Strategia de origină americană a ajuns în cercurile de afaceri din Europa pe la mijlocul anilor ’80 și a produs o mare surpriză: “Cum, tocmai americanii, cunoscuţi pentru metodele lor de afaceri rabiate, propun așa ceva? “Win – win”, adică fiecare partener să aibă partea lui de câștig și de avantaje? Nemaipomenit!”
Dar de fapt, nu era chiar așa de nemaipomenit: acest concept făcea de mult parte din arsenalul politicii economice americane și fusese aplicat – cu rezultate foarte bune – ultimele dăţi în 1947 și în 1951 în Germania și în Japonia: pentru ambele tări înfrânte în cel de al doilea razboi mondial fusese iniţial prevăzută dezvoltarea unei economii exclusiv agrară respectiv una bazată pe pescuitul oceanic. Dar puterile aliate au recunoscut foarte repede că nu pot hrăni numai din agricultură pe cei 70 de milioane de oameni din Germania așa cum nu pot hrăni din pescuit pe cei 90 de milioane de japonezi. În afară de aceasta pericolul prezentat de forţele armate ale Uniunii Sovietice, între timp înarmate atomic, devenea din ce în ce mai ameninţător. Soluţia a fost găsită în aplicarea unei strategii prin care fiecare avea să câștige: Germania a primit milioane de dolari în cadrul planului Marshall, ceea ce i-a permis să-și dezvolte economia – mai întâi – și forţele armate – mai târziu – și a devenit o cetate inexpugabilă în centrul Europei, eliberând SUA de obligaţia de a întreţine o populaţie nemulţumită și de a bloca un atac sovietic în câmpia saxonă. La fel și Japonia, care a primit atât ajutor economic cât și militar și a devenit în numai trei decenii a doua putere economică a lumii.
Dar acum, în 1980…să folosești acest concept în economia privată?! Spre norocul europenilor stupefiaţi, americanii au livrat nu numai idea ci și conceptul de aplicare – dezvoltat la Univesitatea Harward, de decenii deja și încă și în prezent cea mai bună universitate din lume – care ulterior a fost preluat și în viaţa civilă în toate ţările vestice.
În domeniul afacerilor internaţionale, aplicarea conceptului “win – win” a fost cumva forţată de evoluţia politică a ţărilor în curs de dezvoltare: dacă mai înainte în acestea erau livrate instalaţii învechite, deja folosite timp de decenii în ţările dezvoltate, după 1980 au fost refuzate astfel de investiţii și s-a cerut – și s-a impus – numai livrarea celor mai noi dezvoltări tehnice inclusiv a întregului know-how pe baza cărora instalaţiile au fost construite. Ţările în curs de dezvoltare și-au reclamat partea lor din “win” – din câștig, din avantaje economice – iar ţările dezvoltate au fost nevoite s-o livreze. După mijlocul deceniului al 9.lea al secolului trecut, nu a mai fost posibil să faci afaceri în alt mod: de la început, întregul proiect trebuia să fie conceput astfel încât să asigure și cel de al doilea “win”.
În viaţa privată, aplicarea conceptului “win – win” a dus la transformări radicale. Oamenii au început să vină unii în întâmpinarea celorlaţi nu numai cu mâna întinsă dar și cu conceptul clar: “Eu îmi doresc ceva de la acest om, ce pot să-i ofer în schimb?” Celălalt partener – gândind la fel – își aduce contribuţia lui la preocuparea comună, astfel că, la urmă, câștigul ambilor parteneri a fost mai mare decât cel preconizat iniţial. “Win – win” s-a dovedit a fi o strategie de foarte mare succes care a modificat radical caracterul relaţiilor interumane din ţările dezvoltate.
