UN MĂRŢIŞOR PENTRU MAMELE NOASTRE IN MEMORIAM

Mama a fost soră geamănă cu Sofia. Despre străbabe şi bunicile mele nu ştiu nimic, nu le-am cunoscut, Constat cu uimire că în romanul meu mai accentuat biografic „Pitici pe creier!” mama nu-şi are un capitol aparte, pe când tata, fraţii şi surorile mai mari şi trei dintre fraţii morţi, da. Despre cei trei fraţi mai mici ca mine intuiam că nu trebuie să vorbesc… Când am scris cartea, aveam în minte acea idee nebuloasă, de care parcă mă temeam să mă apropii, care îmi dădea impresia că mă înţeapă la inimă fiindcă nu-mi puteam răspunde la întrbarea care mi-a măcinat copilăria: Mama de ce nu mă pupa şi pe mine? De ce n-aveam loc în pat la dreapta sau la stânga ei? De ce erau preferaţi fraţii mai mari? Îmi spuneam că sunt urât şi mă ascundeam să-mi plâng soarta. Uneori o găseam ascunsă prin cotloane şi pe soru-mea mai mare ca mine, care, şi ea a întrebat furioasă:

– Pe mine mama de ce nu mă culcă lângă ea?

– Pentru că nu-ţi dă noaptea ţăţă. Şi că te pişi pe tine.

– Bine că te culcă pe tine!

Cumva trebuia să mă răzbun.

– Ştii de ce nu te pupă mama? Fiindcă eşti prea frumoasă! Şi-ţi curge nasul! Pleosc, o palmă peste ochi şi fuga în spatele mamei ţipând…

– Măăă. Mucea vrea să mă batăăă!

Şi mama, pleosc o palmă după ceafă, tot mie!

Când s-a aflat că din toată comuna, adică satul natal şi altele vreo şapte sate doar eu am reuşit la liceu mama m-a aşteptat în poartă, îmbrăţişat şi m-a pupat, Avea buzele ude de lacrimi, erau sărate. Poate de aceea, în mintea mea buzele mamei au rămas totdeauna … sărate. Nu mai ţin minte alt sărut de la mama! Am întrebat-o, într-o vară, (Când i-am lăsat în grijă pe cei trei copii ai mei, ca să pot merge, (Era vremea când în vacanţe, făceam circuite prin ţară)

– Mamă, care dintre fraţii mei ţi-au fost cei mai dragi?

A tăcut o bucată de vreme, credeam că nu vrea să-mi răspundă.

– Aţi fost mulţi (A născut 14 copii. Eu am cunoscut doar zece).

– Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva iubirea prea mare pentru un copil e un păcat, un blestem. Costan (tizul meu, mort neflăcău), era aşa de frumos şi aşa de deştept că mă temeam să nu-l deoache babele şi mergeam la Aripoaia, vrăjitoarea satului, să-l descânte de deochi. Îi făceam toate nazurile, tac-tu mă certa „bisericeşte” înjurându-mă de toţi sfinţii, câ „Copchilul ista numai din vina mea e de-o încăpăţânare bolnavă”, Cred că din asta i s-a tras şi moartea: Nişte cai s-au speriat de o vulpe turbată, care încerca să-i muşte şi galopau înebuniţi, aruncând mereu cu copitele dindărăt, să lovească în animal. Costan se juca în mijlocul drumului, l-am strigat, l-am rugat, n-a vrut să fugă din calea cailor. După zece ani timp în care ai copilărit tu şi surorile tale m-am temut să pup pe careva. Baba Aripoaia zicea că atât ţine blestemul de la păcatele bunicilor sau străbunicilor care mi s-a dat mie, l-am avut drag pe Lae-l ştii. Tot voinic şi deştept. A murit când ne-am întors din evacuare, de dezinterie. Am zis că gata cu blestemul! Că pot şi eu să-l pup mai des pe ăl mic, Lazurică. A murit de tifos! (Eu, atunci şi acum cred că ideea de blestem i-a băgat-o în cap Aripoaia ca să-i ducă la lună o găină şi un şip de ţuică de prună, de o oca, adică un kil). …Ghinionul tău şi altora: Se năştea altul, trebuia să-l ocolesc pe cel sau cea care era „mare”. Cel mai mult eu cred că a ţinut la al treilea băiat, Ptrică,(Aşa-i scrisese numele notarul nostru care umbla toată ziua cu romul în nas. Nu ştiai dacă e beat, fiindcă scria fără să-i tremure mâna, dar nici treaz-trezuc nu era, că din cei opt fraţi care au trăit, doar doi erau fii tatei şi fraţii mei din punct de vedere ortografic. Ceilalţi aveau o literă, două în plus sau în minus.. M-a contrariat întrebarea unui profesor proaspăt venit la noi, care a fost numit dirigintele clasei şi ne-a cerut certificatele de naştere ale părinţilor. Pe mama o chema Artemiza.

– Ştii cine a fost Artemiza?

– Bunica, mama mamei, dar şi pe mama tot aşa o cheamă.

S-a prins cu mâinile de burtă şi a început să râdă.

