Marea, profunda și unica dragoste adevărată a celui ce a fost geniul poeziei românești – Mihai Eminescu – s-a numit Veronica Micle, ea însăși poetă talentată, a cărei familie, originară din Bistrița-Năsăud, se refugiase, după moartea tatălui, în Moldova. Născută în același an cu Eminescu, cu trei luni mai târziu decât acesta (până în clasa I primară purtase numele de Ana Câmpeanu), Veronica urmează cursurile gimnaziale la Școala Centrală, fiind o elevă eminentă. La examenul de absolvire susținut în fața unei comisii din care făceau parte Titu Maiorescu și Ștefan Micle, acesta din urmă este fascinat deopotrivă de inteligența și frumusețea adolescentei de 14 ani pe care o cere în căsătorie, chiar dacă era mai în vârstă cu aproape 30 de ani. Devenită doamna Micle, Veronica îi va dărui acestuia două fete, fără a fi cunoscut un adevărat sentiment de dragoste față de el, ci numai unul de respect și de caldă prietenie.
Ajunsă la Viena pe când avea 22 de ani pentru a urma un tratament în vederea depășirii unor grave probleme de sănătate, îl cunoaște pe Eminescu, aflat în metropola austriacă la studii. Încă de atunci, între cei doi se produce o atracție, explicabilă nu numai prin frumusețea amândurora, ci și prin preocupările cultural-literare comune. Când, doi ani mai târziu, va reveni în țară, Eminescu începe să frecventeze salonul literar ținut de Veronica, prilej pentru cei doi de a-și dedica și recita reciproc poezii de dragoste inspirate de puternicul sentiment ce începuse să-i lege. Respectul și prietenia ce-o legau de soțul său o fac pe Veronica să țină secretă relația lor până la trecerea spre cele veșnice a celui al cărui nume îl purta (1879). O singură dată, Veronica și-a permis să se lase îmbrățișată de iubitul ei timp de o oră, profitând de absența soțului, reținut de anumite probleme în afara domiciliului conjugal. Se pare, totuși, că nu este singurul moment de intimitate, deoarece, dintr-o scrisoare a lui Eminescu, reiese că, încă din anul 1876, cei doi deveniseră amanți, din moment ce el își amintește cu drag de mâinile fără mănuși, de ochii fără ochelari, în toate celelalte momente purtați de femeie permanent, dar, mai ales, de picioarele fără ciorapi ai iubitei, lucru de neconceput în vremea respectivă, cu excepția momentelor intime. După decesul soțului, cei doi au trăit din plin dragostea, petrecând clipe ce le umpleau sufletele de cea mai adâncă fericire, de iubire adevărată, cum nu mai cunoscuse niciunul până atunci. Plecarea lui Eminescu la București are repercusiuni dintre cele mai neplăcute asupra relației lor, infidelitatea amândurora provocând gelozie, suferință, trădare și reproșuri. În timp ce Eminescu are două aventuri galante (Cleopatra Poenaru-Lecca și Mite Kremnitz), Veronica își face un obicei din a cocheta cu tinerii și fercheșii ofițeri din garnizoană, răspunzând cu aceeași monedă indiferenței și infidelității iubitului ei.
