VOICAN-GHIOROIU-Marin1x-wb

VOICAN-GHIOROIU-Marin1x-wbToată noaptea a bătut un vânt sălbatic, mişcând fără milă pomii din grădină. Ramurile corcoduşului care erau plecate peste perdeaua casei răpăiau îngrozitor, că Andrei n-a mai închis un ochi de pe la ora unu noaptea, când s-a trezit buimac, neştiind ce se-ntâmplă afară. Frica i-a pătruns în suflet. Se gândea ca nu cumva furtuna să-i zmulgă acoperişul de la fânărie şi să-i rămână vitele muritoare de foame în toiul iernii. Abia într-un târziu, când s-a mai liniştit, şi-a dat seama că vremea a devenit potrivnică chiar de ziua sfântului Dumitru, când dimineaţă trebuia să meargă la biserică să-i aprindă lumânări lui neica Mitru ăl bătrân, care-l crescuse ca pe propiul lui copil. Rămăsese orfan de la vârsta de trei anişori, când taică-său Nicolae Apostol, fratele mai mic al lui Mitru, căzuse la datorie în apropierea Mărăşeştilor. Niciunul din cei care au fost alături de Nicolae, când se dădeau ultimile lupte cu nemţii în 1918, nu şi-au adus aminte în ce loc şi alături de cine a fost îngropat. Anica i-a făcut toate rânduielile creştineşti. În mormântul, unde trebuia să se odihnească Nicolae, a îngropat un cosciug de scândură de stejar, în care a aşezat costumul de haine cu care fusese îmbrăcat la nuntă, înştiinţarea venită din partea regimentului patru Ploieşti şi fotografia lui cu ea (pe care o făcuseră la bâlciul de sfântul Ilie, cu un an în urmă), peste care preotul Ilie Rădulescu a lăsat să cadă o pânză neagră, simbol al doliului ce-l va purta în suflet toată viaţa, soţia şi copilul Andrei. Soarta nemiloasă făcuse ca, imediat după ce se cununaseră în sfânta biserică, Nicolae să fie  mobilizat în săptămâna viitoare, şi dus pe front în linia întâia.

 

–     Opreşte-te, nebuno!… Vrei să mă sperii? A-nceput să-şi maseze zona din partea stângă unde-i zvâcnea inima, dar când trecea cu degetele peste golul din capul pieptului, se oprea. Îi era frică să apese, fiindcă-i spusese lui cineva: “Dacă te loveşti din întâmplare în furca pieptului, poţi să leşini, sau în cazul că eşti mai slab de îngeri…, ai nefericita ocazie să nu te mai scoli”. Tot plimbându-şi mâna pe sub cămaşa umedă, s-a pomenit   că-n vârful degetelor simte o gheară duşmănoasă care încearcă să-i zmulgă carnea din piept. „Nenorocita!… vrea să-mi scoată sufletul din mine, înainte de vreme. Doamne, fii milostiv cu mine!” Gura i s-a deschis neputincioasă,

–     Iar aerul nu mai pătrundea în plămâni şi, în următorea secundă, corlata s-a lăsat într-o parte, se apropia de el să-l strivească, că abia a reuşit  să-şi pună o mână peste frunte ca să se apere, dar şi-a revenit instantaneu. „Afurisita de ea!… nu are de gând să mă lase? S-a pus pe capul meu. Ce şi-o fi zis ştrengăriţa?…” Parcă o aud  strigând: „Pe el că l-am răpus. Acum e-al meu. Nu mai scapă!” A mai avut puterea să glumească căci, în timpul zilei, dacă-l apucau înţepăturile, la fel îi zicea primului întâlnit, cu aceleaşi vorbe de şagă, fără să-şi piardă cumpătul. – „Vericule, se ţine scai de mine coana Vilma, dar o păcălesc mereu. Când ajung în răscruce, lângă podul Peşenii, mă uit spre cimitir, fac o jumătate de pas spre „Doamne, ia-l!…” iar ea crede că acolo mă duc, ha-ha!… dar o cotesc la stânga şi intru în cârciumă la Floreasca, şi mă dreg cu-un trăscău. Brezaia nu se mai apropie de mine, că vezi Doamne… nu suportă nici tutunul, nici ţuica; dar cum se face că tot pe ăştia zglobii îi adună de prin şanţuri? Am făcut pariu cu ea că nu mă prinde cu una cu două…” şi tuşea de-i ieşeau ochii din cap, ca să adauge râzând. „O auzi cum sună a colivă?” Şi se bătea cu palma în piept. „Nu vrea să se deprindă din capul pieptului… nici de-a dracului ce e. Îi place să cânte precum cocoşeii toamna”. Sătenii se obişnuiseră cu glumele pe care Andrei le făcea pe seama morţii, şi-i ziceau să-l încurajeze.

–     Ţin-te tare nea Andrei! Fugi mereu din calea ei.

–     Aşa fac, dacă tu vrei, şi se ducea agale să-şi ia medicamentul tămăduitor, de junghiuri şi tuse, de la ţaţa Măriţa Floreaca (crâşmăriţa zvăpăiată, c-a-nşelat comuna toată, încărcând nota de plată), cum i se dusese vestea peste nouă sate.  Altădată, când ieşea în prispa casei îşi striga cîinele, singurul prieten care-i mai rămăsese credincios, devenea patetic.

–     Murgea, Murgea… vino la tata. Câinele urca scara şi, apropiindu-se de el, începea să-i lingă mâna. Rămâneai fără mine, haiducule… şi-l mângâia pe cap, lundu-l de sub guşă ca pe un copil drag. Bunul său tovarăş, simţind că-i adorat, se ridica în picioare, lătra scurt, ca în secunda următoare să sară treptele scării în fugă. Se repezea la poartă, unde văzuse o coţofană că se aşezase chiar în potecă. Tărcata scotea din ciocul prevestitor, negru mat, nişte sunete „caţ-caţ-caţ!..” de mai mare dragul, că i se adresa ca unei şcolăriţe.

–     Ce veste mi-aduci, fetiţă scumpă? „N-o fi azi, dar poate marţi îmi vine scrisoare sau mai ştii ce rudă ne calcă în casă?!…” gândea Andrei, când a-ntrebat-o pe aripată. Coţofana  nu mai apucă  să-i răspundă, fiindcă Murgea, care voia s-o înhaţe, fiindcă-i călcase teritoriul, ajunsese lângă poartă şi scheuna nervos.

*       *       *

O pocnitură destul de tare, urmată de explozia scâteiilor din resturile de buturugi, care ardeu molcom, l-a făcut să-şi zică: „Dacă-oi fi bolnav de inimă?” Bănuiala îi intrase în suflet mai demult. Cum se repetau aceleaşi sintome, de data asta, bănuiala se transformase în convingere. Uitase ce păţise cu ani în urmă, şi nici prin gând nu-i mai trecea că o să i se mai întâmple vreodată. Avusese dureri, dar parcă nu-l înfricoşeaseră atâta… Ce i se întâmpla de atâta amar de timp, credea că se datorează unei veri capricioase, cu temperaturi sufocante şi ploi în averse urmate de căderi de grindină. Nu odată a fost prins în câmp şi udat până la piele, ba au fost câteva zile când a tremurat ca-n plină iarnă. Stratul de piatră colţuroasă, destul de gros, care se formase în câteva minute, când norii cerului îşi lăsaeră urgia peste ogoarele oamenilor, făcând una cu pământul legumele, viile şi zdrenţuind porumbul… de nu mai rămăsese nimic, îi ardea tălpile picioarelor învineţite. Când mergea, avea impresia că apasă pe o pernă cu mii de ace, iar picioarele desculţe se transformau în saboţi de lemn pe care-i târa după el cu mare greutate. Răceala  i se cuibărise în oase, că dârdâia ca piftia. Cam din vara aceea păcătoasă a-nceput totul, iar junghiurile dureroase s-au declanşat în toamnă, după câte-şi aduce aminte de  acel an blestemat. Într-o zi, cu puţin nori la orizont, se apucase să cioplească  rămăşiţele de iarbă care se vedeau pe sub prunii din coasta Piscului.

