Cât de milostivi față de familie, femei și copii au fost statele înhămate în cele două războaie mondiale? Desigur, bărbații sunt principalii ratați în această afacere macabră. Democrații ipocriți de azi, care fac caz de relele tratamente aplicate femeilor în unele state musulmane chiar nu au dreptul să se erijeze în sfinți. Indiferent despre ce război mondial e vorba (da, nu mă sfiesc să spun că și în Germania celui de al treilea Reich) femeile germane au fost protejate din start. Evident că au existat consecințe colaterale, rezultate din bombardamente sau escaladarea rasismului. Dar germanii pot fi mândri că nu și-au exploatat femeile precum celelalte popoare. În numele falsului feminism și-al „egalității de gen.” Femeile germane nu s-au înrolat ca rusoaicele, n-au robotit în fabrici de armament ca englezoaicele, franțuzoaicele sau americancele.
„Fără femei, nu va exista o victorie!”, era simbolica declarație a „stăpânului inelelor”, premierul britanic David Lloyd George, în 1915. Lasă-le să se bată și ele, să scoată ochii inamicului cu ghiarele vopsite cu ojă! Se vede că adevărata civilizație nu exista în ograda „aliaților”, vorba lui McNamara, „dacă n-am fi fost victorioși, am fi fost NOI cei judecați ca criminali de război, căci asta am fost, criminali de război”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă după terminarea celui de al doilea război mondial germanii ar fi emigrat? Orașele le-au fost distruse aproape în totalitate, cam ca prin Siria actualmente. Armata roșie, dar și aliații au dat iama în populația de femei. Dacă femeile germane și-ar fi luat bocceluțele, migrând prin Austria, Ungaria, Serbia, Turcia, spre Siria, cu milioanele? Nu au făcut asta. S-au pus pe lucru ATUNCI. Au avut de înlăturat ruinele, fiece cărămidă mergând din mână în mână. Chiar și în această situație, statul le-a răsplătit munca. În mare parte femeile au reconstruit Germania, care a mai și făcut plăți către Israel, mai mult de 60 miliarde de euro, dar și către alte state. Germancele n-au lăsat în spate ruinele, plecând în lume. Și-au cărat destinul, renăscând din propria cenușă.
Musulmanii, după ce și-au distrus trecutul și orașele, au purces în pribegie spre Mecca occidentului, devastat și reconfigurat, sosind, așadar la masa gata pusă. Asta vorbește mult despre diferențele de mentalitate.
Germanii au fost alungați din Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, au plecat din România, vânduți de țara natală, nu către țările sunite și șiite, ci înspre vechiul lor spațiu spiritual.
Dacă femeile britanice, franceze, americane și sovietice (chiar și româncele) au tras la șaibă ajutând trupele aliate să obțină victoria, în schimb femeile din Germania și Austro-Ungaria au muncit ca sclavele după război. Au mai suportat și violurile glorioaselor armate învingătoare. (Despre violurile săvârșite în Germania de către migranți ce să mai vorbim?). De la grijile pentru familie, au trecut prin rușine și munci patriotice. Prin persecuții de tot felul. Prin denazificare…
…Am păstrat o carte de care se leagă copilăria mea. Scrisă în 1934 de Johanna Haarer, „DIE DEUTSCHE MUTTER UND IHR ERSTES KIND”. Este o lucrare de știință popularizată și se referă, desigur, la tehnicile pe care o femeie, nu neapărat germană, trebuie să le folosească în puericultură. Evident, nu e o carte politică, ea fiind difuzată în toate țările unde existau comunități germane, mama mea făcând parte din minoritatea germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”). A primit-o de la Grupul Etnic din Lugoj, unde locuia împreună cu bunicii mei materni, în anul nașterii mele (puțin înainte de cel al bătăliei de la Stalingrad). Tatăl meu, român, în Garda Regală, se afla în Crimeea și a primit permisiunea să se întoarcă, să mă vadă. ( Și, spre norocul lui nu a mai participat la „întoarcerea armelor”) …În fine, subliniez că în cartea Johannei Haarer nu era nici un accent rasist, nu se vorbește nici de Sonnenkind și alte aberații de-ale lui Himmler. Am fost crescut după acel manual pentru mame și nu erau acolo texte soldățești, cu „Erika” sau „Lilly Marlen”, ci foarte utile sfaturi practice. Comunitatea le-o oferea chiar și româncelor, gratuit. Opinia publică românească de azi, din bezna necunoașterii, continuă să creadă că Grupul Etnic German se ocupa doar de politică nazistă. E o prostie de zile mari. E adevărat că existau unele avantaje, Berlinul avea grijă de familiile combatanților, asta cel puțin în primii ani de război. Veneau bani și pachete cu ce trebuia. După 1945 mama mea a scăpat de deportare în URSS printr-un act care adeverea faptul că soțul ei a fost militar român. Altminteri, anii în care ea era casnică pentru a-și vedea de familie s-ar fi dus pe copcă printr-un periplu sclavagist în Siberia. Ce mai sibiriac aș fi devenit la trei ani…Johanna Haarer s-a pensionat în 1965.
