L-am cunoscut pe Gheorghe A. Stroia mai întâi în calitate de critic literar, ipostază în care semnează prefețele/postfețele cărților multor confrați de-ai săi (peste 300), un critic de admirat, fiindcă întotdeauna caută vocabulele adecvate pentru a revela ideile, gândurile și simțămintele autorilor respectivi, stilul și măiestria artistică ale acestora. Mai apoi, l-am cunoscut ca editor, unul care și-a făcut un principiu de viață din a publica volumele celor care simt și gândesc cu inima, cu sufletul încărcat de emoție, numărul extrem de mare al acestora stând mărturie a responsabilității și a seriozității cu care abordează această întreprindere asumată din preaplinul inimii sale.
Deși inginer de profesie, aplecat mai mult spre „aproximări matematice” și „formule de calcul”, își deschide sufletul plin de „simțăminte, emoții, sensibilitate” care tresaltă la „bunele sau relele acestei lumi”, căci, ca oricare om, iubește viața „cu aceeași intensitate”, conform mărturisirii proprii, care se constituie într-o adevărată profesiune de credință. De aceea, POEZIA este singura cale prin care dă glas dragostei pentru aproapele său, față de natura care ne umple viața, față de tradițiile ce consfințesc statornicia poporului român pe aceste legendare plaiuri, căci „Dacă Poezie n-ar fi,/Nici Doină n-ar fi,/Nici Surâs de copii,/Nici Flori, nici Câmpii,/Nici Soare pe zare,/Nici Marea cea Mare” (Dacă poezie…).
Așadar, iată-l pe POET, căci Gheorghe A. Stroia este, incontestabil, unul talentat, care își deschide sufletul în fața cititorului, cel mai recent volum al său, „restul la 30 de arginți”, rotunjind o operă lirică însumând câteva zeci de volume cuprinzând reflecții personale despre „destinul, existența, trăirea, emoțiile, gândurile” care i-au bucurat ori i-au întristat viața.
Ceea ce impresionează încă de la prima lectură a poemelor sunt implicarea totală și profundă, dăruirea sinceră și onestă a poetului în demersul creator, asigurând versurilor atât o valoare imanentă, venind din trăirile sale lăuntrice, cât și una extrinsecă, izvorând din circumstanțele exterioare care l-au inspirat, simbolizând, astfel, harul și darul scriitorului de a le oferi cititorului cu generozitate în vederea împlinirii unei comuniuni de gânduri și simțiri, volumul fiind o ofrandă nobilă „tuturor celor care vor avea răbdarea să citească până la capăt și vor avea curajul să recunoască dacă s-au regăsit în emoția pe care am dorit să le-o transmit”, căci el „arată simțămintele apropiate de adevăr, despovărate de artificii sau canoane, «împovărându-le» doar cu simplitatea simțirii” (În loc de argument).
Aflate sub semnul timpului inexorabil, poemele sunt grupate în trei cicluri, principalele teme fiind pioșenia autorului, fără a cădea în habotnicie (Restul la 30 de arginți), comuniunea cu natura dătătoare de viață, de speranță în mai bine și de admirație pentru perenitatea ei, în mijlocul căreia primează dragostea (E-atâta pace…), respectul față de înaintașii familiei a căror trecere în viața de apoi îi încarcă sufletul de o grea tristețe, amintirea și invocarea lor fiind făcute cu nostalgia timpului petrecut împreună, cu întreaga recunoștință pentru tot ceea ce au însemnat pentru descendenții lor (Grădina cu suspine).