Trebuia să fie curat terenul pentru a aduna, de pe jos, bruma de fructe rămase în urma grindinii căzute. „Când am să le scutur, trebuie să nu se amestece ale prune cu buruienile…” şi pe frunte i se vedeau broboanele transpiraţiei care îi cădeau în ochi, picături pe care le sufla când îi ajungeau pe buza superioară, şi continua: „Dacă o vrea bunul Dumnezeu să fac o ţuică bună, când am s-o beau la iarnă, he-he!… are  să-mi ia cârceii din oase”. De-atunci, de când îşi făcea de lucru cu o săpiţă, a cărei lamă se tocise de cât o tot bătuse, că ajunsese ca un colţ de lună (de dimensiunea unei palme), a primit prima înţepătură mai seriosă în spate, sub omoplatul umărului drept, de i-a luat respiraţia. A rămas nemişcat şi se uita în cer şi pământ, dar n-avea la cine să-i spună că-l doare. Soarele urcase cam de vreo zece stânjeni deasupra dealului din faţă, şi începuse să încălzească pământul ca-n luna lui cuptor. Nu se mai putea munci în câmp de pe la sfârşitul lui iunie: de când au înţărcat ploiile, zicea el. Recolta era compromisă. Porumbii se îngălbeniseră ca sânzâienele, şi aşteptau să fie tăiaţi, făcuţi snopi şi puşi în fânărie pentru vite. Bruma de grâu ce se făcuse, nu le ajungea bieţilor oameni nici măcar pentru câteva luni. Norii se răsuceau cocoloaşe-cocoloaşe, ca nişte funii mari: când alburii, când negri ca balaurii, de ziceai că o să cadă ploaia cu găleata, dar cum veneau, aşa se şi topeau… odată cu speranţa ţăranului care şi-o pierduse în rugăciuni la Cel de Sus, ca să se milostivească odată şi să ude pământulnul aprins de atâta secetă. Numai în zori, câţiva nori, rătăciţi pe marea albastră a cerului, mai lăcrimau stropi de apă vie, care mai ţineau pomii să fie verzi. Uscăciunea cuprinsese întreaga zonă din podişul Olteţului, de ajunseseră crăpăturile în scoarţa pământului de băgai ciomagul de cinci palme, şi tot ar fi mai mers în jos, dacă ar fi fost drepte. Cum se uita el în zarea largă printre frunzele rare ale prunilor, care nu se mişcau măcar câţiva milimetri, fiindcă vântul adormise şi el odată cu ploaia, a fost izbit în dosul palmii de la mâna dreaptă, între degetul inelar şi mijociu, de un val dogoritor care pulsa ca o inimă agitată, ca apoi să se transforme într-un sloi de ghiaţă, că a scăpat coada sapei din mână din cuza unei dureri pe os.

A băut apă din ulciorul care-l avea la umbra unui nuc prizărit în livada prunilor, apoi  a strigat cu glasul pierdut  la Florica, o vecină care trecuse pe lângă gardul casei, dar nu l-a auzit, ca-ntr-un târziu, târându-se  mai mult mort decât viu, înpleticindu-se  ca un om beat, şi cu un ultim efort a reuşit să se urce în prispa casei. S-a întins pe un pat de campanie pe care-l ţinea în pridvor ca să doarmă vara afară şi, cu greu şi-a pus o pernă sub ceafa care-i înlemnise, de nu mai putea mişca capul. După o oră şi-a revenit, dar o frică groaznică pusese stăpânire pe el, că nu îndrăznea să se ridice în capul oaselor. Văzând că nu se mai învârte pământul în jurul lui, iar lucrurile stăteau pe loc, şi amorţeala îi dispăruse, şi-a făcut curaj, rezimându-se cu pamele de pridvor, a privit în grădină, apoi strigat câinele.

–     Murgea!… Cîinele îl privea cu ochii înlăcrimaţi. Andrei ştia  că numai amărâtul ăsta de câine credincios îl înţelegea. Tocmai trecea prin dreptul porţii Costică Ciungu căruia, în loc să-i răspundă la bună ziua, începe să-i arunce vorbe de şagă.

–     Auzi vecine, coana Morticica îmi dă ocol, dar  eu i-am spus că a venit cam devreme. I-am spus să mai aştepte până-mi închei socotelile, ha-ha!… Păi cu mine şi-a

găsit ea, parşiva, să mă încerce? S-a lins pe bot. Cu mine nu-i ţine, vericule!…Ce s-o fi grăbind, că nici n-apucai să fac ţuica de prune?!… O cinsteam, doar mă ştii că nu sunt aşa zgârcit. Costică a zâmbit, prefăcându-se că l-aprobă, dar şi-a văzut de drum; nu avea chef de vorbă. Junghiurile pe care le simţea Andrei că-i mănâncă zilişoarele, care nu erau de ieri de azi, l-au făcut să le considere ca ceva obişnuit. Atunci când îl  sâcâie, îşi zice-n sinea sa: „Iar le viniră dracii, n-am decât să aştept până mă lasă…” şi, istovit de frisoanele durerii, se aşeza unde putea ca să-şi tragă răsuflarea. Nu mai era chip să facă vreo mişcare, amorţeala punea stăpânire pe el, şi devenea ca un om paralizat pentru câteva zeci de minute.

*    *    *

După cum aţi luat la cunoştinţă, Andrei trecuse demult de anii tinereţii, iar singurătatea şi nevoile îi ruinaseră sănătatea. A mers la ogeac, a găsit pe corlată cutia de chibrituri, a prins-o cu  mare greutate între degetele-i noduroase, fiindcă mâinile nu-l ascultau: îi tremurau aşa de tare, că a scăpat multe beţe pe jos până când a reuşit să aprindă lampa de pe poliţa din dreptul ferestrei.

Pe vatră se mai vedeau câţiva tăciuni care se încăpâţânaseră să ardă ultimile cioturi din nişte buturugi de salcâm rămase sub pirostriile, pe care era aşezat ceaunul de tuci, în care-şi făcuse o amărâtă de mămăligă, şi mâncase de seară… cu un codru de brânză şi o ceapă spartă într-un ştergar cam izinit. De când îi murise muierea, nu mai reuşise să aibă o cămaşe curată pe el, iar felul în care se hrănea, o făcea mai mult să nu moară cu zile, nicidecum că ar fi asimţit senzaţia de foame. Lângă icoana sfântului Dumitru, căci avea şi praznicul în această zi, era o poză afumată în care recunoşteai cu greu pe tânărul ofiţer de jandarmi Andrei Apostol şi pe Leana lui Pandele poştaşul, pe care tot satul a crezut-o până şi după moarte ca pe o femeie credincioasă şi supusă bărbatului. Lui Andrei, probabil că-n aceste momente foarte grele pentru el, îi părea rău că Leana, prin bunătatea pe care i-o arătase, nu l-a lăsat să facă niciun lucru gospodăresc: gătit, spălat, scuturat, cusut şi alte mici îndeletniiciri pe care ar trebui să le aibă orice om, fiindcă acum îi vine foarte greu, la anii bătrâneţii, să se descurce de unul singur. Şi-a răsucit o ţigară din foile de tutun agăţate după sobă. A umezit cu limba foaia de ziar, a pus tutunul, l-a învelit cu atenţie, şi iar şi-a trecut ţigara printre buzele-i umflate şi, tuşind înfundat datorită nădufului care-i oprea respiraţia, s-a aplecat să ia un tăciune ca să şi-o aprindă, apoi s-a aşezat pe un scăunel sub corlata coşului. Primele fumuri pe care le-a tras în piept, au avut darul să-i oprească tusea. Şi-a îndreptat privirea în direcţia rotocoalelor de fum cenuşiu care urcau destul de repede pe gaura coşului, prin care  cobora un lanţ cu zale din fier forjat, agăţat de-o bară pătrată din metal, pe care se vedeau şiruri de mânătărci, bureţi şi ciuperci puse la afumat. A luat vătraiul şi a-nceput să strângă cioturile unul peste altul, care  au început să scoată o puzderie de scânteii, auzuindu-se din când în când trosnituri răzleţe, ca dovadă că-n lemne se mai păstrau stropi de apă.

O bubuitură năpraznică  l-a făcut să tresară. Uşa exterioară, din tindă, fiind împinsă de vântul dezlănţuit, a lovit în tocul  ei cu atâta forţă, încât geamurile de la uşa interioară au zbârnâit… mai-mai să se spargă. Imediat   s-a lăsat o linişte de mormânt care devenise apăsătoare şi-i dădea senzaţia  lipsei de aer. A simţit o-nţepătură ca o arsură usturătoare trecându-i prin ceafă, urmată de-o  o transpiraţie rece. Imediat şi-a pus mâna în dreptul inimii care  bătea mai să-i spargă coastele deşirate, agăţate de stern ca nişte nuele de răchită din gardul grădinii. Dacă n-ar fi fost prinse de stern şi de şira spinării, te puteai aştepta să le vezi cum se desfac din moment în moment ca doagele unei bote de apă rămasă fără cercuri. Era atât de slăbit că-l putea lua vântul ca pe-o pală de fân. Din cauza oboselii l-a  cuprins toropeala, că  nu-şi mai putea să-şi  ţine capul drept.

