De câțiva ani buni, în vocabularul românesc se află în vogă doi termeni – europenizare și globalizare -, definind noțiuni mai mult sau puțin înțelese, dar care, pentru unii dintre noi, provoacă angoase și devin întrebări la care nu putem răspunde. Cu nonșalanța cu care ne-a obișnuit și constatând cu amărăciune că, în acest context, noi, românii, „suntem acceptați undeva la marginea Uniunii Europene” și că suntem „moangele și mongioșii de la periferia” acesteia, Constantin T. Ciubotaru „a fumat” de multă vreme cei doi termeni și noțiunile pe care le denumesc și a trecut într-un stadiu superior – universalizarea -, din moment ce, în imaginația sa, un Comitet Mondial a hotărât ca pământenii să fie transferați în constelații din alt sistem solar unde se poate trăi mai mult și mai bine. Expansiunea în Univers s-a realizat după criteriul național sau religios, astfel încât emigranții din fiecare țară au putut popula aceeași planetă sau, dacă au vrut, au putut merge pe oricare planetă, indiferent de naționalitatea majorității locuitorilor. Acesta este laitmotivul ultimului roman, Rătăcirea secundei, publicat la Editura Rotipo Iași (2016), a 25-a sa carte, scrisă la sugestia unei foste eleve admiratoare a „ușurinței sale de a trece de la real la fantastic, alias SF”. Aflat într-un moment de dezorientare, de rătăcire a clipei provocate de sugestia elevei, scriitorul s-a gândit că ar fi timpul să răspundă, totuși, la o întrebare pe care și-o pusese într-o carte anterioară: „Cu cine mi-am mâncat moangele?”.
Dacă în scrierile anterioare cu subiect SF eroul era un pământean călătorind, cu voie sau fără voie, în cele mai îndepărtate constelații ale Universului în care bolile, foamea, frigul și nenorocirile naturale sau sociale lipseau cu desăvârșire, de această dată, în ipostaza unui scriitor de succes, este gazda și un fel de cicerone al unor extratereștri trimiși pe planeta noastră pentru a reînvăța să râdă sau să plângă, să se bucure sau să se întristeze, întrucât toate aceste trăiri afective dispăruseră din lumea lor datorită rezultatelor celor mai performante cuceriri ale științei și tehnicii. Dispariția acestor stări afective umane a avut una dintre cele mai grave consecințe, și anume extincția a tot ceea ce înseamnă creație și creatori.
Cei doi extratereștri, Dorik și Dorika, numiți astfel după numele planetei natale (Dryk), au misiunea de a afla, el din perspectiva de creator, ea din cea de exeget secretul creației artistice pământene, izvoarele de creație și profilul moral și social al unui scriitor. Gazda, scriitor cu vechi state de serviciu în slujba literelor și, în același timp, fost profesor de limba și literatura română, pe numele său, Guric, având ca deviză faptul că „scriitorul adevărat creează lumi imaginare” puse în „situații verosimile care pot încânta, descânta,enerva, irita,extazia sau trezi un complex de sentimente greu de botezat în cuvinte” săi în vâltoarea vieții pământenilor, ante și postrevoluționară din „RO-MÂNIA sau ROI-MANIA, cum ne zic străinii”, prilej de a cunoaște o societate aflată sub regimul comunist sau eliberată, devenind o societate a „emanaților” revoluției, a celor îmbogățiți prin mijloace mai puțin ortodoxe, a talmeș-balmeșului politic și social din societatea românească de ieri și de astăzi.
Primul mediu în care pătrund cei doi extratereștri este cel universitar, de dinainte și de după revoluție, luând parte la manifestările științifice sau distractive specifice, având ocazia să cunoască preocupările studenților de ieri și de azi, inclusiv folclorul studențesc puțin cam „deocheat”. Cu acest prilej, cei doi au un prim contact cu „organele” și cu „băieții cu ochi albaștri”, iar profesorul are grijă să le completeze informațiile despre acestea relatându-le despre mijloacele și metodele folosite de „brațul înarmat al partidului comunist”, despre delatori și turnătoriile lor ordinare la Securitate, despre mediul concentraționar și tratamentul bestial cu care se „pricopseau” cei declarați dușmani ai poporului, mai ales la faimosul de tristă amintire lagăr de muncă de la Canal unde erau internați, fără alegere, țăranii care se împotriviseră colectivizării sau cei proveniți din elita politică, militară sau intelectuală din fostul regim, constituind, de altfel, o temă prezentă în alte câteva scrieri anterioare, la care revine obsesiv ori de câte ori are ocazia.
