Bolivia, cea mai săracă ţară din America de Sud, dar printre cele mai bogate în istorie şi diversitate culturală. Pe teritoriul acestei ţări, din apele frumosului lac Titicaca, s-a născut, între mit şi istorie, făuritorul imperiului incaş, Manco Capac. Cu doar câţiva dolari poţi cumpăra un bilet de autobuz care să te ducă din capitala La Paz până la maiestuosul lac, un drum de 158 de kilometri care străbate altiplano, platoul muntos cel mai înalt din munţii Anzi, al doilea ca înălţime doar după platoul himalaian.
Din La Paz, cocoţat la 4000 de metri, până la Titicaca, cel mai mare lac ca volum de apă din America de Sud şi cel mai înalt lac navigabil din lume (3800m), sunt doar 3 ore în autobuz. Altitudinea se face simţită pentru turistul neobişnuit cu aerul rarefiat : dureri de cap, stări continue de rău, şi dificultate de a respira. Remediul local cel mai eficient este mate de coca, un ceai revigorant din controversatele frunze de coca, planta sacră pentru indigenii din Anzi, dar şi pentru turiştii suferinzi de rău de înălţime. Dincolo de geamul autobuzului se derulează un peisaj arid, cu vegetaţie măruntă, tipic pentru zona altiplano. O câmpie uscată de soarele puternic al înălţimilor în timpul verii, de un maro gălbui strident, se întinde până la orizont unde se întâlneşte cu piscurile Anzilor care se conturează gri pe fundalul albastru profund al cerului. De la un moment dat, Titicaca îşi face apariţia surprinzător de aproape şi însoţeşte şoseaua până la Copacabana, destinaţia cea mai populară pentru vizitarea lacului. Apele albastru lăptos, uneori verde deschis, par un imens turcoaz aşezat pe auriul câmpiei. Pe marginea drumului se înşiră sate mărunte, cu case de chirpici, şi localnici curioşi, îmbrăcaţi în haine tipice viu colorate, însoţiţi de lame lânoase.
Drumul spre Copacabana este întrerupt de strâmtoarea Tiquina, locul unde Titicaca are doar 850 m lăţime. Trecerea strâmtorii este unul din momentele inedite ale călătoriei. Pasagerii coboară din autobuz şi se uită amuzaţi şi puţin emoţionaţi cum autobuzul este încărcat pe o plută imensă de lemn, alături de alte dubiţe, cârmaci şi eventual câte o vacă. Pare o minune că pluta nu se scufundă. Turiştii, veşnic cu ochii pe autobuz unde sunt bagajele lor, trec strâmtoarea într-o barcă cu motor normală, înghesuiţi pe nişte băncuţe alături de localnici coloraţi, majoritatea femei aymara îmbrăcate în fuste «pollera» viu colorate cu care conchistadorii spanioli i-au obligat pe indigenii aymara să se îmbrace după cucerire, ii albe asemănătoare cu ale noastre, şi tipicele pălării bombin. Aceste pălării à la Charlie Chaplin fuseseră la modă in Europa anilor ’20. O astfel de pălărie, prea mică şi prea bărbătească, este purtată de toate femeile aymara. Se zice că la începutul secolului trecut un negustor european din Bolivia a comandat aceste pălarii din Europa pentru muncitorii europeni. Cum a primit mult prea multe şi prea mici, le-a împărţit femeilor aymara care le-au inclus imediat în portul lor.
Copacabana, al cărui nume provine din aymara « kota kawana » şi înseamnă « vedere asupra lacului », este aşezarea principală de pe malul bolivian al lacului şi are doar 6000 de locuitori. Orăşelul se întinde de-a lungul unui golf şi pe o peninsulă care pătrunde către mijocul lacului, apropiind ţărmul de legendara şi mitica Insulă a Soarelui. Copacabana este un centru spiritual important, aici se găseşte catedrala dedicată Sfintei Fecioare de Copacabana (Nuestra Senora de Copacabana, Virgen de la Candelaria, sau Fecioara Neagră a Lacului, din cauza culorii pielii sale, facută după chipul indigenilor), protectoarea Boliviei. Statuia a fost sculptată de un pescar indigen în 1576 şi este cea mai venerată statuie din Bolivia, se crede că este şi înfăptuitoare de miracole.
