George ROCA: Îţi mulţumesc pentru promptitudinea cu care a ai acceptat acest interviu. Am aflat despre tine de la domnul Ovidiu Creangă* alias Bunelu’ din Canada, scriitor român şi benefactor. Am rămas surprins din povestirile domniei sale despre realizările tale şi despre prietenia pe care o manifeşti faţă de România. Te-aş ruga să te prezinţi. Câţi ani ai? De unde eşti, unde ai copilărit… Cine sunt părinţii tăi? Nicolai BIRULIN: Mă numesc Nicolai Birulin, m-am născut pe 15 ianuarie (ziua lui Eminescu! J) 1991 în oraşul Tighina – sau Bender cum i se mai spune – din Transnistria. Am copilărit în Chişinau, alături de bunica din parte tatălui care m-a crescut, mama trăind şi lucrând în Tighina şi având grijă de cele două surori. Pe mama o cheamă Galina, s-a zbătut din greu să ne crească… A lucrat toată viaţa croitoreasă, dar acum nu mai poate lucra deoarece a cam lăsat-o vederea… poate de la atâta băgat aţă în ac! Pe tata îl chema Mihail. A decedat în 1992 după ce s-a reîntors din Siberia, unde a lucrat într-o mină de extragere a diamantelor. Aşa am am ajuns să fiu crescut în două locuri, când la mama, când la bunica. Surorile mele, Dina şi Rita sunt două fete minunate. Şi ele m-au ajutat mult. Dina e cu nouă ani mai mare decât mine, iar Rita cu zece. Acum, amândouă au familiile lor!
George ROCA: Unde ţi-a plăcut mai mult? La Bender sau la Chişinău?
Nicolai BIRULIN: Nu pot să zic ca mi-a plăcut mai mult într-un loc sau altul… Copilaria la Chişinău a fost la fel de interesantă şi plină de aventuri ca şi adolescenţa în Tighina. Din prima perioadă a vieţii nu îmi mai amintesc prea multe. Totuşi mi-am făcut un prieten încă de când frecventam grădiniţa, prieten pe care îl mai am si acum. Îl consider cel mai bun prieten din Chişinău şi legătura mea cu copilăria… Totuşi anii petrecuti alături de mama îmi par cei mai frumoşi.
George ROCA: Cum ai învăţat limba română! Ştiu ca eşti rus de origine din ambii părinţi.
Nicolai BIRULIN: Da, într-adevăr de origine sunt rus. Trăind la Chişinău, în casa bunicii, la un moment dat a venit vremea să merg la grădiniţă. Prima intrebare a fost… la ce grădiniţă să fiu dat – română sau rusă?! Ambele grădiniţe erau alături, după blocul în care locuiam, aşa că distanţa nu conta. Bunica, chiar dacă era rusoaică, avea părerea că un copil nu are ce căuta în Republica Moldova fără să ştie limba oficială „a majorităţii”! Dar mama, care a crescut două fete „rusoaice” opta pentru grădiniţa rusă. Acum mă gândesc eu că… bunica poate se temea de faptul că aş fi avut mai târziu greutăţi de comunicare într-un mediu aproape 100% românesc. Până la urmă au prevalat argumentele bunicii şi am fost înscris la grădiniţa românească! Iar mie nu mi-a părut rău… de loc!
George ROCA: După câte ştiu, în Transnistria de unde vii, nu prea era iubită limba română?
Nicolai BIRULIN: Cred că mulţi se înşeală în această provinţă! Ce crede tineretul transnistrean despre animozitatile dintre ruşi şi moldo-români? De fapt majoritatea ruşilor şi românilor din Transnistria sunt prieteni. Trăiesc împreună de atâta vreme, mulţi şi-au făcut familii mixte, suferă sau se bucură pentru aceleaşi motive, caută să construiască împreună o colectivitate paşnică. Personal, la nivelul de jos, nu am sesizat conflicte cauzate de naţionalitate. Poate conflicte apar atunci când este vorba de politică sau de apărarea valorilor naţionale divizate! Atunci fiecare trage spuza pe turta sa… Limba română şi în general românii nu sunt iubiţi de politicienii transnistreni şi de oamenii care ocupă posturi mai înalte în societate deoarece le este frică să nu le diminueze puterea. Ruşii de rând sunt sătui de politica dusă de autorităţile transnistrene. Multora le este indiferent dacă va deveni Transnistria independentă, sau va fi a Rusiei, sau a Republicii Moldova… Zic asta din spusele mamei mele. Prea multe presiuni de dominaţie asupra bieţilor oameni!