În România de după 1990 a apărut conceptul diametral opus ilustrat de expresia “Cum să-i dau o ţeapă și ăstuia?” Mulţi au dat ţepe, mulţi au luat ţepe…rezultatul se vede în prezent: în ultimii 20 de ani România nu a realizat nici-una dintre speranţele născute în decembrie 1989 și se află acum pe unul dintre ultimele locuri din Europa din toate punctele de vedere. Din “dat ţepe”…n-a câștigat mai nimeni, iar ţara este aproape falimentară. Diferenţa – faţă de ţările din vestul Europei – constă în strategie. “Win – win” este strategia – este conceptul – practicat de oamenii cu succes. Succesul unei naţiuni este suma succeselor cetăţenilor ei…
Tot pe la mijlocul anilor ’80 și în legătură cu strategia “win – win” s-a impus un cuvânt nou: “empatie”. Nu simpatie, nu antipatie, ci empatie, definită ca o atitudine umană prin care – înainte de a interacţiona cu o altă persoană – încerci să pătrunzi în lumea gândurilor acesteia, încerci să-i intuiești experienţa de viaţă, motivaţia, problemele și dorinţele lui de viitor. Făcând aceasta, îi descoperi necesităţile și ai posibilitatea ca – în cadrul strategiei “win – win”- să acţionezi într-unul din cele două feluri arătate mai jos:
– să-i oferi exact ceea ce el își dorește mai mult și în acest fel ambii parteneri să aibă succes
– sau să eviţi un contact permanent cu o persoană ale cărei așteptări nu se potrivesc cu ceea ce poţi și vrei să-i oferi!
A doua alternativă este extrem de importantă fiindcă elimină pierderile materiale, evită deziluziile, economisește timpul pentru atingerea ţelurilor propii și permite o viaţă plină de succese. Insuccesele – care sunt în cea mai mare parte cauzate de acţiunile interumane – sunt reduse la un minimum inevitabil, mai ales datorită alegerii potrivite a partenerului – de viaţă, de afaceri, de petrecere – pe baza empatiei reciproce. Relaţiile stabilite pe bază de empatie sunt de foarte lungă durată.
Este de remarcat ca americanii folosesc intensiv empatia în stabilirea relaţiilor interumane. Spre deosebire de toate celelalte popoare din lume, americanii sunt – aparent – foarte deschiși, foarte primitori, foarte prietenoși, te îmbrăţișează de la prima întâlnire, te întreaba amănunţit despre familie, despre planurile de viitor, despre venit…dar…a pătrunde în intimitatea vieţii lor…este mult mai dificil. Prin atitudinea deschisă ei demonstrează clar așteptarea lor de a intra în relaţii empatice cu o nouă cunoștinţă dar în acelaș timp provoacă pe noul venit la o atitudine similară. Aceasta nu trebuie confundată cu prietenia: este numai verificarea gradului de înţelegere a empatiei de către noul venit. Dacă acesta nu răspunde corespunzător așteptărilor…va fi lăsat la acest nivel superficial al relaţiilor interumane tot restul vieţii sale.
Un aspect specific sare în ochii primului venit în America și poate fi interpretat altfel decât îl înţeleg românii: acel “sorry!” sau “escuse me!” auzit foarte adesea într-o aglomeraţie umană. Nu este vorba numai de o expresie de politeţe ci de dorinţa americanului de a evita legături temporare care l-ar întârzia de la realizarea planului lui de “win”. El nu dorește să intre în nici-un fel de conflicte – reale, închipuite sau provocate – care l-ar întârzia din realizarea “win”-ului său. De aceea, încă înainte de a se întâmpla ceva, pune un paravan de protecţie prin acel “sorry!” aruncat automat. La fel se explică – în parte – și coada care se formează în așteptarea autobuzului: fiecare își așteaptă liniștit rândul, păstrând o distanţă de câteva zeci de centimetri de persoana din faţă și de cea din spate. Acesta este recunoscut în psihologie drept “spaţiul de siguranţă” al fiecărui îndivid și americanii îl respectă cu sfinţenie: a te apropia de o persoană necunoscută la mai puţin de 20 de cm este perceput – în subconștient – drept o agresiune. Protecţie propie începe încă înainte de a se întâmpla ceva și de aceea ei rămân la distanţă: aceasta este o contribuţie la asigurarea condiţiilor pentru realizarea “win”-ului dorit.
Ce deosebire imensă faţă de comportamenul concetăţenilor noștri din ţară care, dacă nu simt pe pielea propie transpiraţia corpului persoanelor din jur, consider că nu își apără drepturile în timp ce stau la coadă!