Ochii abia mai vedeau prin ungherul ogeacului cufundat în bezna nopţii, iar pleoapele se deschideau din ce în ce mai greu. Scăpă ţigara dintre degete şi, deodată, prin întuneric, i se păru că Leana s-a desprins din perete şi a venit lângă el. Părea că se aşezase deasupra tăciunilor de pe vatră, chiar  în faţa lui. „Ia uită-te la drăcia dracului!… N-o fi arzând-o dogoarea tăciunilor?” Leana îl privea  cu ochii îneguraţi de tristeţe, fără să-i fie plini de lacrimi, cum îi avusese în ultima perioadă, până a pleca la cele veşnice, ca să-i audă vocea care-l întreabă cu sfiala pe care a avut-o tot timpul de când s-a întors din război: – „Omule, vii mâine la biserică?” Se mira în sinea lui: „Cum se face că-i aud glasul, iar ea nu deschide gura?!…” Fiorii reci ai spaimei i-au trecut pe şira spinării şi, chiar dacă a-ncrecat să-i vorbească, buzele i-au rămas împietrite, numai ochii i se dilataseră şi-i clipeau des, strivind între marginile pleoapelor o lacrimă caldă, care i-a căzut pe umărul obrazului.

„Ce, ce spui?…” Prin ceaţa deasă, care-i împăienjenise ochii, o zărea pe Leana care se mlădia ca o nuia de alun pe deasupra jarului dogoritor, când şi-a ridicat puţin bărbia, mişcându-şi capul înainte, dar oricât încerca să-şi deschidă ochii, nu putea distinge faţa muierii cu care pătimise atâtea. Se străduia să îndepărteze pânza străvezie ce-i juca în lumina ochilor ca un mănunchi de raze irizate, din mijlocul cărora se revărsau scântei jucăuşe, a căror strălucire deforma obiectele din jur, dar îi era imposibil: mâinile nu-l mai ascultau, înlemniseră şi nu putea să-şi şteargă nici sudoarea ce-i năclăise fruntea. Şi-a mişcat trupul înainte şi-napoi ca să se poată elibera din strânsoarea unor lanţuri nevăzute, când Leana a-ntis un braţ spre el şi, ridicându-l ca pe un fulg, l-a scos în curtea casei. Se mira în sinea lui: „Cum de-a reuşit Leana să mă scoată afară?!…”

Privind bolta cerului, pe care erau aprinse mii de stele, iar Luna plină avea faţa însângerată şi răspândea o lumină lăptoasă, aşa cum nu mai văzuse decât în lampa unui petromax când se dusese la nunta unui nepot, care se însurase la Vaideieni cu o ciobăniţă foarte bogată că, spre norocul lui, era şi frumoasă; văzu în spatele unei cortine imense anii pe care-i trăise. Oameni, lucruri şi multe din cele petrecute îi apăreau ca pe un ecran panoramic  de cinema. Se făcea că venea pe drumul vechi, care ducea prin spatele casei şi tăia-n două grădina din fundul curţii. Era îmbrăcat în haine de jandarm, şi se-torcea de pe front. Primise o permisie de trei zile. Regimentul lui se cartiruise în apropierea Oarbei  de Mureş, unde trebuia să fie prezent luni de dimineaţă la prima oră, când se făcea apelul. Era în toiul nopţii, iar vremea câinoasă, cum nu mai văzuse decât pe la Cotu Donului, cu un vânt năprasnic şi spic de ploaie rece, îi frigea obrajii de-i lăcrimau ochii; îi scosese sufletul din el, dar era bucuros că mai avea câţiva metri şi intra în curtea casei. „Ştiu că Sfânta Vineri m-a ajutat tot timpul…” şi, aducându-şi aminte ce-i spusese maică-sa: – „Andrei, te-am născut într-o Vinere cu noroc, iar rugămintea mea este: ori de câte ori treci pe lângă o biserică, să nu pregeţi, mamă, să intri să-i  aprinzi o lumânare Sfintei Născătoare de Dumnezeu… care te va apăra mereu” , s-a închinat înainte de-a deschide poarta.

–  Doamne, ajută!… „Poate e ultima oară când îi văd pe-ai mei. Ce dor îmi e de neica Mitru… Cum o mai arăta? Leana mea nici că are habar că peste câteva minute am să fiu lângă ea. Ce surprinsă o să fie când m-o vedea. Sărăcuţa!… cum s-o fi descurcat? Mai ales acum când nu sunt de niciunele, iar pârdalnicul ăsta de răzbel, nici că are să se mai termine… până nu ne-o lua viaţa la toţi.”

A tras cârligul de la poartă ca să nu facă zgomot, dar Vruţa, căţeluşa pe care o crescuse de când era un cocoloş alb ca zăpada, cu nişte ochişori de mărgele gălbioare, l-a auzit şi a alergat să-l întâmpine. A vrut să latre, dar Andrei a prins-o de botişor, iar ea, înţelegând dorinţa stăpânului,  s-a lăsat pe lăbuţele din faţă ca un copil acultător. Îl privea atentă, iar urechile pe care şi le mişca într-un tremur de nerăbdare, semn că dorea să se joace cu ea, le ridica din când în când de vârfuri. Nemairezistând să stea cu căpşorul pe lăbuţe, a sărit ca o minge în sus, făcând tumbe de bucurie în jurul lui, şi scotea câte-un scheunat discret,  ca un suspin de copil alintat de tăticul ei. Când Andrei i-a atins capul cu mâna, Vruţa, aşa cum ar face o slugă credincioasă, a-nceput să-i lingă umilă degetele umflate din cauza valizei de lemn, în care adusese şi el ce putuse: ceva de-ale gurii, câteva vechituri, şi  nu mare i-ar fi fost mirarea ca s-o vadă cum plânge… drăguţa de ea. Portiţa de la tindă era dechisă. O legase Leana cu o sfoară să n-o-nchidă vântul şi să facă zgomot în plină noapte. A păşit în tindă în vârful picioarelor, ca să nu fie auzit de Leana. A pus valiza lângă uşă, a scos cureaua armei de pe umăr.  A rezimat puşca de colţul tinzii, după ce a verificat dacă are piedica pusă, fiindcă era încărcată. Când să bată în uşă, a auzit o voce de bărbat, că i-a-ngheţat sângele în vine: „Om la mine-n casă!?…”

–     Lenuţa, ia scoală-te.

–     De ce!… Deabia te culcaşi. Mă Costică, tu visaşi ceva… de mă scoli în miezul nopţii?

–     Lenuţă dragă, nu vreau să m-apuce ziua. Ia aprinde tu lampa. Cât o fi ceasul?

–     De ce!?… Tu cam cât crezi că e?

–     Cred că-i cinci.

–     Nici două nu-i, îţi spun eu. Ce-i cu tine de te-ai fi grăbind!…

–     Zău!… Aşa o fi, dacă spui…

Întunericul de smoală, pe care-l tăiai cu cuţitul, a fost străbătut de lumina unui băţ de chibrit cu care Leana  a aprins lampa.

–     Doamne, aiurezi!… E unu şi câteva minute. Ce bine-mi pare  bine că te-ai trezit, şi s-a repezit spre bărbatul care se sculase şi stătea pe marginea patului cu picioarele atîrnate. L-a prins în braţe cu voluptate şi n a-nceput să-l sărute cu o poftă nebună, că dacă ar fi fost un măr de mâncat…, îl înghiţea nemestecat. Cuprinşi de fiorii dragostei s-au înlănţuit într-un trup singur. Nebuni de fericire s-au prăvălit unul peste altul în patul de lângă soba cu olane, pe care o zidise un zugrav de pe la Mierea Birnicii. Era tare priceput omul, că de aceea îl solicitau sătenii din mai multe comune. Pe soba de care vă spun, modelase pe frontoanele capitelurilor crenguţe cu strugurei aurii, ţinute în mânuţe de doi îngeraşi dolofani. Pe patul de lângă geam, care era foarte îngust, că abia încăpea în el un singur om, se vedeau hainele amantului, aruncate în dezordine.

–     De ce-ţi pare bine, iubito?

–     Că o să mai stai cu mine, Costele. Abia a trecut de ora unu, aşa că nu ai de ce să te grăbeşti, şi l-a sărutat în grabă.

–     Unu, două… cât o fi, trebuie să plec. Până la Veleşti e cale  lungă, iar vremea de afară nu-i prea călduroasă.