George ROCA: Oameni minunaţi ca tine sunt o punte de legatură între cultura română şi cea rusă. Care este părerea ta? Cum crezi că s-ar putea strânge legăturile între cele două etnii pentru a exista mai multă înţelegere şi mai puţine animozităţi? Crezi că sunt şi ruşi care să fie tot atât de înţelegători ca tine?
Nicolai BIRULIN: Am mai răspuns parţial la aceast subiect la întrebarea anterioară. Hmm… Înţelegerea pe care o am eu se datorează condiţiilor de disciplină şi de educaţie în care am crescut! Dacă aş fi fost „închis” într-un cerc strict de cultură rusească nu aş fi cunoscut valorile şi tradiţiile majorităţii moldo-române. Dacă aş fi fost dat la o şcoală rusească, acum aş fi sărbătorit numai 9 Mai (Ziua Victoriei Sovietice n.a.), 28 Iunie (Ziua Ocupaţiei Sovietice n.a.), 23 Februarie (Ziua Armatei Sovietice n.a.) şi poate aş fi privit diferit relaţia România – Republica Moldova – Transnistria. Sunt convins că sunt şi oameni care chiar dacă au „făcut” şcoala în limba rusă au viziuni democratice şi încearcă să construiască punţi de bună întelegere între cele două etnii.
George ROCA: Ai fost unul din cei mai buni elevi ai liceului tau din Bender. Cum ai ajuns sa fii elev acolo la „Alexandru cel Bun” – un liceul românesc… din Transnistria? Mai erau şi alţi elevi de etnie rusă acolo? S-au purtat frumos românii cu aceasta „minoritate”?
Nicolai BIRULIN: În Bender, la mama, am ajuns când eram în clasa a doua. Atunci s-a făcut un fel de schimb între mama şi bunica. Ambele surori s-au mutat la Chişinău, unde doreau să îşi continue studiile universitare, iar eu m-am mutat la mama care rămăsese singurică. Evident, dacă am făcut gradiniţa română – ştiam totul în limba română – adica literele latine, citeam în limba română, număram şi cunoşteam denumirile semnelor matematice tot în limba română, plus că făcusem clasa întâi la Chişinău în limba română. Deci nu mai avea rost sa fiu dat la o şcoală rusească unde mi-ar fi fost de două ori mai greu… Aşa am nimerit în clasa a II-a A de la Şcoala Nr. 19 din Tighina-Bender, unde diriginte mi-a fost chiar directoarea şcolii doamna Maria Roibu, o femeie extraordinar de puternică, înţelegătoare şi bună la inimă. Dânsa m-a primit cu foarte căldură sufletească şi m-a ajutat mai mult decât pe altii. Aici a început romanizarea mea propriu-zisă. Ţin minte că prin clasa a treia, la o lecţie de limbă şi literatură română, doamna învăţătoare ne spunea: „Dacă vreodată, cineva, o sa vă intrebe cine sunteti voi după naţionalitate, să le răspundeţi: NOI SUNTEM ROMÂNI!”. Cu toate ca ştiam că sunt rus eram ataşat acestei idei!
George ROCA: Am aflat că directoarea liceului te-a recomandat pentru o bursă de studii în România. Care a fost motivul? De ce nu a ales totuşi un elev de origine română? Ai avut merite speciale la învaţătură?