FĂRĂ FEMEI ? A rămas celebră nesimțita dar realista declaraţie „Fără femei, nu va exista o victorie”. Britanicii își dau cu presupusul că în Germania, deşi femeile au fost mobilizate în industriile de război, lucru fals, ele au fost plătite şi tratate destul de prost şi s-au retras foarte repede, pentru a-şi pune forţa de muncă în serviciul familiilor lor. (Spre deosebire de englejii care, vezi-doamne, ce bine le mai plăteau pe doamne!) În realitate nu prostul tratament le-a lăsat pe femeile germane în cele două războaie mondiale acasă, la familie, la copii, asta fiind propagandă, ci acea batjocorită de alte neamuri concepție germană conform căreia femeia trebuie să aibă în vedere bucătăria, copiii și biserica, acel „K.,K.,K.”. Statul acasă al femeilor germane nu este o invenție a celui de al doilea război, ci o tradiție, a unei civilizații avansate. Este aproape sigur că una dintre cauzele majore ale pierderii războaielor de către germani a fost absența femeilor alături de bărbați.
E de punctat faptul că prima conflagraţie mondială nu a fost declanşată de Germania, ci de Austro-Ungaria, dar numai în urma acțiunii teroriste a sârbilor. Germanii au fost mai degrabă târâţi în acel conflict. O spune și Lucian Boia în „Tragedia Germaniei”. Lipsirea de colonii a generat nemulţumiri adânci în foarte numeroasa societatea germană şi o dorinţă accentuată de revanşă. Despăgubirile de război, restricţiile economice impuse de alte state depăşeau înzecit culpa Germaniei. Au încetăţenit ideea că li s-a făcut o mare nedreptate. Celelalte puteri europene şi-au manifestat tendinţele rasiste în zonele coloniale, au avut loc acolo adevărate masacre. Dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Germania, lipsită de colonii, şi-a revărsat energiile rasiste asupra teritoriului european pe care începuse să-l controleze după 1938.
În 1914, şeful guvernului francez, Rene Viviani a făcut apel la femeile de la ţară să-i înlocuiască pe câmpul muncii pe cei care sunt pe câmpul de bătălie. Era perioada secerişului şi era vital ca recolta să nu se piardă. Multe femei au fost nevoite să facă munci grele, luând uneori chiar locul cailor rechiziţionaţi, şi să administreze singure exploatațiile agricole. Numărul femeilor care munceau pe brânci, chiar gravide, se ridica la 800.000. Ele au condus și tramvaie, devenind simbolul intrării femeilor într-un sector masculin. La începutul lui 1918, în jur de 400.000 de femei munceau în uzinele de război franceze, un sfert din mâna de lucru din acest sector. “Lucrul unei muncitoare-turnătoare de obuze era epuizant. Fiecare obuz cântărea şapte kilograme. La o producţie normală, 2.500 de obuze treceau în decurs de 11 ore prin mâinile unei asemenea muncitoare. În condiţiile în care ea trebuia să ridice de două ori fiecare obuz, rezultă că femeia ridica pe zi 35.000 de kilograme”, scria în „La voix des femmes”, jurnalista Marcelle Capy, care a lucrat timp de câteva săptămâni într-o uzină de armament. Greu, desigur, mai greu decât să-ți ridici picioarele în french cancanuri la Moulin Rouge. De fapt ele lucrau deja mult înainte de 1914, la acea dată fiind recenzate 7,7 milioane de femei active profesional, adică 36% din totalul populaţiei active, mult mai mult ca în Marea Britanie, unde în 1918 în uzinele de război britanice, mâna de lucru feminină ajunge la un milion de muncitoare. Şi în Canada femeile au lucrat în fabricile de muniţie sau pe şantiere navale.