Cei care urmăresc cât de cât reportajele criminalistice care abundă în presa americană au observat desigur că o persoană a fost condamnată pentru că “a făcut o crimă”, nu pentru că “este un criminal”. Deosebirea este esenţială fiindcă prima expresie se referă la o acţiune din trecut și pentru care persoana respectivă este pedepsită. După ispășirea pedepsei, persoana își poate continua viaţa fără a fi nevoită să poarte o pată permanentă. Prima expresie include posibilitatea de a stabili într-un viitor îndepărtat relaţii “win – win” cu cel condamnat acum. Din contră, a doua expresie stigmatizează pe cineva pe întreaga viaţă luându-i dreptul și posibilitatea de a reveni la o viaţă normală.
Aceasta este practica juristică internaţională nu numai cea americană: a condamna fapta, nu persoana. Chiar și în jurisprudenţa română se procedează la fel: este pedepsită fapta, nu persoana. În viaţa de zi cu zi din România această fină deosebire nu a pătruns încă nici acum, la 20 de ani de la revoluţie, mulţi oamenii preferând să-și arunce în cap unul altuia invective de tot felul care atacă personalitatea propie: “criminal!”, “bandit!”, “hoţ!” se aude mult prea des și nelegat de o faptă reală în relaţiile dintre români. Stabilirea unei relaţii “win – win” este imposibilă. De aici și rămânerea în urmă a societăţii și a economiei românești.
Deosebit de grave sunt expresiile care vizează starea de sănătate mintală a unei persoane: de exemplu cuvântul (des folosit) “idiot” se referă la lipsa unor capacităţi intelectuale. Nici justiţia însăși nu-și permite să stabilească starea de “idiot” a vre-unei persoane ci o trimite – dacă este necesar – în tratament medical de specialitate unde medicii decid dacă și ce trebuie să facă. Mulţi români folosesc însă cu nepăsare și nepricepere invective de acest gen atribuindu-și în acest fel și o capacitate deosebită în a rezolva problemele cotidiene. Ei se înșeală însă amarnic: nu reușesc decât să elimine orice posibilitate de a intra într-o relaţie de “win – win” atât cu persoana despre care vorbesc cât și cu cei care aud asemenea luări de poziţie. De aici rezultă fragmentarea societăţii românești până la nivel de individ, rezultă luptele fratricide inutile care caracterizează România și în parte și societatea românească de astăzi, rezultă ceea ce este caracterizat în România drept “lipsă de civilizaţie”: aceasta este exact contrariu lui “win – win”.
La un nivel umanitar și de conștiinţă deosebit de înalt se situează conceptul unei societăţi profesionale americane (Rotary Club) cu filiale și în România – care recomandă membrilor săi să-și analizeze fiecare intenţie de acţiune de patru ori înainte de a întreprinde ceva, folosind următoarele criterii:
– Este adevărat, sunt eu sincer?
– Este fair pentru toţi participanţii?
– Va servi dezvoltării prieteniei și relaţiilor între oameni?
– Va servi bunăstării tuturor participanţilor?
Numai folosirea primei dintre întrebările de mai sus ar duce la eliminarea a jumătate din “știrile” din presa românească, folosirea celei de a doua ar duce la paralizarea a unei mari părţi din ceea ce este perceput astăzi drept activitatea economică “capitalistă” în România, iar folosirea ultimei întrebări ar duce la redefinirea întregii activităţi politice…Pentru realitatea românească toate acestea rămân deziderate de neînchipuit, pentru societatea americană ele reprezintă realităţi rezultate dintr-un proces de dezvoltare continuă de peste 200 de ani. Este inutil să accentuez că în Rotary Club este primită numai elita profesională americană, după ani de zile de activitate plină de succes în cursul căreia a dovedit că sunt în stare să urmărească și să realizeze în viaţa de toate zile principiile de mai sus. Cam într-acolo ar trebui să tindă și România.