Nicolai BIRULIN: Directoarea, doamna Maria Roibu, mi-a fost dirigintă până în clasa a IV-a, dar chiar şi după aceea nu am fost lipsit de atenţia dânsei. Nu aveam rezultate prea excelente atunci, poate nici chiar bune… Dupa cum îmi aduc eu aminte, îmi era foarte greu, citeam pe nota 5-6, materiile reale mi se păreau mai usoare, la cele umane, însă, mă descurcam cu mult mai greu. Pe parcursul şcolii, ajutam şcoala cu ce puteam: organizarea sălilor pentru întruniri, manifestaţii, iar în ultimii ani administram chiar… toate calculatoarele şcolii. Ştiind bine româna am participat deseori la diferite manifestări intrascolare şi ale sărbătorilor naţionale ale românilor dând dovadă în sufletul meu de un oarecare „românism”. La România visam încă din clasa a IX-a! Era vorba să merg să fac liceul în România, dar mama m-a oprit motivând că sunt prea mic şi nu voi putea supravieţui singurel în străinatate. Astfel, am continuat liceul la Tighina. La „Alexandru cel Bun”. Anii de liceu, au fost ani decisivi în „romanizarea” mea. Au început să apară materii la care eram printre primii: matematica, informatica, chimia, mai târziu chiar şi… istoria. Am început să conştientizez că nu sunt inferior colegilor mei, ba chiar tindeam să mă evidenţiez. La vorbă însă, eram cam zgârcit. Chiar şi până în zilele de azi mulţi îmi spun că sunt timid. Da, într-adevăr poate aşa este, poate din cauza lipsei tatălui, sau cine ştie… În orice caz nu pentru că eram un copil de rus printre copiii de români! Merite speciale la învăţatură n-am avut dar am căutat să fac faţă cerinţelor de învăţământ şi competiţiei cu colegii mei de liceu.
George ROCA: Te-am văzut în câteva fotografii care circula pe net în compania unor oameni de seamă din Republica Moldova, precum peşedintele ţarii, domnul Mihai Ghimpu, sau primarul Chişinăului, domnul Dorin Chirtoacă. Care au fost meritele tale pentru a fi invitat de către aceste personalităţi?
Nicolai BIRULIN: Prima data am dat mâna cu domnul Dorin Chirtoacă şi domnul Mihai Ghimpu în vara trecută, când alături de mai mulţi oameni căutam rezolvarea unei probleme… Problema era foarte serioasă şi pentru mine! După ce am decis definitiv să plec în România şi mi-am procurat toate actele necesară a urmat o procedură foarte neplacută… cea de depunere a actelor la Consulatul României din Chişinău. Am stat în faţa consulatului o noapte întreagă şi ziua urmatoare până la ora 16:00 – că deh, atunci începea programul de primire pentru depunerea actelor pentru studii! Când am ajuns la ghişeu, doamna care verifica actele mă intreabă, uitându-se la certificatul meu de naştere: „Ai rude români sau moldoveni?”, la care am raspuns calm „Nu!”. După aceasta a urmat o frază pe care o ţin minte până acum: „Deocamdată nu vă putem primi dosarul!”. A fost o mare dezamăgire pentru mine atunci – eu, omul, rusul-romanizat, care iubea poporul român, îi admira valorile şi istoria – să nu mi se dea voie să învăţ în statul care ar fi devenit a doua patrie pentru mine. Eram disperat şi foarte obosit… Am plecat acasă şi m-am culcat, dar nu înainte de a-mi anunţa directoarea că nu mi-au fost primite actele! Ziua următoare, alături de domna Maria Roibu şi fiica ei Olesea i-am întâlnit pe domnii Dorin Chirtoacă şi Mihai Ghimpu. Şi astfel, cu o vorbă bună, cu o „înţelegere”, am obţinut mult dorita viză de studii în „Ţara Visurilor Mele”!
George ROCA: Când ai ajuns în Romania? Care a fost prima ta impresie despre aceasta ţară?