La sfârşitul războiului, femeile au fost rugate să se întoarcă la casele şi la muncile lor tradiţionale sau în familie, dar se produsese deja o schimbare fundamentală de mentalitate, şi femeile „aliate” au revenit pe piaţa muncii în anii care au urmat, feminizând locurile de muncă din agricultură, industrie şi comerţ, făcând carieră practicând profesii liberale. Cea mai belicoasă femeie pe care o cunosc a fost premierul de fier, Margaret Thacher și războiul ei în Malvine împotriva broaștelor țestoase…
Multe femei s-au implicat benevol pentru a-i susţine psihologic sau moral pe combatanţi, unele „s-au întreţinut” cu soldaţii de pe front, altele au suţinut spectacole în faţa soldaţilor britanici şi francezi, ca americanca Elsie Janis, sau au însoţit trupele ca „scriitoare”, distrând trupele în fel și chip, cum a făcut de exemplu americanca patrioată Ella Wheeler Wilcox. SUA şi Marea Britanie au avut campanii publicitare susţinute intens, în special prin afişe, care încurajau înrolarea şi multe femei s-au şi alăturat forţelor. Româncele pilotau avionete sanitare.
În Statele Unite, în timpul Marelui Război, peste 30.000 de femei au purtat uniformă şi au avut aceleaşi însemne militare şi statut ca şi al bărbaţilor. În Marea Britanie peste 80.000 de femei s-au angajat în unităţile feminine auxiliare ale armate. Femeile-pilot nu au fost recunoscute oficial, din discriminare sau alte motive. Hélène Dutrieu a servit în forţele aeriene franceze, prinţesa rusă Eugenie Shakhovskaya a fost pilot de recunoaştere, Lyubov A. Golanchikova a fost pilot de test, iar prinţesa Sophie A. Dolgorukaya şi Nadejda Degtereva au zburat în misiuni de recunoaştere ale aviaţiei ruse. În Canada a existat un compartiment special creat pentru femei, în cadrul Forţelor Aeriene Regale, ca mecanici de avion.
Multe femei s-au şi deghizat şi au purtat uniforma bărbaţilor pentru a putea servi în armată, de pildă ţărănci din Serbia, englezoaice, franţuzoaice, ucrainience sau trăgătoarele de elită din Turcia. Cele mai multe combatante au luptat pe frontul din Rusia unde, în 1917, au fost înfiinţate “batalioane feminine ale morţii”, la iniţiativa Mariei Bocikariova, o ţărancă devenită soldat.
…După cel de al doilea război mondial (WW2), obiectivul de cea mai mare însemnătate pentru Germania era refacerea vieţii economice, politice, sociale, culturale etc. Ţara întreagă era un uriaş morman de ruine. Pe lângă toate acestea, în zonele vestice se adăpostiseră milioane de germani strămutaţi din fosta Prusie Orientală, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria. Aceşti dezrădăcinaţi se ridicau în 1947 la cifra impresionantă de nouă milioane. Desigur, că măsurile luate de comandamentele aliate nu puteau suplini nici pe departe eforturile pe care trebuia să le facă germanii înșiși pentru a salva de la pieire marea naţiune germană.