Explicarea etimologiei și a sensurilor cuvintelor „ursitoare” și „moange” pentru cei doi extratereștri oferă autorului prilejul de a realiza două pseudo-eseuri în care jocul de cuvinte, calamburul își dau mâna cu gluma și ironia atunci când face aluzii fie la tare omenești, fie la tarele societății de ieri și de azi în care demagogia, arivismul și fuga după înavuțire sunt valorile cultivate cu obstinație, de către „foștii”, mai ales din „eșalonul doi”, care „au învățat cum să pună mâna pe ce a mai rămas din averea țării, au privatizat tot ce se putea transforma în valută și însușí”. După ce face o clasificare a moangelor („Morfologic sunt substantive comune și proprii. Concrete și abstracte. Solide, lichide și gazoase. Simple, compuse și descompuse. Epicene și mobile. Naturale și artificiale”), pornind de la sensul întrebării pe care și-o pune fiecare („Cu cine mi-am mâncat moangele?”), dincolo de faptul că acestea sunt „fructe născute în mintea damelor care se plâng de necazurile vieții, de la căsnicie citire”, scriitorul ajunge la concluzia că acestea „sintetizează necazurile, greutățile, neîmplinirile cuplului” la care „se adaugă și deziluziile, stupizeniile pe care societatea contemporană, prin reprezentanții aleși, în mijlocul cărora trăiești, ți le «servește», cu și fără voia ta”.
Introduși în mediul politicii actuale, Dorik și Dorika au ocazia să cunoască o campanie de alegeri, semnificativă fiind aventura electorală a prostituatei Vasilisa de Buhuși, care candidează la Președinția țării sub deviza „O femeie bună pentru toți!”, campanie desfășurată sub semnul „iorguleților”, al covrigilor cu susan și bere, „că pe aici asta se cere”. Aluzia la falsificarea alegerilor, la trecerea dintr-o barcă politică în alta („La urcare, Vasilisa avea pantaloni roșii, la plecare, aceștia s-au decolorat, adică au căpătat culoarea oului de rață.”) la mijloacele necinstite de a obține voturi este întărită și de faptul că aceeași Vasilisa va ajunge ministresă a Defăimării și a Voiajorismului.
Școala este o altă instituție postdecembristă care nu scapă sarcasmului fostului profesor, care timp de peste patru decenii i-a învățat pe elevii săi ce înseamnă omenia și respectul față de valorile morale fundamentale. El observă procesul accentuat de degradare, mai ales morală, a învățământului, proces surprins cu ironie, dar și cu amărăciune, în noul „cod de comportare” gândit și promovat de elevii actuali, ale cărui prevederi referitoare la punctualitatea, vestimentația, accesoriile, salutul, lecțiile profesorilor răstoarnă orice fel de logică, de ordine și de comportament prezente în regulamentele școlare din toate timpurile.
Și pentru că extratereștrii aspiră la gloria literară, profesorul le oferă posibilitatea de a cunoaște, măcar teoretic, pe cei mai reprezentativi slujitori ai literelor românești, rememorând o excursie literară la care a participat pe vremea studenției. El realizează o evocare a unor mari scriitori precum Arghezi, Blaga, Barbu, Sadoveanu, Bacovia, Voiculescu, Camilar, Călinescu, Zaharia Stancu, Geo Bogza și alții cu care se întâlnesc cu sau voia „stăpânirii” și schimbă opinii despre literatură și al căror răspuns la întrebarea privind atitudinea în fața unei morți iminente este însoțit de un portret schițat în tușă umoristică.
Și de această dată, scriitorul manifestă o imaginație uimitoare în abordarea tehnicilor SF, alături de care se întrevede și caracterul polemic al scrierii prin paralela dintre viața lipsită de orice fel de necazuri și nenorociri a extratereștrilor și cea a românilor obligați să trăiască sub semnul unei degringolade morale și politice de aproape trei decenii. De altfel, într-un adagiu din finalul cărții, autorul explică și își explică mobilul scrierii acestui roman, arătând că, deși personajele sunt extratereștri și ar fi fost atras de un subiect de science-fiction, nu s-a putut abține să nu revină la vechile sale teme preferate recunoscând că „«povestea» imaginată a fost haina pentru a-mi putea spune «altfel» impresiile, trăirile mele de pensionar, bucuriile cotidiene și contrariul acestora”. Intenția s-a materializat printr-o „rătăcire a secundei”, iar „«moangele» au fost un pretext” pentru a evidenția „cu cine ne-am mâncat sau ne mâncăm moangele”, cândva și în zilele noastre.
Stilul personal inconfundabil ne revelează același scriitor mucalit ale cărui proze abundă de umor, ironie, uneori pline de amărăciune, de râsu-plânsul care însoțesc prezentarea realităților societății românești de ieri și de astăzi.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