Nicolai BIRULIN: Am ajuns în România pe 28-29 septembrie 2010. În Bucureşti ploua. Dispoziţie nu aveam. Eram şi foarte obosit după o călătorie atât de lungă… Mulţumesc prietenilor, care m-au ajutat din prima zi! Am lăsat bagajele la ei, mi-au aratat unde să depun actele, unde să cer cămin, unde e universitatea. Prima diferenţă care am observat-o era societatea care mă înconjura. Mergând prin magazine şi căscând gura pe la produse, mă loveam din neatenţie de câte-o persoană… aceasta, fară să fie de vină îşi cerea scuze de la mine… Era şocant pentru mine, căci la noi, cel puţin în Transnistria, dacă loveşti pe cineva, urmează imediat o serie… de înjurături.
George ROCA: Vei ramâne să studiezi la Bucureşti? La care facultate?
Nicolai BIRULIN: Am venit să studiez la Facultatea de matematică şi informatică a Universităţii Bucureşti. Prima zi la universitate a fost foarte grea, chiar neplăcută. Am fost foarte tracasat… Încercam să vorbesc cu colegii, ei nu mă înţelegeau, era nevoie să repet de 5-6 ori o propoziţie ca să mă înţeleagă. Apoi m-am dezamăgit facultatea… Venisem să fac informatică, dar mai mult de jumatate din materii ţineau de matematică. Din cauza diferenţei în programul de învăţământ de „acasă” nu ştiam multe lucruri pe care le ştiau coegii mei care absolviseră liceul în România. Deci îmi era (şi chiar îmi mai este!) foarte greu. După prima zi de facultate mi-am zis „Gata, plec acasă… să fac armata!”. Dar prietenii m-au oprit, zicând că toţi au avut greutăţi la început, toţi au trecut peste asta… şi voi trece şi eu. Aşa că am rămas!
George ROCA: Te-ai acomodat uşor? Ce îţi place şi ce nu îţi place în România?
Nicolai BIRULIN: Să zic ca m-am acomodat, nu pot! Dar depun eforturi pentru aceasta. Deja comunic mai bine cu colegii mei de facultate, am mai multe cunoştinţe, am simţit că mă intergrez, că societatea are nevoie de mine. Am aplicat la programul de mentorat „Succes în România”. Aici găsiţi toate detaliile: http://www.succesinromania.ro/. Organizatorii proiectului oferă diferite cursuri/traininguri. Nu demult a avut loc primul, a cărui temă a fost „Şocul cultural şi depăşirea acestuia”. De fapt, în România, îmi place totul! Nu pot să enumăr lucrurile care nu-mi plac, poate din cauză ca nu m-am lovit de ele sau pentru că sunt foarte puţine. Aici, la Bucureşti, am văzut pentru prima dată un tramvai, un metrou! Am fost la Casa Poporului, la Palatul Cotroceni. În două luni de când sunt aici am reuşit să călătoresc la Sinaia şi la Giurgiu, iar de 1 decembrie am fost la Alba Iulia. Acolo m-am simţit ca un „adevărat român” flaturând din tricolor şi strigând împreună cu ceilalţi: „Traiască, traiască, traiască şi-nflorească, Moldova, Ardealul şi… Ţara Românească!”. Sper să fiu înţeles şi să fiu condamnat de unii naţionalişti de linie dură! Doresc să înflorească pacea şi buna înţelegere în întreaga lume! Iubesc tot atât de mult şi Rusia cât şi România, Transnistria sau Republica Moldova!
George ROCA: Cum te descurci financiar? Îţi ajunge bursa? Mai primeşti bani şi de acasă?
Nicolai BIRULIN: Financiar este foarte greu. Când am intrat pentru prima dată într-un magazin din Bucureşti preţurile mi s-au părut destul de okay. Ajungând însă acasă la cămin şi înmulţind toată treaba cu 4 – conform parităţii monedei din ţara de baştină – am fost şocat cât de mult am putut cheltui în timp de două zile în Bucureşti. Bursa constituie 65 euro pe lună. În Bucureşti stau doar pe banii aceştia. De acasa nimeni nu mă poate finanţa, că vorba aceea „mănâncă pâine cu apa…”. Surorile mele au copii mici, sub 5 ani, şi evident nu mă pot ajuta aproape cu nimic.