O recentă carte sugerează că nu numai rușii, dar și soldaţii americani ar fi violat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Cert este că nici militarii germani nu s-au sfiit să lase urmași, prin Norvegia mai ales, unde bărbații s-au retras cu lașitate și cu-al lor rege, lăsându-și femeile baltă. Dar aici n-a fost viol. Iar una dintre componentele formației ABBA nu-l iartă nici azi pe tatăl ei, german.)
Miriam Gebhardt, cunoscută în Germania pentru o carte despre feminism, a publicat recent o nouă lucrare controversată, în care dezbate rolul Americii în istoria Germaniei postbelică, scrie „Der Spiegel”. Cartea analizează agresiunile sexuale, săvârşite de soldaţii celor patru puteri victorioase, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Din răzbunare? Pentru ce răzbunare? Sunt convins că din lipsă de educație, sau mai grav, din barbaria care-i opusul civilizației. Instincte bestiale cu o falsă glazură de civilitate occidentală.)
Gebhardt estimează că soldaţii americani ar fi violat 190.000 de femei germane, până în anul 1955, când Germania de Vest şi-a recâştigat suveranitatea. Violurile ar fi avut loc la câteva luni după ce americanii au invadat, să zicem, „cucerit” Germania.
Autoarea se bazează pe documentele unor preoţi bavarezi, care ar fi consemnat faptele reprobabile în anul 1945. Arhiepiscopul din Munich şi Freising le-a cerut clericilor catolici să ţină evidenţa avansului Aliaţilor şi arhiepiscopia a publicat fragmente din documente, la o distanţă de câţiva ani. Michael Merxmueller, un preot din satul Ramsau scria la 20 iulie 1945: “Opt fete au fost violate, unele chiar în faţa părinţilor”. Un alt preot, Alois Schiml, din Moosburg, scria la 1 august 1945: “17 fete au fost aduse la spital, după ce au căzut victime agresiunii sexuale, în repetate rânduri”. Cea mai tânără victimă menţionată în documentele istorice avea şapte ani, iar cea mai în vârstă, 69 de ani. Așa un apetit pentru…victorie aveau glorioșii masculi. Gebhardt compară comportamentul soldaţilor americani cu brutalitatea Armatei Roşii.
Alţi cercetători au mers mai departe, afirmând că, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, soldaţii americani ar fi fost responsabili pentru incendierea unor biserici, uciderea unor civili italieni, a unor prizonieri de război germani şi agresarea sexuală a unor femei, chiar şi când au traversat Franţa.
În ciuda acestor afirmaţii, soldaţii americani erau, desigur, consideraţi mult mai disciplinaţi decât cei ruşi sau francezi. Gebhard spune că 5% dintre “copiii războiului”, născuţi de femeile nemăritate din Germania de Vest şi Berlinul de Vest, până la mijlocul anilor 1950, au fost “o consecinţă a violului”. 1.900 dintre aceşti copii ar fi ai soldaţilor americani. Puritatea rasei a devenit o amintire. Gebhardt estimează că, în medie, au existat 100 incidente de viol, raportate la fiecare naştere.
O altă estimare, oferită de profesorul american de criminologie Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol în care au fost condamnaţi militarii americani, vizează 11.000 de asemenea incidente, comise până în noiembrie 1945. Cartea lui Gebhardt este importantă din altă perspectivă: timp de mai multe decenii, s-a crezut că soldaţii americani nu ar fi fost nevoiţi să comită asemenea violuri, deoarece femeile se ofereau singure pentru anumite avantaje, ceea ce e fals. “Nu există nici o menţiune concretă, nici o mărturie publică, nici o scuză”, scrie Gebhardt. S-ar putea ca actualele generații din Germania să fie mai puțin ariane precum cele dinainte de cel ce al doilea război mondial…(Sigur, nici nu contează mitul arian, eu însumi fiind o corcitură german-maghiar-evreu-român, având în sânge toate calitățile acestor rase. Numai că această combinație a fost liber-consimțită.)
