Mi-a fost dat să descopăr în drumurile mele, gândurile închise într-un sertar ale unei doamne care în această lume cenuşie, mai speră în schimbări radicale în ţara sa. Ea se numeşte Larisa Caudron (foto), provine din Craiova şi din România a emigrat în Franţa în urmă cu opt ani, după un mariaj de 18 ani şi alţi cinci de singurătate. În Franţa, Larisa a învăţat alături de un soţ cu mentalităţi franceze sănătoase, cum se poate trăi civilizat într-o lume normală, unde oamenii muncesc, respectă legea şi ştiu să se respecte unii pe alţii, unde au timp şi posibilităţi să se bucure de tot ce-i frumos şi sănătos în jur. Pasionată de artă, literatură şi munte, după trei ani petrecuţi în Franţa, Larisa s-a stabilit în sudul Belgiei împreună cu noua sa familie. Chiar dacă are un alt statut, Larisa se mândreşte cu originea sa de româncă şi ori de câte ori are ocazia, nu se sfieşte să arate străinilor părţile pozitive dar şi pe cele negative…, ale poporului din care provine. Despre ceea ce se petrece în România după 20 de ani, Larisa mărturiseşte cu multă tristeţe că îi este greu să vorbească, dar mii de întrebări fără răspuns o frământă. Are propriile-i gânduri ştiute doar de ea, pe care le-a ferecat pentru o vreme într-un sertar… Cu acordul ei am considerat că parte din aceste gânduri trebuie scoase la lumină. Sunt gândurile unui imigrant, un imigrant dintre sutele de mii cu dor de ţară şi de locurile natale, care mai speră la transformarea ţării sale, într-o Românie prosperă, cu o societate sănătoasă, unde valorile sunt recunoscute şi unde cultura, arta şi tradiţiile româneşi mai pot fi păstrate. Autentice, fără să sufere mutaţii…Gânduri într-un sertar…
„… n-am plecat de bine în urmă cu opt ani şi mă gândesc înfiorată că dacă n-aş fi avut şansa acestui nou început, aş fi îngroşat rândurile muritorilor de foame rămaşi acasă. Chiar dacă sunt la mii de kilometri, îmi plânge sufletul şi mă ucide gândul că nu pot face nimic. Au rămas acolo fiinţe dragi şi pentru ele mă frământ. Pentru că speranţa moare ultima, îndrăznesc să cred românii vor ieşi odată din matriţa lor de mămăligă moale, că vor înţelege cum îşi irosesc mizerabilele vieţi lăsându-se spoliaţi şi înrobiţi de proprii lor conaţionali. Pentru că nu găsesc curajul şi forţa de a se uni. Se cheamă asta laşitate, lene sau numai mentalitatea celor care s-au lăsat mânaţi ca turmele în perioada comunistă şi care şi-au pierdut obişnuinţa de a gândi? Nu ştiu, sau poate că ştiu, dar mi-e ruşine s-o recunosc…
Ce s-a întâmplat de la Revoluţie încoace? Un jaf făţiş care dacă la început a fost mai timid, în scurt timp a luat proporţii monstruoase. Legile care-i pedepsesc pe făptaşi sunt aplicate strâmb, de către oameni strâmbi la suflet şi la judecată, care dau sentinţe în funcţie de grosimea pungii… De multe ori am auzit expresia: nu există dreptate în ţara asta, dar am realizat proporţiile ei înfricosătoare când am văzut ce sens capătă dreptatea în ochii acestor reprezentanţi ai legii. Exemple sunt probabil cu zecile de mii, dar nu le ştiu pentru că nu sunt necazurile mele… Dar dacă ar fi, cum aş reacţiona? Mă şochează uneori câte un crâmpei ajuns în presă, când stupoarea şi dezgustul mă coplesesc, când citind, îmi este ruşine că sunt româncă…O femeie sărmană este condamnată la cinci ani de închisoare pentru că a furat o raţă, orătania cu pricina aflându-se totuşi în curtea proprietarului… Un recidivist primeşte ani grei de temniţă pentru că şi-a însuşit o bilă de biliard pe care a returnat-o cuprins de remuşcări dar…, e recidivist şi trebuie să plătească gestul chiar dacă paguba nu există…Un bătrân de peste 70 de ani, gârbovit de muncă şi suferinţă trupească, e aruncat în închisoare pentru că refuză să respecte o hotărâre judecătorească măsluită, care-l deposedează de un pământ moştenit… Şi multe, multe astfel de „decizii, în spiritul şi litera legii”.
E clar că există lege şi trebuie respectată, dar nu este făcută pentru toţi deopotrivă? Ce sens mai are sloganul „nimeni nu e mai presus de lege”, când violatori şi torţionari sunt lăsaţi în libertate pentru că „nu prezintă pericol public”? Când oameni nevinovaţi sunt striviţi pe trecerile de pietoni sau pe trotuare, de persoane importante care nu sunt niciodată condamnate? Când hoţi de calibru greu, cu funcţii înalte şi imunitate acţionează după propriile lor legi, trag sforile în politică şi jefuiesc la lumina zilei fără a fi vreodată pedepsiţi? Ce ţară e asta şi cum să trăieşti în ea? Mai e cazul să vorbesc despre sănătate, despre spitalele pline de gândaci cu instrumentar vetust şi instalaţii vechi de cincizeci de ani, în care plafoanele cad în capul pacienţilor? În care vin cu o boală şi pleacă cu zece din cauza inconştienţei şi nepăsării sistemului? Dar despre învăţământ unde studenţii termină o facultate fără să ştie ce materii au avut pe parcursul celor patru-cinci ani de studiu? Totul se cumpără şi se vinde în ţara mea, totul are un preţ când singurul preţ ar trebui sa fie competenţa. Mă întreb ce se va alege de viitorul acestei ţări? Unde va ajunge? Mă mai întreb cum să creadă românul că e apărat de răufăcători, când în poliţie s-au adunat toate pilele fără gram de minte, unde comandanţii sunt sevitorii marilor infractori, sau sunt ei înşişi infractori?
Ceea ce mă doare e că nimeni nu face nimic să amputeze această putreziciune, ba dimpotrivă, o alimentează, crezând că e tratamentul optim…. Românul e obişnuit să plătească pentru ceea ce i se cuvine. Cultura noastră ne-a învăţat că trebuie să dăm mită pentru cel mai neînsemnat gest. Suntem admirativi faţă de escroci care ne vântură pe sub nas averile obţinute din sudoarea şi naivitatea noastră. Suntem dispreţuitori faţă de cei care au multă carte, dar nu au o situaţie, pentru că sunt cinstiţi. Fraieri, ar spune majoritatea cu un zâmbet acru în colţul gurii… Aşa că, trăiască pegra, prostia şi maneaua?!…
