„FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”(Jozska Fischer)
„Ungarn erwartet eine engere Kooperation mit Österreich unter einer Regierung von Sebastian Kurz (ÖVP). Dessen politische Ansichten ähnelten jenen des ungarischen Premierministers Viktor Orban”, sagte Wirtschafts-Staatssekretär Balazs Rakossy.
„Orbán Viktor magyar miniszterelnök vezető szerepet tölt be az uniós külső határok védelmének ügyében” – jelentette ki Sebastian Kurz.
***
Sebastian Kurz a avut o campanie electorală sub sloganul „Austria pe primul loc”, după ideea preşedintelui SUA, Donald Trump. În calitatea de ministru de Externe, Sebastian Kurz a pledat pentru limitarea afluxului de imigranţi extracomunitari. O coaliţie de dreapta în Austria s-ar putea alătura Ungariei lui Orbán Viktor și guvernului polonez în solicitarea lor ca Europa să urmeze politici mai dure cu privire la graniţe, refugiaţi şi migraţie. Partidul Libertăţii (FPÖ)  a sugerat ca Austria să se alăture Grupului de la Visegrad, format din Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia. Un imperiu.
„Numai România nu e invitată niciunde”, spunea Victor Ponta, pe bună dreptate. El încercase, prin trilaterala de la Craiova, un fel de Visegrad cu periferia sârbo-bulgară. În contextul discuţiilor, el a precizat că un exemplu de coordonare şi cooperare este “Grupul de la Vişegrad”. Vlădicile noastre, în frunte cu președintele Iohannis nu împărtășesc acest punct de vedere. Într-o Europă cu mai multe viteze România s-ar vrea mai apropiată de nucleul dur al UE, germano-francez, de doamna Merkel care a deschis porțile cetății pentru imigranți, criticată aspru pentru asta, dar și de…Statele Unite! Ponta spunea că “Avem un exemplu de succes al unor altor ţări vecine din Europa, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, care, reunite în grupul de la Vişegrad de mult timp deja,  sunt în continuare foarte eficiente în promovarea intereselor lor şi în proiectele lor regionale. În egală măsură, mi-aş dori ca azi, la Craiova, să punem bazele unei colaborări accentuate între Bulgaria, Serbia şi România, dacă vreţi, în timp să fie «Grupul de la Craiova» la fel ca şi «Grupul de la Vişegrad», un grup de trei ţări care se sfătuiesc, care au poziţii comune, care au proiecte”. Ideea s-a fâsâit, ca tot ceea ce e românesc. Ideea angrenării Serbiei e dificilă, ca și aderarea ei la UE,  din cauze multiple, una fiind Kosovo. Statul acesta nu e recunoscut nici acum de guvernul român, chit că are cea mai mare bază militară americană. Țara noastră e departe de Occident, Bucureștii fac parte din Estul Europei, pe când Ardealul și Banatul sunt teritorii ale Europei Centrale, având o veche infrastructură creată de Imperiul care se conturează din nou…
***
Grupul de la Visegrád, sau V4, este o organizație de cooperare similară uniunii economice vest-europene Benelux. La 15 februarie 1991, în cetatea medievală Visegrád din Ungaria președinții Václav Havel, Lech Wałęsa  și premierul József Antall  au semnat o declarație comună prin care își asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice și economice în Uniunea Europeană.
România a RATAT aderarea la acest grup, din cauza evenimentelor din 1990 (mineriadele și conflictul interetnic de la Târgu Mureș), refuzul fiind comunicat direct lui Ion Iliescu. Acest grup poate fi considerat, din punct de vedere istoric, reînnoirea unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei⁠(en), Cazimir al III-lea al Poloniei și Carol Robert de Anjou al Regatului Ungariei.