–     Da’ unde te grăbeşti omule, că n-ai făcut niciodată aşa?!…

–     Lenuţa mea, te rog să mă înţelegi, din partea mea n-aş mai vrea să plec de la tine niciodată…

–     Nu pleca.

–     M-aşteaptă brigadierul de la ocolul silvic şi, cum este de pornit împotriva mea, guşatul abia mă aşteaptă la cotitură să mă prindă cu ceva în neregulă. De-aia nu vreau să întârzii, Lenuţă. Ai priceput, coţofană mică? Şi i-a furat un sărut.

–     Mai dă-l dracu de borţos, că n-o veni cu noaptea-n cap!…

–     Vine, nu vine, trebuie să plec. Sunt ca la regiment, ce ştii tu ce-i aia disciplină militară?

–     Ba bine că nu ştiu… Hai tu, Costeluş, ce te-ai fi grăbind!… Poţi să mai stai. E destul timp. Într-o oră eşti la Veleşti.  Andrei care trecuse în dreptul geamului a văzut-o pe Leana îmbrăcată în cămaşa puştii.

–     Lenuţa, de ce vrei să mai rămân? Chiar ţii aşa de mult la mine, ori îţi face plăcerea să stau cu tine?

–     Tu ce zici, puişorule?…

–     Că am fost un mare prost.

–     Nu mai spune!… Şi, mă rog, care-i motivul?

–     …Că nu te-am luat de prima dată. Am ascultat de cine nu trebuia. Ce, n-au mai fost şi alţii rude ca noi, şi au copii, o duc destul de bine, slavă Domnului! Şi nu s-a mai ales praful de niciunul din ei.

–     De-asta-ţi pare rău?

–     Da, Lenuţa…

–     Nu văd pentru ce-ai regreta!…

–     Ai dreptate. Una era să fim împreună, nu aşa…

–     Amanţi, vrei să spui, nu?

–     Iubiţi…

–     Costică, ştii de ce nu l-am urmat pe Andrei prin toate văgăunile pe unde-l trimiteau comandanţii lui?

–     Dacă-mi spui, o să ştiu, şi dintr-o mişcare s-a urcat deasupra ei. Ia zi-i afurisito! De ce?…

–     Ca să fiu alături de tine. Leana reuşeşte să se desprindă din strânsoare, se ridică şi, cum părul îi era despletit ca al rudăreselor, îl prinde cu mâna, apoi i-l trece pe la mustaţa lui Costică. Îl apasă pe grumaz şi-i spune prin hohote de râs.

–     Pentru asta… Eşti mulţumit? Acum trecuse ea deasupra,  şi-l gâdila în apropierea buricului. Hai  să fim cinstiţi: aşa-i că  n-ai pierdut mare lucru?… Mişcându-se în sus şi-n jos ca o nebună, se apleacă pecum o cobră şi îi muşcă buza de sus, fără să-i producă prea mare  durere. Nu tot timpul ai fost cu mine? Recunoaşte că nu ai dus dorul de… Ai avut-o când ţi-a poftit pipota… şi se mlădia la dreapta şi la stânga ca o cadână de harem, scoţând icnituri prelungite de plăcere; cum nu o auzise Andrei niciodată când făcuseră dragoste cu ea, şi plin de nervi a scos printre dinţi un mârâit de fiară rănită.

–     Căţea nenorocită!… de ce eşti în stare?… iar eu îţi duceam de grijă, putoare ordinbară! Sângele i se urcase în cap ca o băutură ucigaşe. Faţa îi deveni precum masca hidoasă a unui clovn,  cu gura deschisă care vrea să râdă, în clipa când regele îi înfige pumnalul în piept, ca drept răsplată că-l distrase o seară. Ochii căpătaseră privirea câinelui turbat, iar muşchii mâinilor, fiind dirijaţi de-o minte înferbântată, au săltat cu tremurături, imposibil de controlat. Convulsiile pe  care le simţea ca pe nişte cuţite ce-l sfâşiau, îi făceau să tremure ca o salcie în bătaia vântului. Într-o fracţiune de secundă, s-a repezit şi a luat arma în mână. S-a repezit cu umărul în uşă, care a sărit din ţâţâni, oprindu-se pe masa din bucătărie, la care se ospătase Leana şi Costică. Cana cu vin, paharele, farfuriile şi straichina în care mai rămăsese o jumătate de pui fript la jar, jimbla de pâine rumenită şi murăturile s-au împrăştiat prin toată camera.Ţipătul Lenuţei era sfâşietor. Era îngrozită de moarte când l-a văzut pe Andrei că venea cu arma îndreptată spre ea.

–     Andrei, ai milă şi nu ne omorî!… Mâine plec unde-oi vedea cu ochii şi na-i să mai ştii de mine niciodată.

Costică înlemnise, îi clănţăneau dinţii-n gură de frică. Andrei a înaintat spre el cu baioneta la armă, ca la atac, şi l-a străpuns cu atâta furie chiar în dreptul inimii, că nu a scos decât un icnit slab, şi a căzut ca un lemn din pădure, când este tăiat de securea ucigaşă. A smuls baioneta din pieptul duşmanului de moarte, a holbat ochii şi a răcnit la ea.

–     Fă-ţi cruce!… târfă nenorocită.

–     Orbeţule!!!… a-nceput să se jelească şi i s-a încolăcit de picioare. Ce-ai făcut, amărâtule!?… Puşcăria te mănâncă… Doamne, Doamne!… om fără minte, ce eşti. Andrei a tresărit ca dintr-un somn profund, şi văzând pe Costică pădurarul cum îl privea cu ochii deschişi, implorându-i milă, a scăpat puşca din mână, apoi a zis deznădăjduit.

–     Acum… ce mai pot face? Hai mai repede, grăbeşte-te! Roagă-te lui Dumnezeu… Fă-ţi cruce. Ai terminat cu! Dacă tot am  să merg la ocnă, mai bine te omor, să ştiu pentru ce voi fi pedepsit… Ultimile cuvinte s-au auzit mai mult ca o rugă, trupul i se îmuiase, nu mai avea niciun strop de vlagă în el. Dacă Leana l-ar fi-mpins cu un singur deget, cădea din picioare. Era distrus. Braţele Lenuţei care îi încolăceau picioarele, pentru Andrei au devenit lanţurile reci pe care le târăsc ocnaşii tot restul vieţii. Era îngrozit.

–     Mă omule, Andrei!… S-a sculat în piciore, a-mbrăcat în grabă o fustă şi, cu mâinile tremurânde, abia a reuşit să pună pe umeri un pulovor de lână, dar nu l-a-nchis la piept, când i s-a adresat disperată: ca să nu mergi la ocnă, trebuie să scăpăm de el cât mai repede. Să-l scoatem afară din casă. Omule, tu mă auzi!

–     Unde să-l ducem?… a rostit vorbele cu spaimă, care-i sunau în cap precum un clopot dogit.

–     În ciutura din beci.

–     În ciutură?!…

–     E părăsită demult… de cînd trăia tata, care a pus peste ea un grătar de lemn şi a ridicat deasupra ei grajdul vacilor. O mai păstra să scoată apă cu găleata pentru vite, că pregeta să le ducă la adăpat tocmai în Vâlceaua Ursului.

–     Vecinii… crezi că nu ştiu că aţi avut ciutură în bătătură?

–     Cine crezi că-şi mai aduce aminte că-n grajdul nostru a fost o ciutură. Oamenii au uitat, Ei cred că a fost astupată cu pământ. Când te-ai mutat la mine, tu ştiai de ciutură?

–     Nu… Mai bine aş fi murit când am plecat din casa lui neica Mitru. Casa asta numai nenorociri mi-a adus… În tot timpul cât îi vorbise Leanei, se uita în colţul sobii cu olane, numai să nu vadă mortul.

–     Mişcă-te omule!… Nu e timp de pierdut. Fără să scoată un cuvânt, ca un somnambul, ajutat de Leana, l-a aruncat pe Costică în ciutura din grajd, aşa îmbrăcat cum era. Cînd mortul a căzut în apă, s-a auzit un zgomot înfiorător, iar lui Andrei i s-a părut că a scos un horcăit de porc înjunghiat, că s-a retras înspăimântat câţiva paşi înapoi, rezemându-se de uluca grajdului.

