„ VIRA, ANCORA!…”
Nicholas Buda: Să reluăm, domnule Timotei Ursu, dialogul început în numărul anterior al publicației noastre. Spuneați că în România, până în 1982 unde erați cunoscut și apreciat regizor de film și TV, după exprimarea dezacordului față de imixtiunea cenzurii în munca creatorilor de film, ați fost „izolat profesional și social”, minimalizat, lipsit de posibilitatea de a vă mai continua activitatea în filmul de lung-metraj, în ziaristică și în munca de cercetare pluridisciplinară a Istoriei Vechi a României. Urmarea a fost…
Timotei Ursu: Urmarea a fost că, în toamna lui 1985, cu adevarat îngrijorat de soarta viitorului copiilor mei – pentru care eu nu mai puteam fi nici model, nici sprijin, nici impuls! – am luat o decizie de o gravitate teribilă la care nu mă mai gândisem, dar deloc-deloc până atunci, deși mai fusesem în destule „țări straine”: să plec spre o altă viață, spre un alt orizont!.. Să plec dintr-o Românie care nu mai are nevoie de mine. În iunie 1986, profitand de voiajul cu o nava a flotei de pescuit oceanic pe care tocmai terminasem filmarile unui modest documentar de… „protecția muncii” (și pe care navă mă ambarcasem fără… pașaport!), am cerut refugiu politic în Insulele Canare, parte a Spaniei. Cum vorbeam acceptabil spaniola, gasisem chiar oportunitatea de a mă angaja regizor la Studioul TV din Las Palmas; urma ca în toamna acelui an să imi încep activitatea. N-aș fi vrut în nici un caz să părăsesc Europa; acolo regizorul de film încă era autorul propriei sale opere; știam că în sistemul american imensa majoritate a regizorilor de film erau simpli excutanți, „angajați ai unui producator”, producatorul fiind – de fapt – cel ce „taie și spânzură”. N-aș fi vrut să părăsesc Europa unde aveam șanse să îmi continui cariera regizorală așa cum o înțelegeam eu; dar am aflat curând, deziluzionat, că nu puteam să îmi recuperez familia decât după… opt ani, când aș fi primit cetățenia spaniolă! Atunci a trebuit să optez pentru… Statele Unite ale Americii. N-aveam altă alegere. La un an și jumătate după sosirea mea aici, într-adevar mi-au venit copiii și… fosta mea sotie. God bless America! Departamentul de Stat și-a îndeplinit întocmai promisiunea. Mama copiilor s-a întors în Romania, era în 1988; nici ea, nici copiii mei nu-l mai găsisera aici pe „regizorul Timotei Ursu” ci pe… „refugiatul politic Tim Ursu”! De care, ca să fim sinceri, nimeni nu se simțea nici tare incomodat, dar nici… interesat!.. Dacă fiica mea, care împlinise 18 ani, a avut șansa unui loc de muncă bun în New York, eu – (aveam 50 de ani, enorm pentru Statele Unite!) – am rămas… marinar în Port Jeffersonul Long Islandului, să-l… cresc, de unul singur, pe fiul meu Ștefan. Și asta pentru încă doisprezece ani, pânâ în anul 2000. Atunci, odată cu începerea Noului Mileniu, m-am mutat în New York și am traversat perioada de intensă activitate ziaristică, despre care vorbeam data trecută… Slava Domnului, spre deosebire de mine, (care în România sunt socotit mai mult American, dar aici sunt mai mult… Roman…!) copiii mei s-au „integrat” perfect în noul lor mediu, și-au facut studiile, și-au creat cariere solide, și-au întemeiat familii, am și doi nepoți minunați, ar trebuie sa ma consider un „bunic pensionar fericit” și să ma uit la cer cum alunecă norii săgetați de pescaruși…
Nicolas Buda: Ați obținut un fel de libertate; dar au rămas departe, peste mări și țări, Munții Dacilor, Godeanul, Kogaionul…!?