Culmea infidelității și dovada celei mai abjecte trădări a prieteniei o reprezintă aventura amoroasă a Veronicăi Micle cu nimeni altcineva decât I.L. Caragiale, unul dintre cei mai buni prieteni ai iubitului ei, cei doi cunoscându-se, prin intermediul poetului, în redacția ziarului „Timpul” din București. Tânăr, poate la fel de frumos ca și Eminescu, cuceritor, mare amator de aventuri galante, Caragiale o curtează insistent pe Veronica, exploatând în folos propriu una dintre perioadele în care relația dintre cei doi se afla în suferință. Veronica cedează insistențelor „amorezului”, acordându-i o noapte de amor fierbinte celui care nu avea nici un sentiment de dragoste pentru ea, dorindu-și-o doar ca amantă și adăugând-o pe lunga sa listă de cuceriri. De altfel, Caragiale va recidiva mai târziu, când, ca director al Teatrului Național, va avea o aventură cu soția actorului Constantin Nottara care, surprinzându-i în dormitorul conjugal, nu-i va reproșa fapta în sine, ci „neobrăzarea” de a fi îmbrăcat cu halatul și de a purta papucii săi. Revenind la relația lui Caragiale cu Veronica, trebuie menționat faptul că Eminescu a aflat foarte repede acest lucru de la prietenul lor comun și coleg la „Timpul” – Scipione Bădescu, dar cel care l-a pus la curent cu toate detaliile „amorului” lor a fost Titu Maiorescu, urmărind, pe de o parte, să se răzbune pe femeie pentru că depusese mărturie împotriva lui într-un proces în care era acuzat de imoralitate, iar, pe de altă parte, să-l convingă pe Eminescu să renunțe la ideea căsătoriei.
O teorie potrivit căreia capodopera eminesciană Luceafărul a fost inspirată de acest triunghi amoros a fost lansată, potrivit lui B. Jordan și Lucian Predescu (Tragicul destin al unui mare scriitor, 1939), de I. Al. Brătescu-Voinești care vedea în Luceafăr pe Eminescu, Veronica ar fi fost Cătălina, Caragiale nu era nimeni altcineva decât pământeanul Cătălin dornic de o iubire concretă și nu de una platonică, iar Demiurgul nu putea fi decât Titu Maiorescu, cel care a făcut tot posibilul pentru a-l îndepărta pe poet de iubita sa și de a împiedica o căsătorie a acestora.
Acest incident va rupe prietenia dintre poet și dramaturg, începută în anii adolescenței, când s-au cunoscut printr-o întâmplare fericită evocată în necrologul publicat la trei zile după moartea lui Eminescu, prietenie cimentată în anii de conlucrare la ziarul „Timpul”. În amintirea lui Caragiale, indiferent de motivele ruperii prieteniei, Eminescu a rămas același om „vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate; aici de o abstinență de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (Publicistică și corespondență,1999). Insistăm asupra acestei întâmplări nefericite din viața celor doi prieteni, întrucât ea are legătură cu perioada în care Caragiale a fost revizor școlar. Cauza reală a ruperii prieteniei dintre cei doi a fost „aventura” de scurtă durată cu Veronica Micle, părăsită de Eminescu în momentul respectiv, fapt pentru care era „adesea vizitată în cursul iernii la Iași”, unde „becherul” Caragiale mergea des, căutând, ca orice tânăr, prilejuri de distracție pe care provincia nu i le putea oferi. Veronica Micle, pe care Eminescu nu încetase s-o iubească și cu care avea de gând să se căsătorească, „împăcată cu Eminescu, rupsese cu dânsul (Caragiale,n.n.) și îi cerea scrisorile înapoi” (Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, 2012), regretând „păcatul” de a fi dat curs curții asidue făcute de acesta „pentru că așa a fost să fie, era scris, era destinat”, așa cum reiese din scrisorile către poet. Când Caragiale îi reproșează Veronicăi faptul că „și-a mărturisit păcatul” pentru a produce ruptura prieteniei dintre ei doi și pentru a-l porni pe Eminescu împotriva lui, aceasta încetează orice comunicare cu el („ființă mai arhicanalie…nici că poate să mai existe vreuna”) și îi cere iubitului ei să pună punct acestui incident, ceea ce s-a și întâmplat. Până la moartea lui Eminescu cei doi au păstrat distanța, dar Caragiale îi va păstra aceleași sentimente de prietenie, izbucnind în plâns în momentul declanșării bolii și internării poetului în sanatoriu, întrucât „resentimentele, dacă vor fi fost, s-au năruit înaintea soartei nefericite a vechiului său prieten” și făcându-și o datorie de onoare din „a apăra, împotriva tuturor neprietenilor și mai ales a prietenilor, opera și persoana lui Eminescu”, pe care îl respectase atât (Șerban Cioculescu).