George ROCA: Mai sunt şi alţi studenţi transnistreni la Bucureşti. Faceţi parte dintr-o asociaţie?
Nicolai BIRULIN: Da, mai sunt studenţi veniţi din Transnistria, chiar din liceul meu şi din clasa mea! Dar, nu ştiu de ce… nu prea comunicăm. De o lună fac parte din Liga Studenţilor Basarabeni din Bucureşti (LSBB), un ONG, care la rândul său face parte din Liga Studenţilor Basarabeni din România (LSBR). Avem în plan să realizăm multe proiecte. Membrii ligii sunt oameni foarte de treaba, majoritatea sunt domnişoare, fapt care este un plus pentru mine! J
George ROCA: Unde doreşti să te stabileşti după ce vei termina studiile?
Nicolai BIRULIN: Judecând la rece, după câteva luni de stat în Bucureşti… parcă nu aş mai vrea să întorc deocamndată… acasă. După terminarea studiilor aş vrea să mai rămân în Bucureşti, sau să lucrez undeva în Europa, sau după cum zicea Bunelu’ Ovidiu Creangă* – să mă aşez puţin chiar şi în Canada. Acasă m-aş întoarce numai în anumite circumstanţe. Mă atrage foarte mult politica şi dacă aş avea ocazia să pot schimba ceva spre bine acolo – m-aş duce fără să mă mai gândesc!
George ROCA: Ce hobiuri ai? Îţi place sportul? Ce admiri în capitala României?
Nicolai BIRULIN: Înainte să vin la facultate, aveam de ales între două drumuri: politica sau IT-ul (Information Technology – n.a.). Din momentul când am ales IT-ul, politica mi-a devenit doar un hobby. Un alt factor care a influenţat alegerea mea că politica are multe părţi murdare. Ca să devii un politician, trebuie să înveţi să minţi… Eu sunt educat în aşa fel încât nu pot minţi… iar dacă incerc să mint mă mustră conştiinţa o bună bucată de timp. Şcoala sportivă o frecventez din clasa a doua. Joc volei. Este sportul care îmi place cel mai mult. Joc şi tenis de masă. Antrenorul meu de volei zicea: „Tu nu vei fi voleibalist dacă nu poţi juca tenis de masă!”. Între aceste două sporturi exista o legatură foarte strânsă, una fiind viteza şi mişcarea permanentă. Acum, aici la Bucureşti, joc pentru echipa universităţii. Îmi place structura Bucureştiului, îmi place că sunt multe spaţii verzi. Şi apropo, metroul este o invenţie genială!
George ROCA: Relatează-mi ceva despre cum vezi viitorul tău peste 10 ani, dar peste 20?
Nicolai BIRULIN: Sper că peste zece ani voi avea familie, adică soţie şi minimum un copil. Ca să-mi întreţin familia voi avea nevoie de un post de muncă bine plătit. Vreau să fiu folositor pentru societate, ca oamenii să aibă nevoie de mine. Peste 20 de ani, dacă va merge totul bine şi voi întâlni oameni care trebuie, voi încerca să schimb ceva în Republica Moldova. Poate mentalitate… poate modul de-a privi spre viitor! Taman atunci voi avea şi vârsta pentru realizările patriotice şi poate politice.
George ROCA: Nicule, sau Colea – cum ţi-o fi zicând cei de-acasă, mi-a făcut o mare plăcere dialogul cu tine… Eşti un tânăr cu o gândire matură, un om al viitorului! Îţi doresc mult succes în viaţă! Şi pentru că abia acum, după ce am recitit şi redactat acest material, am realizat că astăzi, este ziua când împlineşti frumoasa vârstă de 20 de ani, îţi doresc „La multi ani” şi îndeplinirea tuturor dorinţelor!
—————————
* Ovidiu Creangă, scriitor şi benefactor româno-canadian, născut în Basarabia în 1921. A oferit deseori premii în bani elevilor merituoşi din liceele trensnistrene şi basarabene. Este cunoscut de copiii premiati sub numele de „Bunelu’ Creangă” sau „Bunelu’ Ovidiu”!