Timotei Ursu: Ei, vezi, tocmai asta e: ca n-am renunțat la pasiunea mea. Regia și ziaristica mi-au fost profesii, a căror activitate presupunea un cadru colectiv. Dragostea mea pentru istorie este, în schimb, o preocupare individuală, neremunerată, pe care o pot practica fără să depind de alții și alții de mine. O „preocupare” fără program de muncă, mistuitoare, deloc amuzantă, pentru că o pasiune te poate antrena, dar nu… destinde. Dimpotrivă! N-am încetat niciodata în aceste trei decenii să ma informez asupra Istoriei Vechi a Lumii, a Europei, a României. Odată cu începerea Noului Mileniu am descoperit imaginile-satelit ale unui sector specializat on-line și prin care ajungeam… instantaneu, la orice ora din zi și din noapte, în orice… ungher al Munților Dacilor!.. În ziarul „Lumea Liberă” am deschis în 2002 o rubrică intitulată „Kogaion”, în care am publicat date care i-au șocat pe mulți. Între timp în România, oameni pe care eu i-am introdus în acest subiect al „Kogaionului” – cum ar fi prof. univ. Florin Stănescu sau generalul Vasile Dragomir – și-au început activitatea de cercetare din ce în ce mai productivă în zona Dealului Grădiștii. „Muntele Sfant” de acolo nu e o legendă ci o realitate consemnată de acribia marelui Strabon, istoricul antic fiind contemporan cu aceasta realitate: “Kogaionul Geto-Dacic”! KOGAION, marele lor centru cultual și stiințific, cum ar trebui să-i spună zonei toata lumea, de la vladică până la opincă; și nu…”Capitala Dacilor, Sarmizegetusa Regia”! Acest nume – „SARMIZEGETUSA REGIA” – atribuit forțat Dealului Grădiștii, e o făcătura, un fals istoric. După părerea mea, un fals istoric de mare gravitate și în sine, dar mai ales prin urmări! Acest „nume”n-a existat niciodată în adevărul locului ci a fost pus în circulație în deceniul al treilea al secolului trecut de istoricul Vasile Pârvan, autor al valoroasei „GETICA”. Probabil fără să bănuiască ce consecințe nefaste vor urma, dintr-un exces de… vanitate profesorală a tradus în latina, cu de la sine putere, denumirea grecească – cea utilizata de Ptolemaios în tratatul său de geografie antică a Europei. Numele utilizat cu acuratețe de geograf (și asta la cateva decenii după cucerirea Daciei de catre Romani!) era „Sarmizegetusa to Basileion” adică „Sarmizegetusa Regelui”, nume purtat de localitatea aflată mai la sud-vest de actualul Hațeg, nu cea din Munții Orăștiei..! Cum să fi greșit Ptolemaios denumind aiurea importantul oraș, drept…„al Regelui”?! Al cărui „rege”, când acolo stăpâneau de câteva decenii doar… Romanii ?! „Basileu”, pe de altă parte, nu era nici denumirea împăratului de la Roma, nici a comandanților coloniști ai acestuia; „Basilei” erau numiți, distinctiv, numai regii și principii neamurilor clasificate drept „barbare”, adică… din afara Imperiului Roman! Întrebare: al cărui rege barbar a fost acest important oraș (foarte probabil „modernizat” cu mult înaintea primului război Decebal-Traian și anume, de meșteri militari și civili trimiși de Domițian și de numeroșii dezertori din Imperiu, refugiați în bogata Dacia; dar mai ales de miile de prizonieri Romani, cum precizează în mod repetat Dio Cassius!)? Din nefericire, mulți dintre contemporanii noștri au ramas la nivelul povestioarelor din școala primară potrivit cărora Dacii erau un… „trib” care trăia izolat și fericit, păscând mioare și zumzăind doine la Nord de Dunare, și cam atât; și pe care Romanii dintr-odată l-au bătut mar, trecând fluviul cu scopul de a-l „romaniza”, ba de voie, ba de nevoie, ici cu limba latina întinsă pe spadă, colo împerechindu-i pe soldații Romani cu văduvele Dace… Asta era o mistificare de proporții!! Regatul Dac fusese un urmaș bogat și important al veritabilei „împărății balcanice”, o împărăție multi-etnică condusă cu mână de fier, la mijlocul secolului I î.e.n., de Burebista, cel care ajunsese până la a-i… acorda ajutor militar concurentului lui Caesar, în tentativa să preia conducerea Imperiul Roman: Pompey! Asta presupune, încă de pe atunci, ample contacte politice, comerciale și sociale între Traco-Geto-Daci și etniile cuprinse în Imperiul Roman, inclusiv accesul la tehnologia constructivă și militară mediteraneeană. De regula, Istoria punctează războaiele; și e sigur că între Daci și Romani – până la „apariția lui Decebal și Traian” – au fost nu puține ciocniri, vreme de un secol și jumătate. Dar cineva trebuie să fie cu adevărat slab de minte să-și închipuie că zi-de-zi, vreme de o-sută-cincizeci-de-ani, Dacii