Primul poem al celui dintâi ciclu este inspirat de infamia lui Iuda Iscarioteanul, care, pentru o sumă derizorie, l-a trădat pe Iisus, fiul lui Dumnezeu, în grădina Ghetsimani, predându-l sinedriului iudaic. Cuprins de remușcări, încearcă să obțină iertarea păcatului cu aceeași sumă („Iertare, Părinte,/n-am decât 30 de arginți,/Iertare, mi-e vina grea/nu o mai pot duce”), dar Dumnezeu Părintele îi acordă iertarea ca un dar, numai dacă se poate ierta el însuși: „Iertarea ți-o dau în dar,/Iartă-te și tu, fiule!/Iartă-te!…” (Iertare, Părinte!…). După crucificarea Mântuitorului, cu sufletul cuprins de amarnice remușcări, Iuda se sinucide spânzurându-se de un copac, dar gestul său nu-i poate asigura iertarea credincioșilor întru Hristos, poetul reușind să surprindă această atitudine, înnobilând cuvintele simple cu sensuri conotative semnificative și folosind câteva simboluri. „Copacul umbros” reprezintă Copacul vieții din Biblie care sugerează nemurirea, „păpușa de paie” simbolizează nimicnicia acelui Iuda care și-a vândut Părintele pe câțiva arginți, „grăunțele de rouă” nu sunt altceva decât lacrimile credincioșilor și, în același timp, cele care asigură perenitatea ierbii, simbolul vieții, care va continua să existe așa cum Iisus crucificat va dăinui veșnic în inimile celor care au crezut și cred în El. „Cântatul de trei ori al cocoșului”, devenit un laitmotiv al ciclului, este la fel de semnificativ, din moment ce cocoșul devine un mesager al patimilor lui Iisus, căci, după al treilea cântat al său, Iuda îl va trăda , așa cum și Sfântul Petru s-a lepădat de trei ori de El înainte de a cânta cocoșul, acest crainic al zorilor, al soarelui care răsare.
Am insistat asupra semnificației acestui poem, întrucât el dă și titlul volumului, sugerând că „restul la treizeci de arginți” nu poate fi decât pedeapsa pe care și-a asumat-o Iuda, neputându-se ierta pentru mârșăvia la care s-a pretat pentru câteva monede.
Sub semnul acelorași simboluri reprezentate de elementele naturii terestre, alcătuind o bogată arie lexico-semantică (copac, creangă, pământ, deal, mare, stâncă), însoțită de cea a naturii cosmice (soarele, luna, cerul, noaptea), la care adaugă laitmotivul cocoșului care cântă de trei ori, poetul închină Divinității un adevărat imn de proslăvire alcătuit ca un psalm religios, pentru el Dumnezeu fiind cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții, ca și înaintea „somnului lin al nopților”, cel ce-i dăruiește un „strop de liniște adâncă”, făcându-l să trăiască „simțăminte ferice”. Către Dumnezeul care înseamnă „Lumina, Calea, Viața” și „Puterea ce în veci nu moare” se îndreaptă ruga sa fierbinte: „Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă,/din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” (E dimineață).
Carpe diem este îndemnul unui liric neostoit care nu vrea să piardă nicio clipă fără folos, ci trebuie să se bucure de frumusețe („fii doar prezent/în primăveri/și-adună flori/în calea ta”), de lumina gândului („răpune-ți /gândurile reci,/adu lumina din tăceri/și fă-o/către vis poteci”), fiindcă, pentru a fi un adevărat om, trebuie „să dai mereu/fără să ceri,/doar zâmbete/ca de copii” (Și dacă mâine…). Nostalgia copilăriei, cu bucuriile, jocurile și visurile (Era cald, era bine…), menirea poetului în lume, a celui în care „zac nebănuite comori fărꞌ de preț” și a cărui „pană aprinsă de dor și iubire” îi scrie „cuvântul” care îl „ridică la rangu-i de Zeu” și îl face „flacără vie” (Tu,…), aceluiași creator adresându-i-se un șir de interogații retorice referitor la universul său poetic cuprinzând frumusețile firii, lumina gândului și viața cu tot ceea ce înseamnă ea („Tu ce-ai făcut/cu viața ta primită/să o sporești,/s-o faci mai împlinită,/i-ai dat Culoare,/i-ai mai pus Lumină,/pentru urmașii tăi/ce vor să vină?”), completează tematica acestui prim ciclu.
