L-am reîntâlnit pe gen. de brigadă dr. Visarion Neagoe în vara anului trecut în cursul unui congres care a avut loc la Sibiu: cu o zi mai înainte se întorsese din Afganistan, unde însoţise pe președintele României, Traian Băsescu, într-o vizită de lucru. A doua zi urma să plece din nou în străinătate dar cu tot programul atât de încărcat a rupt o zi ca să participe la lucrările Congresului al 33-lea al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe și Arte. Pe culoarele Univesităţii Lucian Blaga veneam unul către celălalt și – când ne-am recunoscut – am întins mâinile și ne-am îmbrăţișat prietenește. Am mai stat puţin de vorbă și la despărţire dânsul mi-a făcut un cadou preţios: jurnalul său de luptă, publicat după încheierea misiunii din Irak.
Jurnalul de Luptă destinat cititorului civil are desigur un alt conţinut decât cel destinat colegilor de arme: multe, poate cele mai interesante aspecte, sunt supuse secretului militar și nu văd lumina tiparului. Dar și așa cartea gen. Neagoe are un merit deosebit: ea complectează într-un mod norocos lipsa de informaţii despre participarea eroică a unui batalion de militari români la eforturile coaliţiei condusă de USA și dirijate spre modificarea soartei dramatice a poporului irakian. Prezenţi de la început pe câmpurile de bătălie arse de soare și pline de praf din vecinătatea fluviilor Tigru și Eufrat, militarii români îndeplinesc angajamentul luat odată cu intrarea României în NATO, întărind o obligaţie morală din partea celorlalţi membri ai Pactului și confirmând dorinţa populaţiei de pe malul Dunării de a fi acceptată ca un partener egal în drepturi și responsabilităţi.
Stilul scriitoricesc folosit de gen. Neagoe este derivat din meseria sa: concis, la obiect, descriind multe fapte, abundă de verbe care denotă acţiunea și face economie de adjective care ar îndrepta imaginaţia într-o altă direcţie decât cea urmărită: aceea a succesului operaţiunilor aliaţilor în Irak. Însă tocmai din acest stil rezultă avantajul cărţii, care oferă cititorului atent, curios dar și insuficient informat o mulţime de detalii legate de activitatea militarilor români, de colaborarea acestora cu structurile NATO, de problemele care au fost rezolvate în cursul misiunii gen. Neagoe în Irak, de diferenţele de procedură și de înţelegere a misiunii care au apărut între aliaţii veniţi din nu mai puţin de 43 de ţări și a felului în care acestea au fost rezolvate. Personalităţile colegilor de misiune sunt schiţate sumar dar sunt creionate puternic, astfel încât rămân adânc întipărite în amintirea cititorului interesat.
Am recitit jurnalul de front spre sfârșitul anului 2009, după ce luptele politice acerbe de pe scena politică românească s-au potolit o dată cu alegerea Președintelui României. Aceasta mi-a făcut bine: cartea m-a făcut să uit de tigrii de hârtie care s-au sfâșiat până la ultimul ciolan de ros pe scena publică românească și mi-a amintit că, undeva, departe de graniţele patriei, un grup de militari dedicaţi și modești sunt gata să-și sacrifice viaţa pentru un ţel măreţ în spatele caruia stă întregul popor român. Pentru 185 de zile generalul de brigadă Visarion Neagoe a fost reprezentantul suprem al României pe acest adevărat câmp de bătălie, în care sacrificiul vieţii putea să fie cerut în fiecare moment. Faptul că dânsul a îndeplinit funcţia de locţiitor al șefului de stat major pentru operaţiile coaliţiei m-a umplut de mândrie: este dovada că în foarte scurtă perioadă de timp de la intrarea în NATO militarii români au atins un nivel de pregătire care a solicitat recunoașterea partenerilor lor occidentali.
Spre deosebire de literatura altor ţări, literatura română este săracă în descrierea faptelor de arme ale celor care au luptat în timpul a două războaie mondiale ba încă și pe două fronturi diferite. Jurnalul de Luptă al gen. Neagoe aduce o complectare binevenită și așteptată de publicul român.