–     Ce stai, omule? Să-l acoperim mai repede, Andrei. Acum se face ziuă…

Au aruncat coceni, paie, resturi de lemne, iar deasupra au umplut cu bălegarul adunat, pe care trebuia ca la primăvară   să-l ducă pe locul din Ţarină, unde era un pământ argilos, iar pe alocuri nisipos, că orice ai fi pus pe el nu se făcea nimic. În anii secetoşi vedeai cu ochii cum se uscau bieţii porumbi şi lăsau capetele în jos, implorând cerul să cadă câţiva stropi de ploaie. După ce-au terminat treaba, au ieşit în curte împleticindu-se şi unul şi altul, iar Vruţa începuse să urle a pustiu.

–     Taci!… căţea afurisită, s-a răstit Leana la Vruţa cu o voce sugrumată de emoţie. Omule, aleargă în Culme şi ia repede calul, că l-a priponit pe locul de la deal de livada noastră. Vezi pe unde-l duci. Grăbeşte-te, să nu te vadă careva. Nu cumva să treci pe la neica Mitru, ai înţeles?

Andrei a sărit pârlezul prin spatele grădinii, şi-ntr-o jumătate de oră era în Culme, unde  a găsit calul înfăşurat de-un tufan. L-a desfăcut în grabă şi, făcând colac funia pe care a prins-o de oblâcul de la şa, abia a reuşit să-l încalece. Îmboldindu-l fără milă în coaste cu tocurile cizmelor, l-a făcut numai spume până a ajuns în Vâlceaua Bejanului, unde i-a dat drumul prin pădurea de goruni. Cum vremea era atât de urâtă, că niciun câine nu te îndurai să-l dai afară din tindă, Andrei a avut noroc să nu fie văzut de nimeni. Când s-a întors înapoi, s-a strecurat prin livada de pomi, a trecut pârlezul din fundul curţii, a tras portiţa după el şi a legat-o cu o sârmă pe care a găsit-o agăţată de ulucă. A stat cu Leana în casă toată ziua. Se priveau îngroziţi, şi nu şi-au vorbit absolut nimic. Când s-a întunecat de-a binelea, Leana care venea de-afară i-a spus cu lacrimi în ochi şi a vrut să-l ia în braţe, dar el i-a întors spatele.

–     Du-te, omule, şi să-ţi ajute Dumnezeu să te-ntorci sănătos. Andrei a ieşit din casă, ferindu-se ca un hoţ, să nu fie prins de păgubit, ca să nu mai vorbim de spaima ce-o avea în suflet, ştiind că luase viaţa unui om şi, ciulind urechile ca să audă vreun zgomot prin apropiere, s-a îndreptat spre fundul curţii. Vruţa, care era legată în coteţ, scheuna  şi se zbătea să iasă. L-a simţit că pleacă şi ar fi vrut să-i mai lingă mâinile, care acum, afară că erau noduroase, miroseau a sânge. Andrei a deschis portiţa ce dădea spre o râpă destul de abruptă, pe unde putea să se strecoare printre salcâmii plecaţi deasupra potecuţei, care formau o boltă asemănătoare cu cea de la viţa de vie din faţa casei. A scrutat întunericul ca să vadă dacă-i ţipenie de om, a-ntors capul către Leana, iar cînd a simţit mâna ei că-i atinge obrazul, lacrimile îi curgeau izvor din ochi. I-a luat mâna, i-a strâns-o puţin şi a plecat cu tristeţea în suflet a criminalului ros de conştiinţa sa, dar îndemnat de un demon necunoscut care-i spune: „Trebuie să dispari cât mai repede! Nu trebuie să laşi nicio urmă.”

A avut mare noroc şi de data asta că nu a fost nimeni pe-afară ca să-l vadă; mai ales că vecinii aveau casele departe   de-a lor, iar vremea potrivnică l-a ajutat cum nu se putea mai bine. Spre ziuă s-a pus o ploaie de-a-necat pământul, că oricine ar fi vrut să-i găsească urmele, era imposibil. Viitura coborâse cu atâta furie peste coasta  pe unde plecase că acoperise cu un mâl cleios toate potecile. Imaginile acelor nopţi terefiante îi apăreau aşa de vii în minte, că vedea cu ochii deschişi cum a omorât un om fără apărare şi l-a aruncat în fântână ca pe-un câine, apoi cum i-a dus calul peste dealuri şi vâlcele ca să-i dispară urma, cum a venit înapoi şi a stat ascuns de ochii vecinilor, cum a fugit înfricoşat în plină noapte, ferindu-se şi de umbra lui; toate aceste imagini terifiante s-au transformat  pentru toată viaţa în coşmarul nelegiuirii înfăptuite, că-l duceau deseori în pragul nebuniei.

–     Câţi ani au mai trecut, Doamne… Nu degeaba se spune că un cap de om nu va pieri până nu-i prins criminalul, sau va plăti şi el în faţa Ta pentru crima săvârşită. Cum de-am putut să fiu atât de câinos?!… N-ar fi fost mai simplu să-i las viaţa? Leana era liberă să plece în lumea largă; ce m-ar fi interesat de ea că nu mi-a fost credincioasă. Ce drept aveam eu să iau viaţa unui om? Dacă-o iubea, putea s-o ia. De ce a trebuit să fac ce-am făcut? Ce duh rău m-a împins să fac un aşa păcat de mare? …Iar ea, fata pe care-am ales-o din atâtea, că nu era frumuseţea satului, ori vreo bogătaşe, o fărâmă de om, cum a fost capabilă să îndure atâţia ani blestemaţi, şi să nu mă spună autorităţilor că i-am omorât iubitul? Să stau strâmb şi să judec drept: mi-a fost şi teamă, dar cred că mai mult ruşine  s-o întreb de ce a mai rămas lângă mine, când putea să se ducă nouă şi cu-a brânzii… zece; mai ales că eu m-am întors după şapte ani petrecuţi în prizonierat la ruşi, într-un ţinut uitat de bunul Dumnezeu, unde şi dinţii-n gură îi erau negri din cauza prafului de cărbune. Cred că anii pe care i-am petrecut în mină… au fost ca o izbăvire a sufletului meu. Îmi ziceam mereu: „Nu te plânge, munceşte! Ce dacă nu-ţi dă mâncare de ajuns şi te suduiesc ca pe hoţii de caii? O meriţi, trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa. Poate aşa a vrut sfântul ca să pătimeşti pentru greşala care-ai făcut-o, păcat de neiertat în faţa bisericii creştine”.

Niciodată nu i-am mai amintit Lenei de noaptea aceea care, ori de câte ori mi-aduceam aminte, simţeam cum mă roade-n suflet un regret apăsător şi scormonitor, asemănător cu apa când macină malul unui râu. Nu am reuşit să mai readuc în discuţie cele petrecute, şi parcă-mi pare rău… că n-am aflat şi gândurile ei; dar acum când nu mai este, pe cine să mai întreb?

…Ce curaj pe ea! Nici nu pot să-mi dau seama nici până în clipa asta, că după ce s-a prăpădit, de-abia am îndrăznit şi am intrat în fundul grajdului unde-l aruncasem în fântâna blestemată pe nenorocitul de Costică, iar când am privit, că era în plină zi, nu se mai observa nici-o urmă de groapă. Deasupra a pus o grămadă de nisip în care înfigea morcovi, sfeclă, ridichii negre, varză pentru sămânţă şi gulii, ca să reziste frigului din timpul iernii. Într-un colţ, în spatele unei mese rotunde – cu trei picioare – din lemn de fag maroniu, pe care o folosea bietu’ socră-meu când mânca pe vatră, am găsit un opaiţ în care se mai vedeau câteva lumânări cufundate în ceara topită, iar alături rămăsese ulcica de pământ cu vreo câţiva tăciuni şi doi bulgări de tămâie. Probabil că venea pe ascuns în miez de noapte, îi aprindea lumânări, îl tămâia şi se ruga la Dumnezeu s-o ierte că a fost părtaşe cu mine la o crimă oribilă. Mi-o închipui cum stătea în genunchi şi-l plângea pe Costică…

De-aia dispărea uneori de lângă mine în puterea nopţii şi-mi spunea când o-ntrebam unde a fost, că s-a dus să vadă ce fac păsările, sau oiile… Zicea că a auzit câinele lătrând, dar nu-mi dădeam seama, măcar  după vocea ei care era pirdută (ca a unui om bolnav), iar pe faţa-i brăzdată de cute adânci, datorită suferinţei tăinuirii nelegiuirii mele, se vedeau şiruri de lacrimi, dar eu tăceam şi nu-i mai ziceam nimic, ba mă bucuram că se chinuie. O iertasem, dar în suflet încă mai simţeam arsura tăciunilor mocniţi ce mă ardea dei nu puteam să uit că mă înşelase cu neruşinarea şi perfidia unei ţărănci prefăcute şi umile, pe care toţi sătenii o credeau o adevărată sfântă. Demult n-o mai bănuiam că ar mai umbla după alt bărbat; se uscase ca o sfânta de pe cruce. Deci, nu l-a uitat?… Amantul i-a rămas la inimă, ceea ce mă face să cred, că tăcerea ei  a fost un fel de plată ce-mi datora, findcă o lăsasem cu viaţă.