– Artemiza, zeiţa vînătorii şi nume de împărăteasă…

– Ei şi? Da să ştiţi că numa-n acte e Artemiza, că toţi îi zic Miza.

Al hohot de râs.

– Taică-tu e neamţ?

– O fi, că Reusenii a făcut parte din Bucovina aflată sub austrieci, care tot nemţi sunt, nu? Da-de ce ziceţi asta?

Profesorul a scris cu majuscule pe tablă: TEO DER.

– Notarul vostru e un analfabet. Nemţii scriu particula „Der” în faţa substantivului.

I-am spus tatei de „nemţeala” lui. Amândoi părinţii au izbucnit în râs. Râdea tata în hohote şi mama-i ţinea isonul, cum rar se întâmpla. Le-am cerut două ouă să-mi cumpăr caiete. Acum sesizez că pe atunci oul era valuta ţăranilor săraci. Cu două ouă capul familiei îşi cumpăra un pachet de tutun, (paşcă-i ziceam noi). Cu un ou, în loc de foiţă cumpăra un maculator din care face ţigări o lună de zile, (Dacă rămâne în pană rupea ultima foaie din maculatoarele copiilor care adeseori se trezeau cu foile sfertuite sau jumătăţite). Tot de un ou ne luam chibrite, sticlă şi gaz de lampă (Gaiţă). La ocazii mari şi câteva bomboane, Oul a fost „eroul” unei întâmplări deosebite. Un nepot era elev la elementară. Fănel, s-a dedulcit la ouăle nostre, Locuia la trei case mai jos. La un moment dat mama constată că deşi găinile cotcodăceau, când să ia ouăle, nu le mai găsea. A stat de pândă şi l-a văzu pe pişpirică, care o lua prin fundul grădinilor şi ajuns acasă la ei prăjea ouăle. În ziua următoare mama a luat ouăle bune şi a pus în cuibare câteva ouă clocite, Fănel a venit spre seară, cu lacrimi în ochi şi s-a plâns:

– Bunicule, ouăle matale put!

Sora mea mai mică, s-a măritat cu un oltean bucureştenizat, fiu de mare angrosist, care susţinea că el face legătura dintre Oltenia şi Piaţa Matake… Se lâuda că-i va face nunta fiului său la Casa Armatei, în buricul Bucureştiului. S-a ţinut de cuvânt şi, recunosc; parcă nu-mi venea a crede că ne cânta Orchestra Armatei, că în spatele mesei noastre stăteau câte un picolo şi un ospătar în uniformă cu şireturi şi pampon negru, care-i trimitea pe tineri să „execute” solicitările mesenilor. Mă uitam la mama, singura „ţărancă”, la propriu şi la figurat, care a refuzat costumul doamnesc, pe care mirii voiau să i-l cumpere. A pus condiţia că dacă n-o lasă cu straiele ei de sărbătoare, nu vine la nuntă. Tata, sub pretextul că a pătat cu vin cămaşa de ginere a accepat ca ginerică să-i cumpere costum şi bocanci. Dar a venit cu sumanul cel nou, care chiar îl „aranja”. Mama purta şaluţul (broboada) cu câmp negru şi fasolele galbene, bundiţa tivită cu blăniţă de vulpe, catrinţă şi botinele ei negre cu puţin toc şi catarame galbene. Mie mi se părea cea mai frumoasă femeie din tot localul. Ni s-a spus că în saloanele de sus mai e o nuntă şi un botez. Eram lângă intrare şi admiram toaletele damelor care urcau sau coborau să ia aer pe terasă, sau să facă paşi prin jur. Deodată la masa noastră s-a oprit un domn înalt, niţel grizonat (La păr şi la minte…), în costum alb, cu papion corai şi batistă de aceeaşi culoare, urmat de un violonist şi un colorat cu ţambalul spânzurat de gât.

– Ahaa! Aici ai dispărut coniţă Sofia! Credeai că scapi de mine? Au zis că vă cunosc toate melodiile şi vă acompaniază. Am aici plicul, plătesc. Trei melodii numai pentru mine! Sunt şi eu bucovinean adus de copil în Bucureşti, din zona Rădăuţi, din „Ţara de Fagi, Vă rog frumos pentru melodia asta!

Eram în picioare, în faţa lui.

– Stimate domn, sunteţi în confuzie, Teoretic aveţi dreptate, da, acum observ şi eu că mama seamănă ca două picături de apă cu Sofia Vicoveanca. Numai că, vă rog să-i priviţi cu atenţie gâtul. Ea are doar partea de sus a gâtului cântăreţei, Observaţi că-i lipseşte şiragul acela de multe mărgele?

