În lunile ianuarie și iunie ale fiecărui an, fiecare iubitor de literatură își rememorează cunoștințele despre doi dintre cei mai reprezentativi scriitori români din toate timpurile. Este vorba despre Mihai Eminescu, geniul poeziei, și de I.L. Caragiale, geniul dramaturgiei naționale, prieteni și colegi în redacția ziarului „Timpul”, membri ai societății „Junimea” conduse de Titu Maiorescu, acesta având mari merite în promovarea scrierilor lor.
Profunda și unica dragoste adevărată a geniului poeziei românești – Mihai Eminescu – a fost Veronica Micle, ea însăși poetă, a cărei familie de origine năsăudeană se refugiase, după moartea tatălui, în Moldova. Stabilită la Iași, Veronica este o elevă eminentă a Școlii Centrale. La examenul de absolvire, în fața unei comisii din care făceau parte Titu Maiorescu și Ștefan Micle, l-a fascinat pe acesta din urmă prin inteligența și frumusețea ei și, deși ea avea 14 ani, o cere în căsătorie, el având mai mult cu aproape 30 de ani. Devenită doamna Micle, Veronica îi va dărui două fete, manifestând față de soț doar respect și caldă prietenie, nu și dragoste.
Ajunsă la Viena (la 22 de ani) pentru un tratament, având grave probleme de sănătate, îl cunoaște pe Eminescu, aflat la studii. Între cei doi se produce o atracție, explicabilă nu numai prin frumusețea amândurora, ci și prin preocupările literare comune. Revenit în țară, peste doi ani, Eminescu frecventează salonul literar al Veronicăi, prilej pentru cei doi de a-și dedica și recita poezii inspirate de puternicul sentiment ce-i legase deja. Respectul față de soț o face pe Veronica să țină secretă relația până la trecerea spre cele sfinte a acestuia (1879). O singură dată, femeia s-a lăsat îmbrățișată de iubitul ei timp de o oră, profitând de absența soțului, reținut de probleme în afara domiciliului. Nu este, însă, unicul moment de intimitate, căci, dintr-o scrisoare a poetului, reiese că, încă din 1876, cei doi deveniseră amanți, de vreme ce el își amintește cu drag de mâinile fără mănuși, de ochii fără ochelari, altfel purtați permanent, dar, mai ales, de picioarele fără ciorapi ai iubitei, lucru de neconceput față de un „străin”, cu excepția momentelor intime. După decesul soțului, cei doi au trăit din plin dragostea, în clipe pline de adâncă fericire, de iubire adevărată. Plecarea lui Eminescu la București are repercusiuni asupra relației lor, infidelitatea amândurora provocând gelozie, suferință, trădare și reproșuri. În timp ce Eminescu are două aventuri galante (Cleopatra Poenaru-Lecca și Mite Kremnitz), Veronica cochetează cu fercheșii ofițeri prin Copou, ca răspuns la infidelitatea iubitului ei.
Culmea infidelității și dovada celei mai abjecte trădări a prieteniei o reprezintă aventura amoroasă a Veronicăi Micle cu I.L. Caragiale, unul dintre cei mai buni prieteni ai iubitului ei, cei doi cunoscându-se, prin intermediul poetului, în redacția ziarului „Timpul” din București. Tânăr, la fel de atrăgător ca și Eminescu, cuceritor, mare amator de aventuri galante, Caragiale o curtează insistent pe Veronica, exploatând în folos propriu perioada în care relația dintre cei doi se afla în suferință. Veronica cedează insistențelor „amorezului”, acordându-i o noapte de amor fierbinte celui care nu avea nici un sentiment de dragoste pentru ea, dorindu-și-o doar ca amantă și adăugând-o pe lunga sa listă de cuceriri. De altfel, Caragiale va recidiva, când, ca director al Teatrului Național, va avea o aventură cu soția actorului Constantin Nottara care, surprinzându-i în dormitorul conjugal, nu-i va reproșa fapta în sine, ci „neobrăzarea” de a fi purtat halatul și papucii săi. Revenind la relația lui Caragiale cu Veronica, trebuie menționat faptul că Eminescu a aflat foarte repede acest lucru de la prietenul lor comun, Scipione Bădescu, dar cel care l-a pus la curent cu toate detaliile „amorului” lor a fost Titu Maiorescu, urmărind, atât să se răzbune pe femeie pentru că depusese mărturie împotriva lui într-un proces în care era acuzat de imoralitate, cât și să-l convingă pe Eminescu să renunțe la ideea căsătoriei.
Teoria potrivit căreia capodopera Luceafărul a fost inspirată de acest triunghi amoros a fost lansată (cf. B. Jordan și Lucian Predescu, Tragicul destin al unui mare scriitor, 1939), de I. Al. Brătescu-Voinești care vedea în Luceafăr pe Eminescu, Veronica era Cătălina, Caragiale era pământeanul Cătălin dornic de o iubire concretă și nu de una platonică, iar Demiurgul nu putea fi decât Titu Maiorescu, cel care urmărea a-i îndepărta și a împiedica căsătoria acestora.