…Aşa e omul făcut, îşi apără pielea cum poate mai bine; ce putea să mai facă, nu ea mă-ndemnase ca să-l ascundem în ciutură? Când m-am întors din prizonierat, nimeni nu mă mai lua în seamă: comuniştii lichidaseră jandarmeria, iar eu m-am trezit părăsit şi neajutorat; puteam deveni un muritor de foame. Of-of!… şi apoi boala, anii care trecuseră peste mine, m-au determinat să renunţ de-a mă mai lupta cu morile de vânt. Eram un învins, şi nu mi-am putut obţine şi apăra drepturile mele, ca fost ofiţer combatatnt în cel de-al doilea război mondial. Aşa că m-am retras la casa mea şi am trăit cu spaima în suflet… neuitând crima pe care am comis-o ca un descreierat ce nu mai văzuse şi altă femeie în ochii lui, decât pe Leana destrăbălata. Din toate cercetările pe care le-am făcut pe ascuns, fără să dau de bănuit cuiva, am aflat de la nişte veleşteni că pădurarul Costică Pavelescu ar fi fost mobilizat pe loc (probabil plecase la Craiova cu niscaitreburi de-ale ocolului silvic, după afirmaţiile brigadierului care-l aşteptase în dimineaţa zilei câd nu mai apăruse) şi a fost dus pe front în linia-ntâia, de unde nu se mai întorsese. Cum, pe timpurile acelea care erau destul de tulburi, cei care ar fi trebuit să afle unde dispăruse, nu s-au sinchisit prea mult să rezolve cazul, că nici până în ziua de azi adevărul a rămas îngropat, toţi au crezut că se prăpădise în răzbel. În cătunul unde locuiesc eu, niciunul din cei care  mai trăiesc nu-şi mai aduc aminte de fostul pădurar, fiindcă după război veniseră alţii străini, pe care sătenii nu-i prea aveau la inimă. Erau foarte răi, veneticii nu le mai dădeau voie să taie niciun lemn din pădurile care le aparţinuseră, ba-i amendau când îi prindeau că luau câteva lemne uscate căzute pe jos, aşa de oropsiţi ajunseseră. Într-o zi, când s-au făcut măsurătorile pământului de cei de la sfatul popular, am întrebat într-o doară pe unul dintre ei: „De ce sunt porniţi cei de la ocolul silvic împotriva mea?” Eram foarte supărat că-mi luaseră şi ultimii cinci stânjeni de pădure care-mi rămăseseră pe la Vâlceaua Badii, pe o râpă din capul vii. Unul, nea Ilie Cobrescu, pe care-l făcuseră asesor popular, fiind om în vârstă şi, care cunoştea toate mejdiinile dintre locuri, îmi zice cu năduf în galas: „E-he… Andrei, dacă s-ar fi-ntors de pe front Costică Pavelescu, ţi-ar fi lăsast tot codrul de pădure          dintr-a-Bisericii; doar ştii că eram vecin cu neica Mitru, nu numai ale cioturi de pe  cei cinci stânjeni… după care plângi. Ce om a fost… Era văr cu Leana ta, mi se pare mie… după mamea bătrână. Parcă-l văd cum trecea pe la nevastă-ta, când erai plecat la răzbel şi-i aducea de-ale gurii, că nu se găsea nici fărâmă de mălai ca să poţi face o mămăligă. Mureau copiii în casă de foame”. Am simţit că o mână nevăzută m-a lovit în moalele capului şi mi-am rugat moartea, dar sărăcuţa… m-a ocolit de-atâtea ori. O, dar nici eu nu am vrut cu adevărat să părăsesc lumea asta păcătoasă, că puteam foarte bine să-mi zbor creierii cu un glonţ… după ce-o trimiteam şi pe ea lângă el. Acum sufăr, dar nu-i nimeni vinovat, eu mi-am făcut-o cu mâna mea”. O altă împunsătură ca de lance i s-a răsucit între coaste  şi, fără să doarmă, a auzit cum îi vorbea   Leana, că s-a retras speriat.

–     Andrei, nu te mai minţi!… s-a auzit glasul Leanei, venit din direcţia icoanei Sfântului Dumitru. A tresărit. Nu putea să se-nşele, era vorba ei pe care o auzise de atâtea ori când îl dojenea, dar cum era iritat, a repezit-o.

–     Ce vrei să spui?!…  şi s-a uitat mai atent ca s-o vadă în carne şi oase, dar n-a observat nimic.

–     Andrei, adu-ţi aminte!

–     Ce să-mi aduc aminte? Ce mai ai cu mine? Nici moartă nu mă laşi? te ţii de mine ca scaiul de lâna oii, zăpăcita dracului!

–     Tu credeai că nu am observat cum te-ai purtat în clipa când plecam din casă…

–     Nu ştiu ce vrei să-mi zici.

–     Când m-ai petrecut pe ultimul drum, Andrei, Andrei… nu oftai de durere pentru mine…

–     Ca să vezi!… şi de ce crezi că oftam?

–     Oftai uşurat… că scăpasei de mine. Era un fel de descătuşare a sufletului tău, fiindcă dispariţia mea te elibera de un trecut negru. Din clipa aceea nu-ţi mai era frică de nimic. târfa care plecase pentru totdeauna… luase cu ea în mormânt o taină groaznică, omorul pe care l-ai înfăptuit cu atâta cruzime, nemernicule! Din acel moment te-ai simţit liber că nu mai te ameninţă nici-o primejdie. Ţi-am dus secretul în mormânt, şi nu te mai temeai  că vei fi dovedit de moartea lui Costică.

–     Fiţi-ar Costică-al dracului! Ce-ţi veni de nu-mi dai pace? Ce ai, femeie, cu mine? Asta e drept mulţumire că ţi-am cruţat viaţa?

–     Ce, nu-ţi place să mă auzi!?…

–     Simt că-mi pierd minţile, iar tu mă chinui cu tot felul de vorbe… Unde dracu te ascunzi de nu te văd, potaie nenorocită!….

–     Nici acum nu eşti sincer, te prefaci, dar curiozitatea te roade să afli de la mine cât mai multe detalii. Spune că nu ţi-am ghicit gândul?

–     Doamne, bine mă femeie!… ce rost mai are să dezgropăm morţii? „Cum de vorbeşte, stafia?!…” O frică groaznică a pus stăpânire pe el, tremura din tot corpul. Chiar dacă n-o vedea pe Leana, şi-o imagina că devenise uriaşă: nu mai încăpea în casă, se revărsa spre el ca un val de pământ, gata-gata să-l sufoce.

–     În prima seară, când eu nu mai eram în casă, te-ai îmbătat ca un porc. Ai stins sfânta candelă ce-mi trimitea lumina purificatoare pentru un suflet chinuit care tăinuise un păcat îngrozitor. O bubuitură surdă i-a sunat în urechi, casa se zgâlţâia ca după un cutremur, că şi-a pus mâinile la ochi. Intenţionase să-şi facă semnul crucii, dar mâinile parcă-i erau legate de frunte, nu şi le-a mai putut mişca. De ce mi-ai luat şi ultima flacără a speranţei?

–     Mi-era teamă să nu te mai văd încă odată cum stăteai îmbrăţişată de Costică, scenă pe care n-am uitat-o nicio clipă, desfrânato!

–     Ia ascultă Andrei, cât ai apreciat tu din tot sacrificiul pe care l-am făcut pentru tine? Aduţi aminte cum te-am slujit ca o roabă în credinţa lui Dumnezeu, şi nu ţi-am ieşit din cuvânt, sperând că vei înţelege… odată   şi-odată… să mă ierţi.

–     Nu-l amesteca pe bunul Dumnezeu! Dacă-ţi era frică de El, de ce n-ai stat la locul tău, desfrânato!

–     De ce spui aşa!… fiindcă numai El, Dumnezeu… apărătorul nostru, ştie cum te-am îngrijit ca pe un copil: ţi-am făcut mâncare, te-am spălat şi călcat tot timpul ca să te arăt oamenilor din sat că-mi eşti drag şi ţin la tine, iar tu ai profitat de bunătatea mea, care am ţinut la tine.