Pe trepte cobora adevărata Sofia Vicoveanu, urmată de un şef de sală, desigur că voia să oprească un posibil scandal. Când s-au apropiat de mama, care, ridicată în picioare tremura uşor, roşie la faţă de spaimă, Sofia s-a oprit o clipă locului, a luat-o de mână şi a întors-o cu faţa la oglinda cât peretele de mare. Ziceai că sunt gemene! Toată lumea a aplaudat. Mamei i-au dat lacrimile. Cred că şi artistei, era cu spatele spre mine. A luat-o pe mama de după umerii slăbuţi, a sărutat-o şi şi-a lipit obrazul de cel al ei, după care a cântat melodia cu ”Oamenii dragi din Ţara de Fagi”, apoi alte două. Mie mi s-a părut că toată lumea din local era pe intervale, pe scări şi aplauda… A luat plicul şi i l-a dat mamei, care a zis, spre uimirea şi recunosc, încântarea noastră:

– Să fie dar de nuntă acestor tineri! Doamna Sofia şi-a notat adresa mamei şi i-a trimis un pachet cu discuri cu autograf. (Dpre care am aflat mai târziu. Nu ştiu unde au ajuns, dar ţin minte că tata, apoi şi naşul însurăţeilor au „certat-o” pe mama că de ce nu are şi partea de jos din gâtul Sofiei, nu de alta, dar nu prea avea voce. Sau poate avea, dar afară de „Nani-nani puişor” cântat – mai mult în şoaptă – n-am auzit-o cu vreun alt cântec. Cum tata nu avea nici un miligram de ureche muzicală, normal că noi toţi suntem afoni „din născare”.

Aaa! O amintire cică naşte altele. Pe mama n-am prea văzut-o plângând de multe ori. Când am terminat clasa a patra am dat examen. Eram două clase. Domnul Scorţaru, învăţătorul mi-a spus că duminică, la serbarea de premiere, neapărat să vină şi părinţii. Tata era „Dus în jos”, adică undeva în regiunea Buzău, la muncă. Mama, ca să mă lase la serbare s-a dus să hrănească vaca la unul din ogoare. Când se întorcea acasă domnul învăţător i-a ieşit în cale şi i-a spus că dacă nu vine la serbare trimite Miliţia s-o aducă. Luasem media cea mai mare şi n-aveam coroniţă. O doamnă învăţătoare mi-a dat una cam prea mare, care mereu îmi cădea pe ochi. Mama era lângă uşa de la intrare, a fost trimis careva s-o aducă în faţă şi ţin minte că a rugat-o pe mama să-mi dea mai multă mâncare, fiindcă merit. Atunci mama a lăcrimat. Dar a fost şi certată pentru că sora mai mare ca mine, Lica, nu voia să înveţe, „Cap degeaba are”, a declarat că vrea să rămână repetentă, să mă facă pe mine de râs. Lângă noi locuia doamna Veronica, profesoară de care se temea toată lumea. Vorba tatei: „Pe copchii îi plesneşte cu palma, pe cei mari, cu vorba”. Lica a încasat câteva palme şi promisiunea că dacă nu-şi bagă minţile în cap „lecţia” se va repeta zilnic. După serbare la Cabinet. (Aşa i se spunea Căminului Cultural) urma horă… Veneau căruţe cu îngheţată pe băţ. Mulţi dintre copii n-aveau bani şi aduceau un ou, primeau o îngheţată. Mama mi-a dat două ouă, Licăi, numai unul. Furioasă ea mi-a dat peste mână şi am scăpat ouăle. Mama a adunat gălbenuşurile şi le-a pus în tigaie.., Mirosul a ieşit pe fereastră. Lica patrula prin ogradă, dar n-a avut curajul să intre. Apoi mama a scos din beteala fustei un cocoloş, era un leu împăturit în opt şi mi l-a dat. Fantastic, şi acum când scriu am gustul de îngheţată cu gust de vişine.

De Crăciun, a doua zi de Paşti, la Înălţare şi când era bal la Cabinet sau horă în sat cânta banda, (Orchestă de suflători şi duba-tobă) din Chilişeni. Şi mai cânta muzica la îmormântare, la oamenii cu dare de mână şi la flăcăii şi fetele care mureau înainte să nuntească. Mamei îi plăcea să danseze, tata era de lemn Tănase. Era prezentă oriunde cânta banda şi ne ruga să-i tocmim banda şi ei, când o muri. Asta să-i fie ultima ei mare bucurie.. I-am promis că eu plătesc muzicanţii. Deşi eram profesor la liceu, păream cel mai sărac dintre toţi (singurul cu mai mulţi copii, fără maşină mică), poate de aceea s-a râs ca de cea mai bună glumă.

Mama a murit la un 6 mai, când pomii erau înfloriţi. Ceilalţi fraţi au zis că muzica e un moft, că avem atâtea alte cheltuieli. Am mers personal să-i plătesc pe muzicanţi. Mama avusese dreptate. Sfatul Popular nu mai îngăduia înmormântări cu muzică în zilele lucrătoare. A trebuit să obţin aprobarea de la Comitetul Judeţean de Partid. Sute de oameni s-au adunat pe un tăpşan din faţa casei şi nu au încăput în biserică sau au stat afară fiindcă în timpul slujbei taraful a cântat tot timpul şi lumea plângea ca după mort.

——————————

Constantin T. CIUBOTARU

Roşiorii de Vede, Teleorman

1 Mărţişor 2017