Acest incident va rupe prietenia dintre poet și dramaturg, începută în anii adolescenței, când se cunoscuseră printr-o întâmplare fericită evocată în necrologul publicat după moartea lui Eminescu, prietenie cimentată când conlucrau la ziarul „Timpul”. În amintirea lui Caragiale, Eminescu a rămas același om „vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate; aici de o abstinență de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” (Publicistică și corespondență,1999). Insistăm asupra acestei întâmplări nefericite din viața celor doi prieteni, întrucât ea are legătură cu perioada în care Caragiale a fost revizor școlar. Cauza reală a ruperii prieteniei dintre cei doi a fost scurta „aventură” cu Veronica Micle, părăsită de Eminescu în momentul respectiv, fapt pentru care era „adesea vizitată în cursul iernii la Iași”, unde „becherul” Caragiale mergea des, căutând prilejuri de distracție pe care provincia nu i le putea oferi. Veronica Micle, iubită la fel de mult și visată ca soție, „împăcată cu Eminescu, rupsese cu dânsul (Caragiale,n.n.) și îi cerea scrisorile înapoi” (Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale, 2012), regretând „păcatul” de a fi dat curs curții asidue făcute de acesta „pentru că așa a fost să fie, era scris, era destinat”, cum reiese din scrisorile către poet. Când Caragiale îi reproșează Veronicăi faptul că „și-a mărturisit păcatul” pentru a rupe prietenia dintre ei doi și pentru a-l porni pe poet împotriva lui, aceasta încetează orice comunicare cu el („ființă mai arhicanalie…nici că poate să mai existe vreuna”) și îi cere iubitului ei să pună punct acestui incident, ceea ce s-a și întâmplat. Până la moartea lui Eminescu cei doi au păstrat distanța, dar Caragiale îi va păstra aceleași calde sentimente, izbucnind în plâns în momentul declanșării bolii și internării poetului în sanatoriu, întrucât „resentimentele, dacă vor fi fost, s-au năruit înaintea soartei nefericite a vechiului său prieten” și făcându-și o datorie de onoare din „a apăra, împotriva tuturor neprietenilor și mai ales a prietenilor, opera și persoana lui Eminescu”, pe care îl respectase atât (Șerban Cioculescu).
Mai mult sau mai puțin culpabilă, idila cu Veronica, aflată în perioada în care rupsese legăturile cu Eminescu, va conduce la ruperea prieteniei dintre ei și-l va face pe poet să-i atribuie calificative dintre cele mai infamante. Astfel, într-o scrisoare către Veronica, îi cerea să nu-l mai primească sau, dacă vine în vizită, să fie de față și alte persoane, numindu-l „pezevenchiul cel de grec”, „arhicanalie ingrată, mincinoasă și spioană”, „șarpe veninos”, căci „[a] aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie mortală”, ignorând, cu bună știință, dragostea lor. Cunoscându-i „darul actoresc de a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte”, o îndeamnă pe Veronica să sfâșie „masca acestor jocuri de cuvinte și a glumelor echivoce” pentru a vedea că „Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mișcările acestui mizerabil” cu „acea fizionomie de spion și de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie și de scârboase pofte”, provocându-i „greață”. Când Veronica îi scrie despre reproșul lui Caragiale că vrea să-i despartă și chiar să-i instige la duel, poetul îi cere iubitei să nu mai aibă legături cu acest „rău și mizerabil”, în stare „a amenința” și „a minți” pe seama lui și să aibă multă tărie „în contra minciunilor acestui escroc”. Ultima răbufnire a poetului aduce noi apostrofări infamante, fiind convins că „mirosul de capră râioasă trebuia să-și dea în petic și s-arate canalia netrebnică în toată uriciunea ei morală și fizică”, continuând s-o importuneze pe Veronica, deși îi recuperase scrisorile de la „satyr”: „Lasă scrisorile să fie scrisori; pe cât e în putința unui om de onoare și pe cât poate suporta pelița cea obraznică a acestui nemernic, i le voi cere eu” (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, 2000). Pentru a evita ieșirile necontrolate ale poetului împotriva sa (odată îl bruscase în prezența mai multor persoane, altă dată amenințase cu împușcarea, deoarece ar fi avut o relație mai mult decât una de rudenie cu verișoara Cleopatra Lecca, iubita care i-a inspirat poezia Pe lângă plopii fără soț), Caragiale se transferă ca revizor școlar în județele Argeș-Vâlcea. Prietenia a fost mai puternică decât această insignifiantă rivalitate amoroasă (de altfel, Caragiale umpluse golul din viața Veronicăi, ea manifestând disponibilitate pentru o nouă relație), întrucât dramaturgul îi va păstra aceleași sincere sentimente exprimându-și durerea când poetul are prima cădere nervoasă sau apărându-l când i se pare că valoarea operei lui este minimalizată sau nerecunoscută. Cei doi tineri n-au perpetuat dușmănia și, deși nu se mai frecventau, nu s-au uitat. Spre onoarea sa, la „Junimea” (1884), când asistența declară că Vasile Alecsandri este poetul neîntrecut al literaturii române, Caragiale parafrazează afirmația unui admirator al lui și subliniază, sfidător, că niciun poet nu este mai valoros decât Eminescu, stârnind indignarea audienței și pe a lui Titu Maiorescu, acesta dându-i întâietate Bardului de la Mircești.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA
