Nu demult, datorită dragostei de poezie, proză şi frumos, am avut privilegiul de a cunoaşte un om mare (aşa cum îi numesc eu pe cei pe care îi admir şi îmi folosesc drept exemple). Este Octavian Curpaş, românul nostru de departe, dar mai degrabă – de pretutindeni.
M-a ajutat să conştientizez valoarea scrisului şi să îmbogăţesc cu picul scrierii mele, literatura de peste hotare, poezia românească, vorba românească.
Astfel, din nimicia mea, din sufletul meu de om simplu, fără prea multe studii, plecat peste hotare de la o vârsta fragedă, îmi permit să scriu câteva cuvinte despre opera sa recentă şi să mărturisesc că mă regăsesc, cu trăirile mele, în cartea scrisă de Octavian, „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”.
În câteva pagini a scris câteva vieţi ale oamenilor, oameni simpli deveniţi întrucâtva eroi ai limbii şi tradiţiei româneşti, iar pentru mine adevărate modele.
Întipărit în minte şi în suflet îmi va rămâne şi mie, Nea Mitică, cu toate întâmplările trăite de el: fiecare poveste captivantă citind-o, parcă simţi cum intri în ea fără să îţi dai seama, te identifici cu anumite personaje din cuprinsul povestirii. A scris vorbe de duh, a scris istorie şi iubire de ţară, dar a relevat şi curajul de a lăsa totul în urmă, în căutarea unei vieţi mai bune.
Cum bine spuneam, Octavian Curpaş a descris vieţile mai multor oameni în câteva pagini, deoarece Nea Mitică a fost mereu înconjurat de oameni minunaţi, dar totodată atât de diferiţi. Totul este relatat cu atâta dragoste, încât simţi cum te identifici nu numai cu personajele, ci şi cu oamenii pe care Octavian Curpaş, el însuşi i-a întâlnit şi cu care a depănat amintiri.
Dorul de ţară, dragostea şi focul de român ce îl purtăm în suflet e atât de prezent în carte, încât nu poţi să nu fii cucerit. E o operă modernă din care nu lipseşte dragostea de rădăcini semănată în suflete de către strămoşi.
Octavian aduce de foarte multe ori în prim plan istoria României şi chiar a mai multor ţări, poate şi de aceea o consider pe lângă o poveste de viaţă, un pumn de amintiri şi definiţii de vieţi omeneşti, o învăţătură şi un mod de reîmprospătare a culturii.
Octavian subliniază că cei plecaţi nu au uitat că sunt români, au purtat în suflete dragostea de Patrie şi au transmis-o copiilor. Prin ei România dăinuie şi e prezentă în toate colţurile lumii, şi nu doar ţara ca denumire, ci şi cărţile ei, istoria ei, sentimentele de prietenie ale românului, dragoste, chiar şi nebunia lui.
Sunt mici şi puţine vorbele mele, dar cuprind în ele dragostea unui român de departe, cu sufletul mereu acasă fiind.
Admir inteligenţa şi spiritul etic cu care Octavian Curpaş ne relatează povestea unor oameni simpli şi plini de curaj, oameni asemănători, dar totodată cu poveşti de viaţă diferite. Nea Mitică ne spune, prin condeiul lui Octavian Curpaş, că oriunde te-ai afla, în sufletul tău există acel acasă, că nu omul, ci locurile pe care el sălăşluieşte se dau după el şi că nu există graniţe nici pentru istorie, nici pentru tradiţie, nici pentru iubire şi curaj.
Mulţumesc Octavian, pentru onoarea de a te fi cunoscut şi pentru această lucrare în care ne-ai scris pe noi, cei de departe, dar mereu cu sufletul acasă.