–     Cum ai ţinut la mine, poţi să-mi spui?

–     …Din prima noapte când ai plecat pe front, să nu te vadă nimeni că ai fost pe-acasă, numai la tine mi-a fost gândul, şi m-am condamnat singură de ce-am făcut. Te-am aşteptat să te-ntorci şi m-am rugat seară de seară la sfânta Fecioară să te apere şi să-ţi dea sănătate, să te ierte, păcătosule!… În cei şapte ani cât ai fost prizonier nu mi-am ridicat măcar privirea spre alt bărbat, speram şi credeam că trăieşti, chiar dacă cei de la primărie mă înştiinţaseră că ai fost dat pe ordinul de front ca dispărut. Mi-a spus Gavrilă Ion, care a luptat alături de tine, că te-a văzut ultima oară în munţii Tatra din Cehoslovacia, când aţi dat ultimul asalt împotriva nemţilor… şi de-atunci nimeni n-a mai ştiut de tine, doar eu am păstrat în mine credinţa că n-ai murit, şi am purtat haina neagră a doliului văduvei blestemate. Ştii tu câte lacrimi amare am vărsat pentru tine, câte nopţi     n-am dormit şi de câte ori am mers la geam să privesc pe uliţă că speram să te văd cum vii la casa ta… Of, Andrei, de câte ori nu m-am trezit din somn în miez de noapte, când auzeam un zgomot pe afară, crezâd că ai venit şi baţi în uşă. Ştii tu, dagul meu Andrei, cât am suferit?

–     Te-am pus eu să suferi?

–     Nu, dar nu voiam să mai greşesc.

–     Ce mai conta!…

–     Trebuie să afli din gura mea că au venit şi m-au cerut în căsătorie câţiva bărbaţi care erau văduvi, aveau copii de crescut, dar mi-am jurat că trebuie să-ţi păstrez numele, să nu ţi-l terfelesc, să fiu cinstită. Înţelegi? A simţit cum mâna Lenei îl apucase de umăr şi-l zgâlţâia, un obicei al ei pe care-l avea atunci când voia să te convingă că cele ce-ţi spune ea sunt lucruri adevărate. Andrei s-a retras şi a-ncercat să-i îndepărteze mâna.

–     Asta numeşti tu cinste? Eu veneam să te văd, fiindcă ardea sufletu-n mine  de dor. Te iubeam ca pe măicuţa mea care m-a părăsit când aveam doi ani. Of… Leana, Dumnezeu nu s-a gândit la mine că o să fiu urgisit de mic. Am rămas în grija lui neica Mitru, să-i fie ţărâna uşoară, că mâine îi e ziua. A simţit cum i se umezesc genele. Bietul tata Nicolae se prăpădise la Mărăşeşti, iar eu nu mai aveam părinţi cărora să le zic mamă şi tată; dar tu nu ştii, nenorocito, cum mi-am trăit anii copilăriei, nici n-ai încercat vreodată să afli.

–     De ce m-ar mai interesa cum ai dus-o când erai mic?!…

–     Sigur că nu-ţi păsa, fiindcă te hăndrăleai cu pădurarul Costică de la Veleşti, şi nici habar nu aveai de mine care făcusem peste patruzeci de kilometri pe jos, prin vânt şi burniţă, numai să te văd; doar  ştii bine că oraşul Craiova nu este peste deal? Mă gândeam că poate-i ultima dată când ne mai vedem, iar tu-ţi făceai de cap, erai fericită lângă amant, nu?

–     Omule, nici până acum nu vrei să înţelegi că fiecare dintre noi este supus greşelii? Iar tu care-ai găsit cuibul cald şi te-ai simţit bine în munculiţa mea, ţi-a plăcut, nu? Unde ţi-a fost demnitatea? De ce nu m-ai alungat? Plecam  cu necazurile mele unde-mi vedeau ochii, iar tu rămâneai în casă şi-ţi refăceai viaţa. De ce n-ai avut curajul, poţi să-mi spui? Zi-mi! La ce ţineai mai mult? La onoarea ta de bărbat, că ai fost înşelat de o soţie necredincioasă care, într-o rătăcire a unei tinereţi năvalnice, a uitat de îndatoririle ce le avea faţă de cel căruia îi jurase credinţă pe biblie, că-l va iubi şi cinsti până la moarte, sau erai lihnit de foame şi nimeni nu se uita la tine, nici ca la un amărât de păduche. Fii cinstit măcar cu tine şi recunoaşte, nu ai dat dovadă de laşitate? Ai tăcut şi ţi-a convenit  că aveai mâncare şi băutură, trai bun, femeie la pat, nu?… iar proasta te te slujea, numai să-ţi facă pe plac. În câteva luni de zile ai redevenit din nou om ca toată lumea, de-aia-ţi amintesc: e bine să nu uiţi, Andrei. Te sălbăticisei de tot, aveai o figură de om speriat şi descurajat, că-ţi plângeam de milă când te priveam.  Cât ai stat la ruşi în prizionerat…  îţi pierise pofta de-a mai trăi, este adevărat? Când ai venit în ţară, erai mai mult mort… decât viu.

–     …Dacă ţi-ai dat seama de starea mea sufletească pe care o aveam atunci, de ce-mi reproşezi, Leana, tocmai acum?

–     Fiindcă atunci, când erai strâns cu uşa, ai uitat de conştiinţa de    care-mi tot aminteşti şi acum… că-ţi roadea orgoliul de oltean , iar ca să nu te faci de

râsul satului, nu ţi-a convenit să le arăţi că ţi-am fost necinstită, fiindcă   ţi-era frică de moarte ca nu cumva să răsuflu vreun cuvânt la miliţie. Ce poţi să-mi răspunzi, Andrei? Şi din nou l-a mişcat energic o mână nevăzută, care i s-a înfipt în piept ca un cârlig dureros. De ce taci, bestie! Răspunde! Ţi-a pierit glasul?…

–     …Leană, sunt multe pe care ar trebui să le afli, dar cui ar mai folosi?

–     Atunci fă bine şi mergi la părintele Ilie Rădulescu şi spovedeşte-te, păcătosule! Pentru o fracţiune de secundă i-a apărut în faţa ochilor Leana, care era îmbrăcată în rochia albă de mireasă, iar în spatele ei ardea o singură lumânare de cununie, care se stinse cu un sfârâit dureros, iar o umbră a acoperit faţa Lenei.

–     Tu-mi spui dacă sunt păcătos!?… şi a vrut s-o prindă de mână. Din acel moment n-a mai auzit glasul Leanei, dar s-a hotărât: „Cum se face ziuă, merg la preot şi mă spovedesc. Îi voi mărturisi totul: crima pe care am comis-o, laşitatea mea de-a trăi în păcat şi fără demnitate…”

O lumină molatecă i s-a aprins în faţa ochilor, iar Costică pădurarul, pe care-l omorâse cu baioneta de la armă, l-a văzut în vatra acoperită de un fum înecăcios, cum se ridică din genunchi şi întinde o mână tremurândă spre el, iar cu cealaltă îşi apăsa rana de la piept din care ţâşnea un şuvoi de sânge. Costică a căscat gura, fără a scoate un sunet, dar ochii holbaţi cereau îndurare. Andrei voia să-l ajute ca să se ridice în picioare. I se făcuse milă de el. Costică nu-i mai era duşmanul de moarte care-i batjocorise onoarea. „Ce se întâmplă cu mine!… nu pot să-mi mişc mâinile, iar el moare în faţa mea?”

Lumina devenise atât de intensă, pur şi simplu îl orbea, că abia a zărit corlata de deasupra capului cum se învârtea cu viteza unui vârtej de vânt, care ridică frunzele într-un fuior înfricoşător ce se pierdea peste crestele copacilor cuprinşi de tristeţa unei toamne potrivnice.

*     *     *

Când a deschis ochii, l-a văzut pe ţârcovnicul Predoiu Traian lângă patul de la sobă, cel îngust, de lângă fereastră. Corpul îi era învelit cu o pătură de lână, ponosită. Tremura ca varga, cuprins de frisoane. Popa Rădulescu Ilie se ruga pentru izbăvirea păcatelor lui, şi îmuind o crenguţă de busuioc în aghiasma din găletuşă, i-a stropit faţa, şi a-chiat cu vocea stinsă.

–     Iartă-l Doamne, şi dă-i dezlegarea  Ta!…

Andrei abia a reuşit să deschidă gura ca să-i spună preotului, cu ultimile pâlpâiri ale sufletului, care ieşeau din trupul ce arsese de viu în vatra unde tăciunii răgăliilor de salcâm nu se stinseseră de tot, când el se aşezase pe scăunel să-şi dezmorţească mâinile îngheţate.

