PARTEA I
„CINE SUNTEȚI DE FAPT, DOMNULE URSU…?! “
Nicholas Buda: Domnule Timotei Ursu, sunteți un exponent activ al grupului de intelectuali de la New York. Aveți, fără nici o îndoială, o istorie personală a emigrării din România anilor regimului comunist, fascinantă, pe care ar trebui să o inserați în paginile unei biografii mai largi… istorie din care generațiile tinere, din care fac parte și eu, pot învăța câte ceva. Ați fost, printre altele, odată emigrat în America, pe o anumită extensie socială și jurnalist. Se pare că nu ați întrerupt linia preocupărilor față de cultura și istoria românească, activând cu succes la publicațiile „Foaie”, „New York Magazin”, „Lumea Liberă”, „ Conecțiuni” etc. Ce au însemnat acești ani ai jurnalismului practicat în America? Se regăsește Timotei Ursu în postura jurnalistului de circumstanță?
Timotei Ursu: Hai să ne înțelegem asupra unui lucru: în viața mea eu am făcut lucruri paralele, cât pentru trei sau ru vieți. Dar niciodata „lucruri de circumstanța”, ci intodeauna – ( Hm!.. hm!..ma laud eu, mie insumi!..) – cu… convingere. Ziaristica a fost una din aripile mele fără de care n-aș fi putut zbura. În 1956 am debutat în ziarul „Făclia” din Cluj-Napoca. În 1957, mă găseam, temporar, la Timișoara unde lucram din când în când la postul de radio local, „crainic colaborator”. Revenit la Cluj, în paralel cu ultimul an la Facultatea de Filologie si Istorie, am fost angajat de postul de radio de acolo,„crainic-emisie”, în fiecare dimineață de la ora 5.00… Aveam o jumătate de normă și îmi completam nevoia de bani cu reportaje. După cei doi ani munciți la”locul de repartizare” (secretar literar al Teatrului Național din Cluj), am reușit să devin student la a doua facultate și… tot de cînci ani: la Cinematografie, in Bucuresti (IATC). Am colaborat în paralel (pe bani puțini, dar absolut necesari!), cu Radio ROMANIA. Din anul al doilea al noii facultăți am început colaborarea cu Televiziunea Română: mi-a încredințat o camera „Bolex” (16mm.) Tudor Vornicu, să fiu „reporter colaborator permanent”. Am lucrat la TVR, cum se spune: de mi-au sărit capacele, săptămână de săptămână, an după an; dar am reușit să termin și cinematografia. Ca șef de promoție. După un an eram asistent, după doi eram deja lector universitar la catedra de regie film și TV a IATC; dar eu încă filmam documentare pentru TVR… Jurnalistica o practicam nu numai de nevoie ci chiar cu mare plăcere… așa se face că de pildă, după ce am emigrat în America, în Long Island (unde, pentru câștigarea pâinii de toate zilele, eram… marinar („manager-de-seară” al… snack-barului pe feribotul care făcea legătura între Long Island și Connecticut), împreuna cu alți doi intelectuali români, vecini, am pus in 1995 bazele revistei „Foaie” al cărei director am fost până în anul 2000. Atunci m-am mutat la New York unde, împreuna cu partenera mea, editoarea de film Nița From, am condus publicația „Lumea Liberă” ca director și editor-șef, înlocuindu-i pe foști merituoși editori Dan Costescu și Cornel Dumitrescu, care s-au retras definitiv din motive de boală. Am condus săptămânalul vreme de patru ani. Ani grei dar pasionanți: am crescut ziarul la 36 pagini, cu numeroase rubrici și articole noi, unele semnate de M.N.Rusu, Theodor Damian, Mihaela Albu, Șerban Cocioba, Adrian Sângiorzan și de cei 13 corespondenți-colaboratori (acestia remunerați!) din… întreaga lume. Din păcate nu am putut acoperi la timp creditul pe care îl luasem pentru achiziționarea ziarului. Piața de distribuire a publicației era foarte mare: în 2003 trimiteam în „străinatate” (unor abonați din România, Canada, Franța, Spania, Germania, Israel, ba chiar și soldaților români din Irak și Afganistan!), circa 400 exemplare săptămânal, asta în noua ipostază în care expediția poștală, scumpită teribil, depășea acum de trei ori… valoarea „exemplarului” angajat prin abonament! Nici pe jumătate suma nu era acoperită de vânzările locale! Totodată, concurența a devenit din ce în ce mai agresivă: la chioșcurile din New York au început să apară, ca ciupercile, 9 (nouă!) ziare și reviste venite sau sponsorizate din… România. De regulă, distribuitorii lor acopereau (la propriu, pe standuri, pentru a nu fi zărite de cumpăratori!) publicațiile noastre de aici, româno-americane: LUMEA LIBERĂ, ROMANIAN JOURNAL, NEW YORK MAGAZIN, FOAIE, LUMEA-USA, ORIZONT, MIORIȚA și CONECȚIUNI. Mă rog: concurența în stil… românesc!… Și apoi, pentru ziarul nostru – un săptămânal cu știri de actualitate – concurența Internetului a devenit un adversar de neînvins: ceea ce puteau afla oamenii a doua zi on-line, noi publicam doar… după o săptămâna… Ne-ar mai fi rămas ca cititori doar pensionarii și anume cei înca nedeprinși cu computerul?!. …Așa că, pus în vânzare de Nița From, săptămânalul a fost cumpărat în august 2004 de doi negustori români de aici, din SUA, care – după câteva ediții realizate eroic de M.N.Rusu și Mihaela Albu – l-au „închis”, fără o vorbă. Și fără pic de remușcare. Am reușit să salvăm, în 2005, o colecție completă a ziarului, „1988 – 2005″, care a fost acceptată în biblioteca devenită după 2007 „depozitul de carți” al Institutului Cultural Roman de la New York. Mai bine așa, decât la groapa de gunoi a orașului!.. În acele multe pagini se află 17 ani de ganduri și evenimente ale Exilului Anti-Comunist Roman, o adevarată istorie…
Nicholas Buda: Ați propus, cu câțiva ani în urmă, jurnalist fiind, înfințarea unei asociații a ziariștilor români din America. Ce s-a întâmplat cu acel demers? Care au fost reacțiile confraților jurnaliști din presa locală de limbă română de la New York?