Văzut de sus, lacul Titicaca are forma unei pantere, sau al unei pantere care vânează un iepure. Se crede că numele său « titi », în aymara însemnând puma, şi « kala », piatră sacră provine de la forma sa neobişnuită. Titicaca este lacul sacru al incaşilor căci din acest lac a ieşit Viracocha, Creatorul, Soarele însuşi, pe numele său întreg Apu Qun Tiqsi Wiraqutra sau Con-Tici Viracocha. El şi-a trimis un fiu şi o fiică, pe Manco Capac si Mama Ocllo, Adam si Eva incaşi, ca să îi înveţe pe oameni cum să traiască mai bine. Cei doi au apărut pe lacul Titicaca, originând după legenda locului din Insula Soarelui. Navigau pe o barcă, ţinând un sceptru de aur în mâini. După instrucţiunile tatălui lor Virachoca, ei urma să înfigă sceptrul în pământ, şi unde va intra cu uşurinţă, acolo urma să se odihnească. Cei doi făcut după sfatul tătalui lor. Într-o vale frumoasă, sceptrul aurit s-a cufundat de tot în pământ. În acest loc, Manco Capac şi Mama Ocllo au pus bazele oraşului Cusco şi ale imperiului incaş. Aşadar lacul Titicaca este locul unde s-a nascut civilizaţia incaşă, şi tot aici se crede ca se reîntorc sufletele localnicilor după moarte.
Cea mai mare insulă din Titicaca este Insula Soarelui, aflată de partea boliviană a lacului. Insula Soarelui are 180 de ruine incaşe, Templul Soarelui fiind cea mai importantă. Peisajul insulei şi panorama ce se întinde in faţa ochilor dacă urci pe unul din punctele mai înalte îţi taie respiraţia. Intreaga insulă a fost modelată în terase concentrice, care dau o regularitate rotundă, ordonată terenului. Aerul rarefiat de la 4000m dă o culoare albastră incredibilă cerului care se reflectă în apele lacului. E liniste şi calm, timpul parcă stă în loc. Aici, deasupra lumii şi aproape de cer, păşeşti pe locul în care s-a creat cel mai mare imperiu din America de Sud, eşti pe teren sacru.
Insula întreagă este terasată, înlesnind practica agriculturii pe un teren ostil. Incaşii au fost unii din cei mai mari meşteri în ştiintele agriculturii, ei au dezvoltat metode extraordinare de cultivare a plantelor la înălţimi incredibile (aclimatizare, terasarea dealurilor), şi nu numai atât, ci au produs o varietate de legume şi vegetale rezistente la clima andină (incaşii cultivau nu mai puţin de 300 de feluri de cartofi). Imperiul incaş nu a dus niciodată lipsă de mâncare, ba din contră, întotdeauna a avut un surplus imens de provizii pentru toţi locuitorii săi. Locuitorii quechua şi aymara ai insulei înca mai folosesc tehnicile incaşe de agricultură. Templele sunt construite după concepte arheoastrologice, incorporând în formă şi orientare crucea andină indigenă (chakana) şi crucea sudului. Pereţii templelor sunt alinitaţi cu soarele, luna şi constelaţiile importante, iar forma templelor are la bază forma crucii indigene.
Pe lângă zecile de ruine incaşe, pe Insula Soarelui se află şi Izvorul Tinereţii, de fapt trei izvoare naturale care ţâşnesc dintr-un zid de piatră. Nu este chiar aşa de uşor să ajungi la ele, trebuie să urci 206 de trepţi abrupţi. Toţi turiştii, déjà obosiţi şi surmenaţi de efectele altitudinii, se caţără încet spre ţâşnitoarea miraculoasă, încovoiaţi, gâfâind, unii ţinându-se de inimă, în timp ce pe lângă ei trec în viteză băbuţe localnice, mărunţele, cocoşate de vreme şi de sacii grei pe care îi cară în spinare. Chiar şi dacă eşti tânăr şi în formă, tot te simţi total neputincios, eşti doborât de aerul rarefiat, fără posibilitatea de a remedia situaţia, şi devine frustrant când vezi babuţe cu 50 de ani mai mult ca tine că efectiv fug în sus pe scări. Efortul fizic merită, căci tot turistul speră în sinea lui că apa izvorului are într-adevăr puteri miraculoase.
Într-un final, bărcile pline de turişti se îndepărtează de ţărm, lasând în urmă Insula să se odihnească sub razele ocrotitoare ale soarelui Inti. Întâmplarea face ca o barcă imensă din trestie totora, cu câţiva băştinaşi uros îmbrăcaţi în veşminte mov-vişiniu, să treacă alene pe apele întunecate ale lacului, ca un vestigiu al trecutului înca viu.