Nu doar sovieticii au comis crime sexuale. Dacă existența unor asemenea fapte era cunoscută, nu se știa amploarea fenomenului. Care era atribuit aproape în exclusivitate soldaților sovietici. Anglo-americanii au fost scuzați, la adăpostul disprețului față de victime, altă ipocrizie propagandistică.
Săptămânalul german Focus notează: „Oamenii, și mai cu seamă istoricii, au presupus la vremea respectivă că femeile au profitat de pe urma acestor contacte”. Istoricii isterici. Să profiți de pe urma unui viol? Într-o conferință la Berlin, cercetătoarea germană a arătat cum imaginea soldaților lui Stalin, aruncându-se asupra femeilor fără apărare s-a impregnat în imaginarul colectiv: „Ce nu se știa era că în alte părți ale Germaniei, ceilalți soldați aliați, au violat nemțoaice în același fel”. Potrivit calculelor făcute de cercetătoarea germană de la Universitatea din Konstanz, sovieticii au comis efectiv 590.000 de violuri, din cele 860.000 înregistrate, iar americanii 190.000 de violuri (asupra nemțoaicelor, desigur), francezii (50.000) și britanicii (30.000).
Radioul german Deutschlandfunk subliniază faptul că administrația practic nu mai exista și că majoritatea victimelor au preferat să tacă din rușine. Unele s-au sinucis. Lucrarea „Când au venit soldații” se bazează pe o sumă de arhive neexploatate: documente militare, relatări ale preoților sau cereri de avort. Doamna istoric menționată a reușit să pună mâna pe 500 de rapoarte adresate de preoții bavarezi Episcopiei din München în care sunt consemnate abuzurile soldaților americani și, „ocazional”, francezi; violuri, adesea în grup, în aproape toate satele. Preoții vorbesc despre o veritabilă „vânătoare de femei și de fete”, violate și uneori ucise după aceea. Mulți copii germani aparțin unui total de 1900 de tați americani.
Săptămânalul Der Spiegel afirmă: „Dacă numărul de victime ar fi atât de ridicat, este aproape sigur că au existat mai multe rapoarte despre aceste violuri în arhivele spitalelor sau ale autorităților sanitare, sau rapoarte ale martorilor oculari.” Care au dispărut? Publicația conchide că Miriam Gebhardt este „incapabilă să prezinte dovezi suficiente”. Der Spiegel, parcă aservită cu forța intereselor propagandei aliate, face apel la o altă estimare, cea a profesorului de criminologie american (!) Robert Lilly, care a examinat cazurile de viol judecate în tribunalele militare americane. Lilly a ajuns la o cifră mult mai mică, de 11.000 de agresiuni sexuale. Evident că americanul nu putea ajunge la o cifră mai mare. Cine pe cine prostește? Occidentul n-a luat-o razna de tot. Iată, se ajunge la concluzia că „Este timpul pentru o anchetă serioasă”. Dacă cifrele sunt contestate, presa germană recunoaște totuși că lucrarea lui Miriam Gebhardt sparge un mit într-o țară care are probleme să vorbească despre suferințele sale.
Cotidianul „ Tageszeitung” salută însă lucrarea, estimând că „este timpul pentru o anchetă serioasă”, la fel ca săptămânalul „Focus”, care laudă „analiza profundă a evenimentelor, a căror umbră se întinde până astăzi”. Dacă armatele aliate au pedepsit multe dintre aceste violuri, până acum nu a existat o recunoaștere oficială a fenomenului și, cu atât mai puțin, scuze oficiale, subliniază Miriam Gebhardt.
De unde atâtea scuze? Câți capi ai bisericilor musulmane și-au cerut oficial scuze pentru faptele băieților veniți din Orient pentru a se oploși la sânul mamei -Merkel?