Timotei Ursu: N-am fost jurnalist doar atunci: sunt în continuare membru activ al Uniunii Ziaristilor Profesioniști din România și colaborez cu publicații „din țară”. In momentul de criză al ziarului „Lumea Liberă” am propus ca șapte-opt români de aici, din New York, să depunem fiecare câteva mii de dolari pentru formarea unui nou directorat, colectiv, și astfel să putem continua publicarea celui mai vechi și – pe atunci – faimos ziar liber din Exilul Românesc. La apel a răspuns… unul singur: eu!… La fel cum n-am primit nici un răspuns la propunerea de întemeiere a unei organizații a ziariștilor români de aici. Înca se crede că a edita un ziar în America este un mod de existență, un business personal de supraviețuire și prin urmare cei care ar trebui să îți fie colegi îți sunt competitori, adică adversari. De aici sentimentul de neîncredere. Nici Mircea M. Ionescu, care a editat un bilunar ce se numea „Lumea noastră, Lumea sportului” și care a apărut între anii 1988 – 1996 cu mari eforturi financiare (și.. numai ale sale!), n-a avut o soartă mai bună. Ca să-și poata publica ziarul, acest bine-cunoscut ziarist român – pe atunci de asemenea refugiat politic -, a trebuit să lucreze istovitor, ani la rând ca șofer de taxi!.. Astăzi această istorie este complet uitată. Mircea M. Ionescu publica în ziar remarcabile articole politice, pe lângă cele de sport. Acolo am început să scriu și eu despre evenimentele politice care au avut loc în România în luna decembrie a anului 1989. O parte din acele articole le-am cuprins, împreuna cu unele editoriale din „Lumea Liberă”, în cartea mea de articole politice „Și nu ne duce pre noi in ispită!…”
Nicholas Buda: Ați avut o carieră frumoasă de scenarist și regizor de film de lung-metraj la București („DECOLAREA”, „SEPTEMBRIE”, „AL PATRULEA STOL”), iar regizori importanți din noua generație (Mircea Daneliuc și Tudor Marascu) au debutat în film pe scenarii scrise de dvs. Ca autor de filme documentare n-ați uitat nici cauza recuperării trecutului istoric al strămoșilor noștri Geto-Daci. Iată că anul trecut, după mai bine de 30 ani, ați scos la lumina zilei prestigiosul volum „Kogaion, cercetari multidisciplinare”. Cartea dumneavoastră este, spun criticii, – un dialog cu istoria dar și o provocare adresata istoricilor, produsul unei intense munci de istoric, arheolog, cercetător, analist, jurnalist și geograf – ca să enumăr doar câteva din calitățile pe care le demonstreaza volumul. Este și expresia unei mari pasiuni, a unei mari iubiri: Istoria Veche a poporului nostru? Cum a început pasiunea lui Timotei Ursu pentru legenda fascinantă a… „Muntelui Sacru” al Geto-Dacilor de la SARMIZEGETUSA REGIA?