Următorul ciclu, E-atâta pace…, este dedicat universului naturii cu toate frumusețile ei, comuniunea omului cu aceasta fiind mai evidentă în „satul cel trezit/din adormire”, pentru că aici „e liniștea din vatra cea străbună/în care măiastre/păsări cântă,/e frumusețea naturii ce ne înconjoară/ce sufletul/cel milostiv încântă”, pentru că în spațiul rustic încă mai există o viață idilică, „o poveste cu verde viu/pe care o trăim/în fiecare clipă” (Răsare…). Dimineața („Iubesc strălucirea/zorilor – binețea/pe care Dumnezeu/ne-o dă cu fiecare răsărit.”), amurgul și noaptea sunt momentele când poetul trăiește plenar schimbările naturii la apariția primelor raze ale soarelui, sub clarobscurul înserării ori în timpul nopții când „ne pregătim și noi/să ne îmbrățișăm visele,/curgând în pași de liniște,/peste liniștea noastră./Florile inimii dorm,/se lasă noaptea,/în sat,/miriștile vor forfoti/de aripi de zâne” (Amurguri).
Dragostea este tema câtorva poeme, iubita sa fiind frumoasă ca „Afrodita, ieșind din mare”, cu „sufletul luminos” și cu „gândul curat” (Spectacolul nopții). Ea este la fel de frumoasă precum eroinele basmelor orientale, Nefertiti și Semiramida, ori ale mitologiei elene: „Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda,/în focurile miticei lupte,/pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei,/întru dragoste și adevăr/…/aproape de statuia Atenei,/lângă frumusețea Afroditei,/în templul erosului” (De nu te-ai fi născut…).
Ultimul ciclu, Grădina cu suspine, se constituie într-un omagiu pentru cei dragi care au trecut în lumea celor drepți, a căror pierdere o resimte cu aceeași durere în suflet dintotdeauna. Mama, cea „blajină”, „frumoasă”, „duioasă”, „senină”, îi apare „în visele de noapte”, căci ei îi datorează existența („Mi-e viața un grăunte/din viața ta întreagă”) și căreia, în semn de recunoștință îi dăruiește toate „culorile din flori” (Mi-e viața). Și tatăl este evocat cu același sentiment de tristețe, căci „ceva de dincolo de stele/îmbracă dorurile în dureri,/ce se aprind tot mai intens”. Tatăl, „eroul copilăriei”, devine „ecoul inimii”, fiindcă el a reprezentat „bucuria zilelor liniștite/sclipirea venită din trecut”, sentimentul filial fiind la fel de profund și după mulții ani de când a părăsit această lume „în liniște” (Mi-e dor).
Amintirea și pomenirea mamei-soacre, „măicuța din icoană” care a cunoscut „lacrimi, dureri și suferințe,/adesea grele cât un munte”, ajunsă „Înger sus în ceruri,/pavăză pentru-ai tăi copii”, îi produc aceeași durere în inima unde își are un loc statornic și „în suflet vâlvătaie sfântă/rămâne amintirea ta,/chiar de-ai plecat, tu încă ești,/nicicând noi nu te vom uita!” (Pe cale…).
Complementaritatea esteticii tradiționaliste (tematică, prozodie) și a celei postmoderniste (limbajul prozaic, relatarea directă despre existența cotidiană, biografismul, amestecul de stiluri) dă farmec versurilor unui poet talentat și binecuvântat cu harul de a transmite emoții, simțăminte și gânduri, versuri din care se revarsă sentimentul plenar al iubirii pentru cei apropiați, pentru poezie și pentru creatorii ei, pentru cititori, deopotrivă, pentru că imaginarul său artistic revelează faptul că ea, iubirea, este sensul și sărbătoarea vieții. Gheorghe A. Stroia iubește existența sub semnul lui Dumnezeu și o cântă în versuri memorabile într-un florilegiu dedicat atât vieții, cât și credinței.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
