După socotelile pe care mi le fac eu în clipele când – vorba ceea – cuget ca orice ardelean care se respectă, luna februarie este cea mai grea de petrecut, cea mai săracă în sarbatori, atât de dragi nouă, uneori cea mai friguroasă, şi de aceea cea mai tristă dupa cum se va vedea. Privind în lungul iernii, din octombrie-noiembrie când în genere vine iarna la noi, luna februarie mi se pare cea mai îndepartată, iar lumea sătulă de iarna cu lunecuşurile şi răcelile ei. Sigur, luna martie e altceva. Cu totul altceva. În luna martie, pe lângă că se rupe iarna, cum spunea bunicul meu, apariţia primilor ghiocei şi a sărbătorilor specifice acestei luni sparg monotonia şi amorţeala iernii. Dacă doar tristeţea dată de caracteristicile lunii februarie, descrise mai sus, m-ar fi cuprins, nu aş fi avut nici un motiv ca idiosincraziile mele legate de aceasta lună să le comunic şi altor semeni ai mei. Dar nu e numai atât. Drumurile mele mă poartă aproape zilnic pe lângă locul de unde la 1 noiembrie 1784 a început Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, adică în satul Mesteacăn, situat între Brad şi ]ebea din judeţul Hunedoara. Se cunosc faptele, se cunosc evenimentele, nu insist acum asupra lor, ci le voi enunţa doar cât să-mi permită să-mi deplâng tristeţile. După ce cei circa şase sute de ţărani iobagi plecaţi din Mesteacăn spre Alba Iulia să se înscrie în regimentele grănicereşti au fost atacaţi în satul Curechiu de unguri, aceştia s-au întors din drum, după ce au jurat credinţă lui Crişan în biserica din acest sat şi au trecut prin foc şi sabie nobilimea maghiară din Crâscior, Brad, Baia de Criş, Halmagiu etc. Concomitent Crişan a trimis ştafete către Horea şi Cloşca cu vestea despre cele întâmplate şi cu îndemnul să pornească şi ei văpaia în zonele în care se află. Aşa a început mişcarea socială, care, prin forţa împrejurarilor era şi naţională şi care a produs prima mare fisură, primul mare cutremur în feudalismul secolului al XVIII-lea românesc şi chiar european, toate acestea petrecându-se cu cinci ani înaintea Revoluţiei Franceze. În luna februarie 1785 însă, a urmat plata. Alarmat, măritul împărat a trecut la represalii. Cea mai mare tristeţe, care-mi sfâşie sufletul şi mă face să privesc neputincios la firea noastră omenească este dată de faptul că în grupa de cetaşi care l-au trădat şi prins efectiv pe Horea în pădurea Scoruşetului de lângă Albac, erau pe lângă politiştii unguri şi nişte consăteni, ba chiar un nepot de văr al lui Horea. Sume de bani, medalii, diplome, felurite scutiri de obligeţii, au fost răsplata trădării. Din data de 5 februarie până pe 27 februarie 1785, cei trei conducători au fost purtaţi legaţi în fiare, în tot Ardealul, spre înspăimântare şi adâncă luare aminte a tuturor despre ce păţesc cei ce se împotrivesc stăpânirii. Prin reprimarea deosebit de sângeroasă pe care au desfăşurat-o, zdrobind cu roata pe Horea şi pe Cloşca (Crişan se spânzurase în celulă cu curelele de la opinci) au dovedit în mod inconştient cât de mare a fost surprinderea şi neputinţa nobilimii în faţa răsculaţilor, cât de mare a fost impactul răscoalei la nivelul întregii împărăţii şi chiar la nivel european. Involuntar, au dovedit că societatea feudală a unui ev mediu târziu se află la o mare răspântie a istoriei sale pe aceste meleaguri. Un alt eveniment de mare importanţă care a avut loc în decursul timpului tot în luna a cărei nume tradiţional de făurar ne-ar încredinţa că avem de-a face cu un timp al zidirilor, al întemeierilor, dar care din păcate îmi aduce în suflet o altă tristeţe este lovitura de palat căreia i-a căzut victimă domnitorul A. I. Cuza la 11/ 23 februarie 1866. Îmi deplâng public tristeţile relativ la luna februarie doar pentru că vreau ca eroii şi faptele lor să fie reamintiţi PRO MEMORIA, în luna când se împlinesc 220 de ani de la data când roata n-a mai reprezentat doar o mare descoperire umană şi în anul când se împlinesc 221 de ani de când la Mesteacăn şi Curechiu s-a aprins o torţă de la care au luat căldură şi lumină noi generaţii de iubitori ai libertăţii.
