Că între știință și literatura, ca artă a cuvântului, există nebănuit de multe punți de legătură, este un lucru demonstrat de-a lungul vremii, iar VIRGINIA VINI POPESCU (doctor în Fizică) o concretizează, iată, cu volumul de versuri „Clonarea lui Jerry” (Editura „Dandes Press”, Drobeta-Turnu-Severin, 2017).
Dacă în volumul de debut („Între porți de univers”), poeta se lăsa legănată de trăirile sufletești provocate de tot ceea ce înseamnă o istorie plină de eroi legendari, de un univers plin de minunății și de taine pe care omul de știință, nu numai că se străduiește să le descopere și să le înțeleagă, ci le și trăiește cu preaplinul său sufletesc, de această dată are cuvântul bunica unei fetițe pe care o iubește, o învață și…o răsfață cu versuri pline de candoare și sensibilitate și de…învățături. Este scopul urmărit de bunica-profesoară, iar scriitoarea le pune în versuri dorind „dezvoltarea gândirii, memoriei, relațiilor de prietenie, a comportamentelor frumoase, morale, a respectului față de înaintași și familie, față de natură”, nu prin lecții aride, anoste, stufoase, nici prin metode didactice riguroase, ci prin frumusețea metaforei, a personificării mai cu seamă, prin versul săltăreț, plin de căldură, de iubire, de înțelegere și prin joc, care, potrivit afirmației lui Lucian Blaga, este „înțelepciunea copilului”. Cu ajutorul jocului, poeta stimulează dorința de cunoaștere și curiozitatea celor mici, răspunzând, totodată, la permanentele întrebări, puse și repetate zilnic de sute de ori de către „copiii de vârstă preșcolară și din clasele primare”.
Deși nu sunt grupate tematic, poeziile descoperă un univers fascinant, pornind de la cel familial, trecând prin casa și grădina în care trăiesc animale și păsări, cresc flori și legume, locul unde, cu ajutorul bunicii sau al străbunicii înzestrate cu darul povestirii, cunoaște semnificația sărbătorilor, a tradițiilor și obiceiurilor românești. Mediul familial este reprezentat, mai întâi, de mama „scumpă, chip ceresc,/născătoare de frumos”, mai apoi de „tăticul” mult iubit care e „Făt-Frumosul din poveste”, cu ochi „tandri, iubitori”. Nu este uitat bunicul care îi împrăștie nedumerirea, explicându-i ce înseamnă „Anul Nou”, adică „un an e vechi și a plecat/ iar altu-i nou și a venit”. Bunica este cea care are grijă de „grădinița cu zambile” de la țară unde „cu părinții și piticii”, dorește „să prindă rădăcini”. Acolo trăiește și străbunica „șugubeață”, pe care, deși o iubește devenindu-i „prietenă pe viață”, o consideră „acaparatoare”, din gelozie, numindu-l și pe tatăl ei „nepotul ei cel drag”, nu doar pe ea.
Fetița se simte protejată întotdeauna de mama, căci „stă cu mine când sunt mică” și îi supraveghează „somnul lin”. „Măicuța dragă” se comportă aidoma tuturor mamelor-unicat din întregul său neam, care au avut „copii frumoși cu tați deștepți/ născuți din oameni înțelepți”. Având ca model pe mama sa, pe mama mamei sale și pe toate mamele din familie, ea însăși va deveni, când va crește, „mama cea mai bună/ a unor îngeri cu cunună”.
Grădinița bunicii devine universul fermecător al delicatelor zambile „violete, roz sau albe” răspândind un „parfum îmbătător” („Grădinița cu zambile”), același „parfum ușor, discret” adiind din „paradisul de culori” ale florilor cu care „poți să îi faci fericiți/ pe părinții tăi iubiți” („Parfum de flori”). Florile sunt frumoase, „pomii devin mai voioși”, chiar și atunci când plouă, căci ploaia este benefică și pentru zarzavaturi, fapt pentru care și acestea „se laudă cu rod bogat”. Ploaia le-ar fi de folos și melcilor, iar, în lipsa ei, fetița îi salvează „cu apă și-o stropitoare” („Ploaia salvatoare”). Anotimpul propice ploilor „cu măsură” este toamna, timpul recoltelor de „bogății de la natură” și al nunților, când „ospețele se înmulțesc”, și „toți oamenii sărbătoresc” („Ploaia”). „Vântul” nu mai este inamicul firii, căci el, „cu o dragoste firească/ mângâie frunzele verzi”, iar „adierea lui, cu milă/ leagănă crengi înflorite”.