Mai mult sau mai puțin culpabilă, idila cu Veronica Micle, aflată într-o perioadă în care rupsese legăturile cu Mihai Eminescu, va conduce la ruperea prieteniei dintre cei doi și-l va face pe poet să-i atribuie calificative dintre cele mai infamante. Astfel, într-o scrisoare către Veronica Micle, căreia îi cerea să nu-l mai primească sau, dacă vine în vizită, să-l primească numai în prezența altor persoane, îl numea „pezevenchiul cel de grec”, „șarpe veninos”, „arhicanalie ingrată, mincinoasă și spioană” care „[a] aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie mortală”, ignorând cu bună știință dragostea lor. Recunoscându-i „darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte”, o îndeamnă pe Veronica să sfâșie „masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce” pentru a vedea că „Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil” cu „acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte”, de care îi este „greață”. Pentru că Veronica îi scrisese despre reproșul pe care i-l făcuse Caragiale că vrea să-i învrăjbească și chiar să-i facă să se dueleze, poetul îi cere iubitei sale să nu mai aibă nicio legătură cu acest „rău și mizerabil”, în stare „a amenința” și „a minți” pe seama lui, îndemnând-o să se țină tare „în contra minciunilor acestui escroc”. Ultima răbufnire aduce noi apostrofări, la fel de infamante, deoarece era convins că „mirosul de capră râioasă trebuia să-și dea în petic și s-arate canalia netrebnică în toată uriciunea ei morală și fizică”, continuând s-o importuneze pe Veronica, deși Eminescu recuperase scrisorile acesteia, așa cum îi promisese: „Lasă scrisorile să fie scrisori; pe cât e în putința unui om de onoare și pe cât poate suporta pelița cea obraznică a acestui nemernic, i le voi cere eu” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, 2000). Pentru a evita eventualele ieșiri necontrolate ale poetului împotriva sa (se pare că-l bruscase în prezența mai multor persoane, altă dată amenințându-l că-l împușcă deoarece ar fi avut o relație mai mult decât una de rudenie cu verișoara Cleopatra Lecca, de care Eminescu se îndrăgostise și care i-a inspirat, prin atitudinea ei glacială, poezia Pe lângă plopii fără soț), Caragiale își va cere transferul ca revizor școlar îi circumscripția Argeș-Vâlcea, pe un post care tocmai se vacantase. Prietenia a fost totuși mai puternică decât această trecătoare și insignifiantă rivalitate amoroasă (de altfel, Caragiale nu a făcut altceva decât să umple un gol în viața Veronicăi după despărțirea de Eminescu, ea manifestând oarece disponibilitate pentru o nouă relație), întrucât dramaturgul îi va păstra aceleași sincere sentimente de prietenie, exteriorizându-și durerea și compasiunea la auzul veștii că poetul avusese acea cădere nervoasă sau luându-i apărarea ori de câte ori i se părea că valoarea operei acestuia este minimalizată sau nerecunoscută. Mai mult, cei doi tineri n-au putut perpetua dușmănia și, chiar dacă nu se mai frecventau ca în perioada colaborării la ziarul „Timpul”, nu s-au uitat. Spre onoarea sa, într-o ședință a „Junimii” din 1884, deși asistența l-a declarat pe Vasile Alecsandri drept autorul unor versuri neîntrecute în literatura română, Caragiale, parafrazând afirmația unuia dintre admiratorii acestuia, va sublinia sfidător că nici un poet nu este mai valoros decât Eminescu, stârnind indignarea celor prezenți și, mai ales pe a lui Maiorescu, deoarece acesta, într-un studiu privind poezia românească, îi dăduse întâietate Bardului de la Mircești.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