n-aveau altă treabă decât să se ia de păr cu legionarii Imperiului! Chiar dacă împăratul Augustus a împins granița sa până la Dunăre, „ocupând” (de fapt: controlând militar) Moesiile Geto-Dacice, și tot rămâne apoi un secol de „vecinătate” care presupune și zile senine, nu numai furtuni! Regii Dacilor erau primejdioșii vecini de la Nord-Est, iar strategia Romana lucra intens, nu numai cu tăvălugul legiunilor și al cohortelor. Trimiseseră misiuni de negocire, de comerț și de reprezentare diplomatică (Augustus chiar intenționase să se… încuscrească, fireste: din rațiuni strategice, cu unul din regii Daci!) în capitala situată nu în coclaurii munților, ci – bogat, civilizat și orgolios – la Sud-Vest de actualul Hațeg. O capitală reprezentativă și expozitiv bine păzită de unitațile militare „barbare” din (actualele) Subcetate, Obreja și Deva. Acolo a fost tradiționala capitala a lui Decebal, a lui Diurpaneu și, probabil, a unei întregi succesiuni de principi Daci, o veritabilă capitală modernizată treptat, în pas cu vremurile. De altfel, după ce au ocupat această localitate în 101 și – peste încă un deceniu – după ce au transformat-o în principala lor mare garnizoană și metropolă din DACIA FELIX (inclusiv cu pretenția ca o „re-fondează”!) -, înșiși Romanii au avut decența de a-i păstra amprenta etnică de mare semnificanță, denumind-o literalmente cu un nume deloc întâmplator, un nume combinat: „COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA”! Nu se întrezărește oare cu claritate în adaosul explicativ: „Dacica Sarmizegetusa” identitatea acelui „to Basileion”?! („Explicația” chinuită, ridicolă, lipsită de sens, a unor istorici, cum ca Romanii ar fi luat din… Munții Orăștiei denumirea Sarmizegetusei și ar fi… alipit-o „capitalei lor, Romane” doar pentru a câștiga, pasămite, … bunavoința populației locale, e o povestioară bună de adormit copiii sau de stârnit urale printre pacienții unui spital de debili mintali!..)
Acolo, exact acolo a fost – și probabil a și rămas, dar sub ocupație Romană, re-denumită „ULPIA TRAIANA…” (exact cum, peste două milenii cizma ruso-bolșevică va denumi temporar Brașovul nostru… „ORAȘUL STALIN” !) – acolo a fost cu maximă probabilitate adevărată capitală a dacilor, așa cum o confirma și ulterioare referințe medievale. Situat central, apărat de cinci masive muntoase (Retezat, Poiana Ruscăi, Munții Orăștiei, Munții Vâlcan și Parângul – toate masivele născute parcă pentru a proteja natural un loc de o însemnătate deosebită), „locul” era situat totodată doar la o altitudine de 400-500 de metri, având totuși șapte variante de scăpare în vreme de pericol. Alegerea locului e într-adevăr iscusită și e absurd să fie pusă pe seama „geniului strategic al Romanilor”, de vreme ce în covârșitoarea majoritate a amplasării altor așezări dacice – se vădește aceeași… genialitate. Cu nimic mai prejos! Capitala Dacilor nu putea fi cocoțată și „ferită” în creierii munților: ea era menită să controleze eficient administrativ, militar, comercial și social un întreg regat dacic, care pe vremea lui Decebal cuprindea o mare parte din Ardealul de azi și, mai ales, o însemnata parte din Pannonia de Est și Nord, cea „de dincolo de Danubiu”; așadar un regat ținând sub control un teritoriu întins din Munții Slovaciei și până către cotul Buzăului!…. În Munții Orăștiei puteai „izola” un mare centru cultual-științific (în speță KOGAIONUL), dar nu capitala unui asemenea regat! Regele Dacilor nu era șeful temător al unei bande de… hoți de cai, nevoiți să se ascundă prin munți inaccesibili, ori a unui tribuleț tremurând de spaime, ci conducătorul și stăpânul militar al unui remarcabil teritoriu, cuprinzând un mare mozaic etnic. Dacii cenzurau efectiv, până în anii101-106, acea „Șosea a Europei” care era Danubiul (Dunărea) și care, cu un secol și jumătate mai înainte se vărsa în Mare prin… centrul regatului (de trei ori mai intins) al lui Burebista! Dealtfel, faptul că la Dealul Grădiștii nu s-a găsit, arheologic vorbind, absolut nimic care să sprijine ideia unei „capitale administrativ-politico-militare” și în schimb toate artefactele tind să sprijine ipoteza unui mare „centru monastic”, cu profil productiv și cultual-științific, asta impune de la sine revizuirea drastică a conceptului istoric și renunțarea definitivă la penibila, artificiala, mincinoasa și rușinoasa invenție care este denumirea „Sarmizegetusa Regia”, atârnată din eroare – dar menținuta din rațiuni suspecte! – la gâtul Dealului Gradiștii!