În ciuda apartenenței la NATO, securitatea colectivă este una dintre preocupările de bază ale grupării. Căci au mai intervenit terorismul și Criza refugiaților în Europa în prim-plan.Țările din grupul de la Vişegrad înregistrează o creştere economică mai mare decât cea din Europa. Șeful diplomației ungare afirmă că interesul ca România să aibă o economie prosperă este foarte mare fiindcă 5% din exportul Ungariei merge spre România: „cu cât mai bine funcţionează economia României, cu atât mai mult importăm noi”, a subliniat Peter Szijajrto. „Strângerea cooperării dintre ţările Vişegrad şi România ține de interesul nostru pragmatic”, a mai declarat ministrul ungar de Externe. Degeaba, „creșterea”românească se bazează pe consum, iar luptele politice interioare fără sfârșit au lăsat în urmă o trenă de găunoșenie și populism, cum observă recent și New York Times.  Lucian Boia observă că „România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? Orice am face, tot nu ne iese.”
Naționalismul și, parțial, euroscepticismul celor patru state de la Vișegrad, face parte și din setul de valori al liderilor arcului de guvernământ din România. De aceea Tăriceanu îi îndemna  pe diplomații români să aibă consultări politice cu grupul de la Vișegrad, în același timp în care susținea că alianțele strategice și fidelitățile României n-ar trebui să fie doar față de NATO sau Uniunea Europeană. Consilierul prezidențial Leonard Orban a vorbit despre interesele comune regionale ale României și G4, dar a subliniat că România, spre deosebire de Ungaria, Polonia, Slovacia și Cehia, are viziuni diferite asupra viitorului Uniunii Europene. Adică nici un fel de viziune „vizibilă”. Prioritatea națională e lupta dintre Dragnea și „Kioveși” pentru „albirea” penalilor de la vârf și, mai nou, celebra zicală dragneană „Io nu mai merg la Cotroceni, decât în 2019”, adică aspirația spre fotoliul de președinte. Între timp nu-s bani de pensii și salarii și s-a inventat ”Solidaritatea”, adică solidaritaxa pentru toate firmele private, din care statul vrea să scoață bani. Nu e clar ce se va întâmpla mai departe, dar e cert că tendințele interne din România converg cu cele din Polonia și Ungaria, cu singura deosebire că fruntașii autothoni nu au reușit să administreze situația economică și țara se află în pragul unei crize.
***
Putea să aibă alt nume Herr Kurz (în rom. „scurt”, „de scurtă durată”, „pe scurt”, „concis”). Tânărul e scund, precum Putin sau Macron (macrou cu nas mare), are alură, e un pic arătos, cu discurs limpede şi mesaje consistente. Nu știm dacă și le scrie singur, sau…
Seniorii din  Österreichische Volkspartei (ÖVP) i-au dat încredere. Dacă o serie de comentatori europeni îşi exprimă îngrijorarea că prin alianţa cu Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ)  guvernarea va aluneca spre extrema dreaptă, în anumite regiuni europene se poate institui de-a dreptul îngrijorarea faţă de posibila renaştere a Imperiului Austro-ungar. ÖVP este unul dintre cele mai vechi partide populare din Europa. Fiind membru al Partidului Popular European, acolo unde este și FIDESZ-ul lui Orbán Viktor, orice acţiune politică viitoare va avea expunere şi relevanţă. România Liberă opiniază că „dacă FPÖ va face un joc de tip JOBBIK, care susţine tendinţele autonomiste ale maghiarilor din Ardeal, atunci se va institui operaţiunea şoc şi groază, atât de mult aşteptată de către fundamentaliştii din România. De abia în acel moment, prezenţa lor publică va speria Occidentul.”Sunt opinii exagerate. În primul rând, maghiarii rămași pe fostul teritoriu imperial din România au mai avut odată o Regiune Autonomă, fără ca asta să spargă unitatea țării. Vizitele premierului maghiar în Ardeal au stârnit valuri de isterie, postul TV Realitatea a fost și amendat pentru afirmațiile jignitoare la adresa maghiarilor și compararea situației din Spania cu cea din România. La urma-urmei, catalanii se aseamănă cu spaniolii mai mult decât românii cu maghiarii. Tendințe autonomiste se manifestă și în Voivodina, ținutul Bacska, sau în Slovacia, fără ca ideea Ungariei Mari să se poată materializa. Se fac afirmații uluitoare în mass media, Orbán Viktor ar fi șeful statului maghiar iar Transilvania „a revenit” la România în 1918. Expansiunea ultranaţionaliştilor va alimenta creiere înfierbântate. În România o gândire extremistă, bazată pe lipsa informațiilor exacte și ale educaței poate să se coaguleze într-un nou PRM. Se afirmă prostii, cum că „Zorii furtunii se întrezăresc la vest de ţara noastră. Numai minţile limpezi pot contracara posibilele tensiuni impuse în Ardeal de laboratoarele străine. Fitilul naţionalist se poate aprinde din nimic.”