Timotei Ursu: Ați spus: … „legenda”?! „Sarmizegetusa Regia”?! Voi reveni la aceste formulari. Da, e o pasiune veche, dar care a început să mă preocupe serios cam din anul 1982 încoace. Până atunci, abslovent al Facultății de Filologie-Istorie și cunoscător oarecum al Geto-Dacilor, am făcut câteva filme documentare pentru TV. M-am reintrodus astfel în cercetările de istorie; (in perioada primei studenții, la Filologie fiind, mergeam și la seminarii ale secției de Istorie, împreună cu viitorul arheolog Mircea Sfârlea, ba chiar avându-l coleg de an pe cel care avea să ajungă mai târziu directorul stiințific al Munților Orastiei, arheologul Ioan Glodariu). În 1980 am realizat un alt film documentar, pentru TV, se numea „Tainele Pământului”. Prezentam „minunile” din Munții Buzăului. Acolo sunt niște străvechi lăcașuri monastice în stâncă. Există, de pildă așa numitul „Schit al lui Dionisie” săpat în piatră pe varful unei stânci înalte, greu accesibile. În interior se găsesc scrijelituri rupestre – absolut senzaționale – precizez: sub stratul de semne medievale. Interiorul a fost filmat pentru prima dată de către Vasile Rudan, un instructor de pionieri care, în colaborare cu muzeul de istorie din Buzău, căuta urme de daci în munții de-acolo. Reprezentările rupestre la care ma refer ilustrează niște „scene de bătălie”, cu așa numitele pumnale akinakes, de origine scitică, îndreptate în sus… împotriva cui? A unor imagini care arată, stupefiant, ca niște… rachete! Ce să mai tot vorbim despre africanul Hoggar, său despre niște peșteri din Europa Occidentală… „minunile” antice si neolitice se găsesc – or se găseau?! – și în schitul „Dionisie Torcătorul” din România! Filmul documentar „Tainele Pământului” mai poate fi găsit în arhivele Televiziunii Române. A fost un documentar TV foarte bine primit și distribuit internațional.
Nicolas Buda: Apreciat regizor de film și televiziune, ați intrat totuși, dintr-odată, în conflict cu autoritățile? Cum s-a întâmplat?
Timotei Ursu: În 1980, după ce am avut „probleme” cu al treilea film al meu de lung-metraj (un film fără mari ambiții, intitulat „AL PATRULEA STOL”, cu o tematică pe care am adaptat-o liber, după Mihail Sebastian, dar la care am fost obligat să-i adaug un „happy-end” ridicol, stupid, pentru a nu mai părea… „existențialist”(!??) – ei bine, răspunzând întrebarilor unui interviu în revista „Cinema” mi-am spus deschis punctul de vedere cu privire la imixiunea brutală a cenzurii în munca realizatorilor de film. Pe atunci regizorii de filme de lung-metraj fuseserăm „scoși pe contract” și eram efectiv șantajați financiar, prin aceste contracte, pentru „a nu mai crea filme cu probleme” (un astfel de film a fost socotit, aberant, până și cel de al doilea realizat de mine, „SEPTEMBRIE”!). În anul următor, împreună cu Doru Nastase și Adrian Petringenaru am inițiat o vehementă cerere de audiență la… Ceaușescu, unde doisprezece „tineri regizori” urmau să se plângă de abuzurile inacceptabile ale cenzurii. Las deoparte că audiența n-a avut rezultatul scontat; dar eu (ca și colegul meu Doru Nastase), din regizorul Timotei Ursu, cunoscut și apreciat, m-am trezit dintr-odată un… veritabil anonim! Un anonim al cărui nume nu mai era permis să apară în media, era „scos” din planul de producție de la Buftea, nu mai putea încheia contracte, nu mai putea lucra nici în televiziune. Am început să fiu urmărit pas cu pas, convorbirile telefonice au început să ne fie înregistrate, fiica mea a fost dintr-odată mutată de la Liceul Coșbuc la un liceu „industrial” din margine de Bucuresti; iar pașaportul mi-a fost ridicat, pasămite pentru a fi…mai bine pastrat la secția „PERSONAL” a …Consiliului Culturii! Repet, în acest context m-am regăsit profesional, dar și emoțional, în pasiunea mea pentru Istoria Veche. In același an am devenit – cu „iuțeală de mână și nebăgare de seamă”! – membru al Asociației Oamenilor de Știință din România la propunerea unui mare om-de-bine, matematicianul academician Nicolae Teodorescu, presedinte al Asociației. Cred că cei care mă supravegheau au răsuflat usurați: gata cu încă un regizor încomod! …Am urcat însă la ceea ce dvs. ați numit… (dar nu numai dvs. ci – din nefericire – mai… toata lumea îi spune azi așa!): „Sarmizsegetusa Regia”. Creionasem un studiu despre probabilul „Sistem Numeric al Geto-Dacilor” și demonstrația avea nevoie de dovezi practice, din teren, argumente cu caracter pluridisciplinar. Am propus în 1983 și chiar am alcătuit o echipă multidisciplinară care a început să studieze sanctuarele și zona înconjuratoare, oarecum împotriva conceptului învechit, încărcat de inexactități, practicat de arheologii locului. În 1985 trebuia să continuăm aceast proiect, dar aflandu-se cine este „coordonatorul stiințific” al echipei de studiu pluridisciplinar din Munții Orăștiei, CNST-ul (ca să zic așa: „ministerul de resort al cercetării științifice” de pe atunci) a… tăiat brusc fondurile pentru acest proiect! Luptând pentru supraviețuire, dar și supărat că nu mai puteam să regizez filme, ba nici să îmi continui pasiunea în cercetarea pluridisciplinară ăi – mai ales – îngrijorat pentru viitorul copiilor mei, am luat o decizie de o gravitate teribilă la care nu mă mai gândisem, dar deloc-deloc până atunci, deși fusesem în mai multe țari „straine”…
(urmarea în numărul viitor)
