte, fraze sau sunete.
Pe scurt, jucând pe scena un rol, devii un altul, trăieşti mai multe vieţi, te simţi sufleteşte mai bogat şi. – Moralmente, dacă nu şi fizic. – Mai tânăr. În fond, îţi păstrezi prospeţimea şi poftă de viaţă. Eu o cred şi am şi spus-o într-o recentă poezie: „Voci cereşti/te leagănă domol… /Un monolog comic, /unul dramatic, /îl spui, îl joci… /Nimic nu te apasă. /Deodată, eşti alt om. /O piesă bună te cufunda/în ape tulburi, /în ape tumultuoase, /din alte lumi, /din alte vremuri. /Tu eşti Doamna/care dansează twist/şi cânta în aur şi Violet!… (extras din poezia” Te leagănă domol”)