***
Îngrijorările în legătură cu federalizarea continentului sunt imature. Popoarele din Yugoslavia sau Cehoslovacia au ieșit, uneori cu forța, din cămășile croite de Pacea de la Versailles. Chiar și centenara Românie Mare a ieșit un pic ciuntită după WW2. Catalanii și italienii nordici nu sunt mulțumiți când știu că Madridul și Roma sunt mai puțin interesate de oameni, cât de banii care se produc aici. În general banii ar trebui să rămână acolo unde se produc. Brexitul britanic a dat tonul individualismului național. Și politica lui Trump.
Nu numai poziția geografică situează spațiul extracarpatic al României la periferia continentului. Administrația coruptă și înapoiată de pe Dâmbovița a distrus șansele celeilalte părți, din Vest, anexată după WW1, să rămână în zona civilizației occidentale, ca o  locomotivă cu tracțiune spre Occident, care ar fi fost utilă pentru toată țara. Opulentul București a atras spre Est toate resursele dezvoltării economice, balcanizând și teritoriul intracarpatic, așa că nu e de mirare că suntem considerați, în bloc, o regiune periferică. Cum s-ar putea ieși din situația asta fără o împărțire administrativ-teritorială pe regiuni istorice?
Dialogând mai demult cu inflexibilii parteneri francezi, politicianul german Jozska Fischer sublinia ideea că în întâmpinarea globalizării nu pot veni decât acele formaţiuni statale „care constituie formule eficiente de colaborare internaţională. Paradoxal, „FEDERALISMUL GERMAN A DEVENIT MAI MODERN DECÂT INVERSUL SĂU, STATUL NAŢIONAL FRANCEZ”. Nu e totul să fii primul stat de acest fel, ci totul e ca formula să mai fie viabilă azi; să nu împiedice dezvoltarea în general şi în particular.
Există temeri că prin descentralizare și regionalizare provinciile române își vor recăpăta identitatea pierdută iar București va trebui să renunțe la ceva din monopolismul său profitabil ? Absolut exclus, imperiul nu mai există. Doar vecinătatea cu Ungaria a regiunilor vestice ar putea fi îmbunătățită, fără amestecul brutal al capitalei. Gelozia naționalistă a putut împiedica autostrada Timișoara-Szeged, refacerea căii ferate peste podul aruncat în aer de armata română la Cenad-Mako, decolmatarea canalului Bega etc. Ca un bun ceaușist, Băsescu a contribuit la izolarea celui mai productiv județ din țară, după Ilfov.