Primăvara este anotimpul reînvierii naturii, când „iarba verde râde-n soare” și florile „se trezesc din nou la viață” (Clopoțeii primăverii”), dar, în același timp este și momentul când „merii râd în spic de vânt/ salcâmii se despletesc”, chiar bunicii par că „întineresc”, căci au scăpat de iarna grea („Primăvara”). Mai, ca ultimă lună vernală, este timpul când „totu-i veselie” în joaca „prichindeilor” („Luna mai”), iar plăcerea cea mai mare este să mănânce, „perechi, perechi”, toți „cercelușii roșii, pietroși” din „cireșii frumoși” („Cerceluși”).
Și iarna devine anotimpul preferat, copilul având posibilitatea de a cunoaște zăpada „albă, rece, pufoasă” de pe „Derdelușul” pe care se adună „vecini și frați, străini și rude” la săniuș și din care se ridică „Omul de zăpadă” cu „nasul roșu și cărnos”. Anotimpul este preferat și pentru că atunci copiii cuminți sunt vizitați de „Moș Nicolae”, „un moșneag mic și discret”, aducându-le „daruri, fructe, biscuiți”, dar și de „Moș Crăciun” aducându-le „un brad împodobit”, acel pom „îmbrăcat în stele și beteală”. Tot iarna vine „Anul Nou”, acea „mare sărbătoare” când „toți la masă se adună/ șampania curge-n pahare”, ia „Colindătorii” le „urează până-n zori/ zile bune, ani bogați”, ei fiind „purtători de bucurie/ și de datini din străbuni”.
Spiritul ludic al versurilor din acest volum se manifestă atunci când copilul ia contact cu lumea miraculoasă a animalelor și a păsărilor și constată că și „mămicile” lor manifestă aceeași dragoste pentru puii lor, o mamă-pițigoi aducând „trei mure/ să-l hrănească pe cel mic,/ pentru a deveni voinic” („Un spectacol minunat”), așa cum și mama-căluță, la fel de iubitoare precum însăși mama ei, poartă permanent „trăistuța” cu „biberoane” pentru a-și hrăni „mânzocul” când acestuia îi este foame, ajungând la concluzia că „mama tot mamă rămâne/ și la om, și la căluț” („Mânzocul și căluța”).
Licuriciul „cu sclipiri mângâietoare”, gărgărița „roșie și pistruiată”, fluturașul „cu aripi de borangic”, buburuzele aflate la o șuetă, albinele „cu nectarul în gușiță/ și polenul pe picioare”, la care se adaugă broscuța, peștișorii, broasca țestoasă și scoica „dintr-un acvariu aurit”, delfinul „balerin de teatru mare”, animalele și păsările din curte alcătuiesc fascinanta lume a necuvântătoarelor despre care copilul află care este rostul lor pe lume.
Poezia care dă titlul volumului surprinde o nouă pasiune a copilului din lumea modernă – desenele animate – al căror erou preferat este Jerry, șoricelul învingător în aproape toate disputele cu veșnicul său rival, motanul Tom. Când fetița asistă la sacrificarea unui șoricel de o mâță rea, bunica este cea care, ca om de știință, pune în practică noile cuceriri ale științei și clonează mai mulți șoricei, recoltând o „fărâmătură” de pe „buzele lui Tom”, producându-i fetiței înlăcrimate o „bucurie nespusă”.
Volumul oferă învățături, sfaturi, elucidarea unor noțiuni, altfel inabordabile pentru un copil, contribuind prin versuri pline de sensibilitate, într-un limbaj simplu, dinamic, ludic, uneori cu un umor molipsitor, reprezentând rodul experienței de bunică-profesoară, poetă cu har liric care știe să mânuiască metafora și personificarea pe înțelesul celor cărora li se adresează, contribuind astfel la educarea dragostei și respectului față de ceea ce înseamnă familie, natură, viață, tradiții și obiceiuri, fiindcă bunicii, părinții și copiii, deopotrivă „sunt, au fost și-or fi români”.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