Succesul românilor veniţi în America este condiţionat de adoptarea normelor de viaţă ale acestei societăţi, inclusiv a strategiei “win – win”. Cei care au reușit să lucreze – cu succes – într-o întreprindere americană timp de câţiva ani de zile au fost șlefuiţi atât de mult încât au adoptat strategia “win – win” chiar și atunci când nu sunt pe deplin conștienţi despre aceasta. În relaţiile lor cu românii veniţi de curând ei se manifestă ca și americanii: la început deschiși, pentru a stabili dacă este posibilă o relaţie “win – win” pe urmă… corespunzător a ceea ce noul venit este în stare să ofere. Ofertele sunt sau o atitudine de gen american – care include respectul absolut al tuturor celor din jur – sau de gen românesc “contemporan” care include “tăvălirea prin cacao” pe oricine și orice. Reacţia românului –american la o atitudine “românească contemporană” corespunde cu comportamentul americanului: într-un mod politicos și rece, noului venit i se închid toate porţile prin care, intrând, ar putea deterioara idealurile pentru care cei veniţi mai de mult au luptat timp de decenii iar americanii le-au realizat de secole.
Fricţiuni între “cei vechi” – care practică chiar și inconștient strategia “win – win” – și “cei noi” – care n-au auzit de aceasta – s-au făcut remarcate de curând și în presa românească din SUA. “Cei noi” au definit o nouă categorie socială – “lichele comuniste” sau “comunist naţionalist” – pe care o combat cu vehemenţă, trecând însă peste două aspecte esenţiale:
– primul, comunismul s-a terminat în România – cel puţin în mod official – în urmă cu 20 de ani iar cei care au fost susţinătorii cei mai aprigi ai comunismului și încă mai sunt în viaţă…trăiesc încă în România. Serviciul de Imigraţie American și-a făcut – și-și face încă – întotdeauna datoria pe deplin.
– Al doilea: conștiinţa omului și atitudinea lui în viaţă evoluează cu timpul. Germanii – care au cea mai bogată experienţă cu schimbări de acest gen obișnuiesc să spună: “Cine n-a fost comunist la tinereţe și n-a ajuns capitalist la maturitate a făcut ceva greșit în viaţă!”
Chiar dacă este prima oară când vine în contact cu principiile etice ale mișcării rotariene, folosirea celor patru principii nu este interzisă nimănui. În cazul de mai sus întrebările ar fi: este adevărat că există lichele comuniste? Este – această caracterizare – fair pentru toţi participanţii, inclusiv pentru cei care au fost încadraţi în categoria “lichele” fără cel puţin să li fi comunicat de ce și pe baza cărei hotărâri judecătorești? Contribuie acordarea acestei titulaturi la dezvoltarea prieteniei dintre românii din diapora? Vor aduce aceste preocupări – de a introduce racilele comunismului în SUA – la dezvoltarea bunăstării celor vizaţi? Folosirea acestor principii ale elitei americane nu poate decât să ridice nivelul de înţelegere a diasporei române: doar nu dorește nimeni să se ajungă la rezultatul opus? Adică să se coboare nivelului etic american la nivelul celui din România?
Revenind la românii sosiţi în SUA înainte de 1989, se poate spune că marea majoritate a acestora sunt foarte, foarte departe de caracterizările citate mai sus. Diferenţele au apărut numai fiindcă cei veniţi de curând aplică în SUA o strategie românească care aici…este depășită de mult: “I win – you loose!” Nu, nimeni nu are nevoie și nici nu aceptă – în SUA – așa ceva: aceasta corespunde unei etape istorice americane încheiată inainte de 1980!
Pe când, deci, trecerea la aplicarea generalizată în diaspora română a strategiei “win – win”? Pe când folosirea generalizată a empatiei în locul condamnării orbești și în locul folosirii invectivelor de tot felul? Mai este cineva care nu dorește să extragă din prezenţa sa în SUA maximum de avantaje pe care le poate realiza? Mai există cineva care dorește să-și dedice viaţa limitării accesului conaţionalilor săi la aceste avantaje, care dorește să-ţi atribuie poziţia unui Judecător Suprem însărcinat cu condamnarea morală pentru vini nejustiţiabile ale conaţionalilor săi?