–     Eu l-am o-mo…rât… pe… Co….., şi a rămas cu ochii deschişi ca o bufniţă prevestitoare de nenorociri.

–     Să-l ierte Dumnezeu!… a mai îngânat preotul. Dinule, să te-ngrijeşti tu de toate cele trebuitoare îmormântării… A fost un om bun şi respectat de toţi oamenii care l-au cunoscut. Eşti cumva rudă cu Andrei?

–     Nu, părinte.

–     Cum de nu l-ai găsit mai devreme?!… Poate scăpa.

–     Ştiţi, taică părinte, eu am venit de la Zăicoi să îngrijesc  de moş Lache, fratele mamei şi, cum eram vecin cu nea Andrei, îi aduceam din când în când câte-o cană de lapte, că văcuţa lui rămăsese stearpă… Azi dimineaţă, parcă a fost un făcut: m-am luat cu treaba şi am venit mai târziu să-i dau o bucată de brânză cu un codru de mălai cald, pe care-l scosese Leanţa mea din ţest, cu ceva timp înainte. Când am strigat la el: „Nea Anghele! Nea Anghele!!!…” nu mi-a răspuns. M-am luat de gânduri: „Ce i s-o fi-ntâmplat?” Pe el  nu-l apuca niciodată răsăritul soarelui în pat, se scula cu noaptea-n cap. Am sărit poarta şi, când am ajuns în pridvor, mi-a mirosit a lână arsă.  N-am mai stat pe gânduri, şi am spart uşa. Era întins pe vatră, şi gemea de ţi se rupea inima.

–     Ce nenorocire căzu pe capul lui!… parcă-i un blestem pe casa asta? Spuse ţârcovnicul Predoiu Ilie, şi se închină de câteva ori.

–     Cum de n-a luat foc întreaga casă? Se întrebă părintele, care-şi scotea patrafirul.

–      A avut pantaloni şi haină din dimie… Lâna, sfinţia ta, nu se aprinde aşa uşor. Hainele au ars mocnit. Dacă ar fi fost îmbrăcat cu alte haine: de cânepă, in sau bumbac, până acum… întreaga casă era scrum. Dinu s-a apropiat de mort, l-a privit cu o curiozitate de copil, dacă cumva Andrei îl mai poate vedea, apoi i-a tras pleoapele peste globii ochilor, adăugând: Asta i-a fost ultima spovedanie, părinte.

–     Probabil, pe front când era faţă-n faţă cu duşmanul, fiind nevoit să-şi salveze viaţa, a-mpuşcat vreun om, nu-i aşa părinte?… a intervenit ţârcovnicul în discuţie.

–     Numai Dumnezeu poate şti adevărul, fiule.

E p i l o g

Cele povestite de mine sunt mărturia depusă de prea cucernica măicuţă Sevastia, de la mănăstirea Tismana, care îmbătrânise şi ea tot în post şi rugăciuni. Şi-n sculare şi-n culcare implora pe Domnul Iisus Hristos ca s-o izbăvească pe Leana, surioara ei mai mare, de păcatul tăinuirii unei crime oribile pe care o înfăptuise Andrei, soţul ei. În luna decembrie, anul în care Andrei se stinsese din viaţă, Maica stareţă Evdochia, pe care o ajunsese bătrâneţea, şi se gândea că venise timpul ca să lase o-nlocuitaoare credincioasă şi cu dragoste pentru lăcaşul sfânt, a chemat-o într-o seară la ea pe maica Sevastia, care atinsese şi ea venerabila vârstă de şaptezeci şi cinci de ani. Ştiind-o că-i cea mai apreciată şi respectată dintre slujitoarele Domnului, a hotărât să-i vorbească de la suflet la suflet.

–     Draga mea surioară, măicuţă Sevastia, înainte de-a lua o hotărâre pentru bunul mers al mănăstirii, aş vrea să-mi spui, fie-mi iertat că am ascultat cum te rugai pentru Leana şi Andrei,  ce păcat au făcut robii lui Dumnezeu? Cine sunt ei? De când ai călcat pragul sfântului lăcaş, ceri îndurarea şi iertare Mântuitorului pentru cei doi…

–     Prea fericită maică stareţă, Lenuţa a fost surioara mea, iar Andrei, soţul ei.

–     Spune, draga mea. Te ascult.

–     Înainte de-a trece la cele veşnice, biata mea surioară… Lenuţa, care se îmbolnăvise de plămâni, m-a chemat la ea înainte de-a primi împărtăşania preotului şi mi-a spus cum a tăinuit o crimă oribilă, pe care a comis-o soţul ei, Andrei: “Sevastiţa, surioară, surioară!… numai tu poţi să te rogi pentru mine în faţa Domnului ca să-mi ierte păcatul…”

Măicuţa Sevastia i-a spus venerabilei stareţe cum l-a omorât Andrei pe Costică pădurarul, şi anii de chin petrecuţi de Leana, care se temea  şi de umbra ei, ca să nu se dea de gol, ducând cu ea în mormânt tăinuirea unei crime oribile.

–     I-a mărturisit preotului păcatul, maică Sevastia?

–     Nu prea, venerabilă şi preacinstită maică stareţă.

–     De ce?!…

–     Preotul, să-l ierte cel sfânt, era de-al comuniştilor, şi nu a avut încredere în el.

–     Să înţeleg, măicuţă Sevastia, că sora ta a plecat fără să-şi mărturisească păcatul?

–     Cam aşa…

–     N-a avut curajul să-i spună preotului ce păcat ducea pe lumea cealaltă? Şi… de unde avea ea cunoştinţă despre preot că-i un turnător?!…

–     S-a confesat mie, maică stareţă. Mi-a spus cu glas de moarte, fiindcă îi eram soră, iar eu slujieam  la mănăstire: „Sevastiţa, numai tu poţi să mă salvezi pe mine şi pe Andrei din ghiarele diavolului. Te rog să nu-l uiţi nici pe vărul nostru Costică…” şi s-a stins ca o frunză ce se desprinde din pomul blestemat al vieţii pământene.

–     Aşa!… iar tu, dacă-nţeleg bine, măicuţă dragă, te-ai angajat în faţa muribundei că ai să te rogi Mântuitorului… să fie iertat un criminal?

–     Prea cuvioasă maică stareţă, din fericire… şi Andrei s-a stins în mod groaznic: a ars de viu, primindu-şi răsplata din partea Domnului care nu doarme, a mai adăugat cucernica măicuţă Sevastia printre lacrimi.

–     Da, da… Dumnezeu nu bate cu palma, loveşte cu parul, draga mea, pe vinovaţi.

–     …În sfârşit, s-a făcut dreptate pentru un suflet de om.

–     Cel care varsă sângele semenului său, niciodată nu scapă de pedeapsa Celui de Sus…

S-a închinat cu multă evlavie, apoi s-a ridicat fără să-i mai adreseze niciun cuvânt cu privire la încredinţarea destinelor sfintei mânăstiri, considerând-o făptaşe la tăinuirea unui păcat de neiertat. Măicuţa Sevastia i-a sărutat mâna şi a-ngenunchiat, aşteptând să-i dea binecuvântarea, fiind mulţumită că se descărcase de-o grea povară. Maica stareţă Evdochia i-a atins în treacăt fruntea şi câteva fire de păr care-i ieşiseră de sub banda albă, apoi a plecat grăbită să asculte liturghia, căci toaca chema prin sunetele ei la reculegere şi pocăinţă. A doua zi maica Sevastia a părăsit pentru totdeauna mânăstirea. A fost chemată de organele de procuratură, şi pusă sub acuzare de tăinuire a criminalului Andrei şi a soţiei sale Leana, din acea clipă nu a mai văzut lumina zilei. În dosarul de urmărire penală al măicuţei Sevastia, un scrib destoinic a trecut cu lux de amănunte toate răspunsurile pe care le-a dat organelor de anchetă, bineînţeles, cu vădită tendinţă de-a o găsi vinovată.

Cât a stat în puşcăria de la Ploieşti, unde şi-a dat obştescul sfârşit,  măicuţa Sevastia a scris (într-un caiet ale cărei scoarţe înegrite de vreme se scorojiseră şi se rupseseră la colţuri) povestea lui Andrei şi a Lenuţei, şi  multe învăţăminte cu privire la îndreptarea nelegiuiţilor pe drumul cel bun, cât şi despre iertarea păcatelor… pe care le fac oamenii într-o viaţă trecătoare pe acest pământ.