***
  Pacea wilsoniană și-a arătat, pe lângă virtuțile incontestabile și regretabilele erori. Pastorul credea că a eradicat războiul, implantând, de fapt unul la fel de distructiv. A binecuvântat țări naționale care ulterior s-au destrămat. Românii cred, probabil, că în 1919 țara lor trebuia să copieze modelul francez, ca stat național și unitar, numai că interesele Franței erau cu totul altele…
Conform profesoarei MARGARET MACMILLAN din Toronto, în cartea ei, „Paris 1919. Six months that changed the world”, Conferinta de pace de la Paris din 1919 a marcat „triumful principiului naționalităților si organizarea Europei Centrale și de Est în state naționale, eliminând imperiile. Pe de o parte, erau micile natiuni care se angajaseră într-o asemenea conflagrație în principal din motive strict nationale iar pe de alta statele mari, indeosebi Franta si Marea Britanie care aveau alte scopuri. Aceste tendinte franco-britanice sunt expansionist-teritoriale, cele mai evidente reflectându-se in substituirea Imperiului Otoman…Ele luau sub protecție popoare neajunse la stadiul de națiune”. Doamna Macmillan susține și ea că la Paris s-au pus bazele celui de al doilea război.  (Aceeasi autoare il critica pe Ion I. C. Brătianu pentru că revendica nu numai Transilvania istorică, ci si Crisana, Maramures, Banat, că voia “sa taie adânc în Ungaria”, ca si cum ar fi fost vorba de teritorii legitime etnic ale acestuia.)
Gh.I. Brătianu constată euforic că “Woodrow Wilson era singurul șef de stat care a coborât în arenă, primind să ia parte activă, ca prim delegat al țării sale, la lucrările Conferinței. Dar, deși ieșise din rezerva ce i-ar fi impus-o poate situația sa de președinte al celei mai puternice republici, el se socotea și pe mai departe ca un arbitru, arbitrul păcii și al dreptății omenirii. El aducea justiția, el îi statornicea legile. ”(O supra-putere, deci, un arbitraj internațional. Și totodată una din slăbiciunile esențiale ale Păcii din 1919. N.n.)
   Federalizarea Uniunii Europene, propusă de Joschka Fischer, a fost respinsă mai ales de către partizanii „Europei patriilor”. Susţinătorii acestui concept pledează pentru menţinerea statelor naţionale unitare în interiorul UE şi neafectarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Sub obsesia războiului  din fosta Iugoslavie, declanşat în urma unor conflicte naţionaliste, Fischer a susţinut atunci că integrarea europeană reală se va realiza doar în momentul cînd diferitele state vor reuşi să-şi depăşească egoismele naţionale şi pretenţiile la o suveranitate extinsă, în conformitate cu un acţionism geopolitic depăşit. El a avansat ideea (în anul 2000) transformării UE în Statele Unite ale Europei pornind de la modelul experientei federalismului Germaniei. Parisul nu a lasat nici o speranță unui astfel de curs. Franța se mai consideră putere învingătoare în războiul Coalitiei împotriva Germaniei și nu va accepta federație de state. Acesta să fie modelul după care guvernanții României nu acceptă regionalizarea, confundând-o cu…federalizarea teritoriului? Ar implica asta modificarea calității de stat național-unitar? Evident NU.
Să zicem că tot sentimentul de învingătoare în războaiele cu Germania le dă românilor confortul franțuzesc al statului național-unitar-indivizibil. Prea puțini cunosc însă una din cauzele intrării în război alături de Rusia. Constantin Stere susţine că, în ceea ce priveşte propaganda antantistă, Rusia a transmis sume importante de bani presei aservite. În acest sens este citată o telegramă din Stockholm: „Agenţia telegrafică din Petersburg despre dosarul corupţiunii din România: ministrul Poklevski transmite d-lui Take Ionescu un ajutor în sumă de 350.000 franci pentru coruperea presei româneşti…” N. Petrescu Comnen, iniţial un antantist afirmă: „Înfrângerea României a fost scontată, pregătită de politicienii din Petrograd, care se temeau pentru Basarabia lor, un oarecare Polivanov spunându-i ţarului Romanov: Acum îi avem în mână, nu ne vor mai scăpa!