Anglia nu vrea să renunțe la granițe și tratate, care forțează o invazie afro-asiatică islamică, idolatră în UE… Pentru a frâna renașterea Europei Centrale, Germaniei, ocupanții anglo-saxoni au impus în cadrul reeducării, ideologia după care femeia, handicapatul, lesbiana, homosexualul, omul de culoare, imigrantul etc. trebuie favorizați. Așa a apărut matriarhatul d-nei cancelar Angela Merkel. Cu Trump’s movement, marginalizații matriarhatului nu se vor mai bucura de privilegii.”
Feminismul a pierdut în lume, nu numai în SUA. Pasivitatea în luarea deciziilor, lipsa forței de contracarare a teroarei și exterminărilor s-au terminat prin lovitura lui Trump. Fostul consilier prezidențial Fota are dreptate că nu trebuie să comparăm SUA cu Rusia, această fiară decăzută și fără dinți.
New York Times a publicat articole mari privind subiectul. „ The Dream – and the Myth – of the ‘Women’s Vote’ ”, reproduce declarația unei femei care l-a votat pe Trump: „I think it’s a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all”. Nu mai trebuie să traduc…
În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Treabă cât se poate de urâtă, pe care a făcut-o și Ceaușescu mai târziu…Ca măsură pregătitoare, preconiza el, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini (mai ales unguri), cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Toți bărbații între 18-45 ani, iar femeile între 18-35 de ani, au fost trimiși la munca de reconstrucție în măreața U.R.S.S. Nici în acest caz n-a existat un criteriu politic sau de clasă, fiind trimiși chiar și comuniști și antifasciști germani care abia ieșiseră din închisori. Ce acțiune generoasă, atestând OMENIA românească!
La început, rușii au avut o altă părere. Deși Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, dar a acceptat lipsirea de dreptul de vot a tuturor celor incriminați, sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră parte, în cea mai mare parte, din Grupul Etnic German. Membrilor Grupului Etnic German (99% din populația germană) li s-au luat drepturile civile, nemaivorbind de case, averi…
Istoricul Mircea Rusnac s-a ocupat de acest subiect, al deportărilor. „În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extremă stângă, în special ale românilor din Ardeal, (și Banat, n.n.) se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării. În unele cercuri româneşti se adaogă că, oricum, minoritarii germani trăiesc de 800 de ani pe aceste meleaguri şi deci ar trebui protejaţi, mai ales că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor.”
Credeți că memoria germanilor a fost ștearsă? „În special în Ardeal, arestările minoritarilor germani au repercusiuni evidente asupra randamentului muncii, stânjenind activitatea în toate sectoarele vieţii economice.” De unde se vede ce rol au avut germanii în dezvoltarea economiei românești.
“În timp ce regele Mihai și generalul Rădescu au protestat public, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, a considerat că este dreptul sovieticilor să aducă forță de muncă de origine germană din Europa de est. Este celebră remarca sa „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?“ (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?). De șvabi poate nici nu știa profesorul de război britanic, „Der kriegerische Lehrer”, corcitură între o mamă indiană irocheză din Ontario și un nobil englez. Fapt recunoscut de nepotul său în prefața memoriilor lui Churchill…
Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin, încât au fost deportate o fată de 13 ani și persoane de 55 de ani.
Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați, inclusiv femei, lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură. Circa 12% dintre deportați (3.076 de persoane) au murit, raportul fiind de 3 bărbați morți la o femeie moartă. La eliberarea din deportare, un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Rata maximă a deceselor s-a înregistrat în 1947. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. (In Paradies, n.n.)
Circa 33.000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%).
Nu se poate ca, luați cu vorba să uităm de deportările în Bărăgan, efectuate de statul român. Avantaje au fost multiple. În primul rând s-au mai tăiat din ciulinii Bărăganului, pământul fiind muncit pentru a deveni grânarul de mai târziu. Germanii, dar și chiaburii bănățeni le-au arătat valahilor de acolo cum se taie porcul și se prepară mezelurile, contrar obiceiului de a-l devora dimpreună cu întreaga familie, chiar în ziua tăierii. Regimul comunist a demolat așezările acelea primitive din Bărăgan. Amintirile însă nu s-au șters.