  Să revenim la conceptual de periferie atribuit țării noastre de eseistul și istoricul american Daniel Chirot (născut în Franța) în cartea „Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony”“: „Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…După ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…
Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani…guvernul se temea de o contaminare ideologică”. Niciunde nu se spune ceva de “Unirea cea Mare”…În schimb reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei, adică populaţia “crescuse” și se practica aceeași agricultură a parcelelor mici, de subzistență, ca și în secolul XXI. Ferdinandismul i-a molipsit și pe creatorii epocii postrevoluționare. (N.n.). Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (Chirot considerând că a fost absolut necesară). Iată că dezindustrializarea din zilele noastre adâncește o criză rămasă nerezolvată. Chirot găsește în principate o “tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei. Au fost şi scenarii conform cărora agenţi străini au declanşat răscoala. Aceştia însă nu au fost găsiţi niciodată…
Ortodoxismul a reprezentat o piedică în dezvoltarea generală, dar carturarii greco-catolici ai Școlii Ardelene, educati in scolile catolice ale Occidentului au produs cel mai mare act de transformare culturală pe care l-a cunoscut acest popor. Vaida Voevod face, la vremea sa, o deosebire tranșantă între Est și Vest: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. ”
Chirot consideră că Valahia a fost  o zonă marginală şi exotică a continentului. “Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate “proto-colonială”, apoi “neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o “democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. “Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole…” Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. “De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?” Se întâmplă totuși ceva ciudat cu cartea în discuție, care ar putea fi pus pe seama confuziilor tradiționale ale americanilor față de lumea de dincolo de ei. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt se produce includerea spaţiului românesc în zona balcanică, extinsă în Valahia. Totuși, în al doilea capitol se arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. O asemenea abordare  e comodă şi chiar legitimă, deoarece nu numai complexele balcanice s-au extins la Nord de Dunăre, dar și balcanismul valahic s-a extins, în fond, asupra regiunilor anexate după 1919. „Nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români între anii 1950-1975, într-o perioadă în care s-au creat unele condiţii pentru cercetătorii străini să efectueze  studii în România. Sigur că  orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.
***
  De pe internet, o oarecare Angela Tocilă: “Dacă ardelenii vor pita și cuțitul la ei acasă ca să-și drămuiască și să se gospodărească el cum știe de când lumea, se găsește repede câte unul care ne-ar da cuțitul dar ar ține pita la București, ca să-și scoată lui miezul și apoi să ne-arunce și nouă o coajă, uscată dacă se poate, să nu ne-nvățăm cu binele cumva și să ne cerem și șunca… Mă întreb ce-ar fi dacă printr-un referendum regional ar decide ardelenii că vor autonomie, unguri, români, sași și ce-or mai fi pe-aici, că pe toți ne-ncape Ardealul… Ce-ar fi ? Ar trece cu batalioanele Carpații să ne impună pohta ce-au pohtit ? Ne-ar ține cu forța oare?” Un social-democrat ardelean, T. Mihali afirmă: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia…opinia publică este cum vrea Guvernul să fie…La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. (No comment)
„.. .Transilvania nu se afla însă într-o asemenea situaţie. Nu aparţinuse niciodată României sau vreunuia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar dacă Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat ungar.” (Lucian Boia) Același autor se întreabă: „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, in vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei.” REFEREMDUM? În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. „Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate cum a fost la Alba Iulia, dar ar fi fost un rezultat tot în favoarea românilor şi Transilvania ar fi fost în situaţia să se unească cu România în condiţiile astea. Până în 1914, obiectivele mişcării naţionale din Transilvania nu erau unirea cu România pentru că nici nu puteau să fie unirea cu România.”
Noul context european scoate în relief diferențele dintre regiunile acelorași țări, ca și afinitățile diferitelor spații economice și culturale. Din acest moment nu mai pot fi ignorate doleanțele milioanelor de locuitori. Acestea nu sunt simple „devieri spre extrema dreaptă”, ci deziderate pe care timpul le va lămuri.