Pe strada 11 din East Village, New York, într-o clădire ce-a adunat farmecul străzilor din preajma parcului Tompkins, chiar peste drum de ancestrala biserica St. Mark church, timpul parcă s-a oprit o clipă, devenind pe neașteptate extrem de real… lăsând ca din istoria din spatele său, să ajungă azi până la noi, versurile, rostirile, visele, fanteziile, bucuriile, dezamăgirile și durerile poetului, artistului și criticului de artă româno-american, Valery Oișteanu.
Deși născut în Rusia în anul 1943, acesta a adoptat cultura și literatura română, în care a revoluționat 20 de ani mai târziu, așa cunoscutul curent al Suprareliștilor. Din acest curent literar mai făceau parte poeții Gellu Naum, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, Victor Brauner, Jaques Herold, Dolfi Trost si mulți alții. Valery Oișteanu, pe lângă inconfudabilul său stil și talent poetic, a atras atenția prin modul în care a dus mai departe crezul acestor poeți, ajungând ca pe coasta Atlanticului să afirme în continuare că Suprarealismul nu a murit! Criticat cu vehemență în ziarele anilor 60-70, aservite regimului politic comunist „Scânteia”și altele, datorită noului său stil de poezie – care a fost caracterizat, la un moment dat, drept „cai verzi pe pereți”-, Valery Oișteanu părăsește România în anul 1972, imigrând în Statele Unite ale Americii și stabilindu-se la New York. Aduce cu el ideile Suprarealimului și conceptele Dadaismului, care au găsit un habitat peren, pentru că poetul a ales una dintre zonele cele mai boemice, mai nonconformiste, mai liberale ale orașului: East Village! Aici pe parcursul a peste 38 de ani a gândit și a scris în limba engleză 10 cărți de poezie, un volum de ficțiune scurtă și o carte de eseuri intitulată „The AVANT-GODS”. În ultimii 20 ani a fost unul dintre columniștii de bază ai publicației „NY Arts Magazine”. De asemenea a fost foarte activ ca și critic de artă la revista „Brooklyn Rail” și la publicația online www.artnet.com. Contribuțiile sale critice, literare, dar și ziaristice se continuă cu munca sa de editor la www.art.es și „d’Art International” (Toronto) si la reviste de limbă franceză și română, printre care amintesc: „La Page Blanche”, „Observatorul Cultural”, „Viața Romaneasca”,„România Literară”, etc. Valery Oișteanu este și un artist care produce colaje și cărți de artist, iar vocea sa cu o rezonanță profundă, inconfundabilă în cercurile literare, de poezie vie, de la New York, i-a adus unicitate. Nu este prea greu să afli unde recită Valery Oișteanu, fie că e în cluburile-cafenea din Greenwich Village, ori în barurile de jazz din Tribeca, sau în atelierele de poezie din East Village, pentru că aproape toată lumea știe de vocea cu un bas profund, a poetului dadaist. Cu fiecare ocazie în care recită din poezia sa, ori citește din operele poeților din curentului Suprarealist, Valery Oișteanu încântă audiența cu vivacitatea prezenței sale, cu ideile filosofiei Zen-Dada, imprimând momentului o patină istorică pe care generațiile tinere nu au avut ocazia să o cunoască. L-am audiat și eu, l-am admirat, l-am aplaudat și i-am cumpărat ultima sa carte de poezie „Perks in Purgatory” („Privilegii in Purgatoriu”, care se pare ca va fi publicată și în România în vara aceasta!), recunoscând în același timp că de fapt poetul a creat un nou stil, cel al „Jazzoetriei” – o interpretare liberă și improvizată a textelor poetice, în ritmuri de jazz contemporan și de multe ori cu un acompaniament muzical.
Reporter: Sunt deosebit de încântat că am avut onoarea de a putea sta de vorbă, aici acasă la dvst. în acest bastion al ideilor suprarealiste despre lume, viață, poezie și arte. Se știa despre poetul dadaist Valery Oișteanu din paginile ziarelor anilor 60 – 70. După aceea, poetul avangardei a dispărut subit de pe radarul literaturii din România, pentru a fi semnalat mai târziu, într-una dintre cele mai boemice zone ale orașului New York: East Village. Cum ați găsit Boema, muzica, literatura, artele în general, la New York?
Valery Oișteanu: La New York unde sunt de 38 de ani Boema a îmbătrânit și o nouă Boemă încă nu s-a format. Deci există așa o mică perioadă între generații de avangardă sau de viață boemă, cum cunoaștem noi din istorie… ce însemna aceasta? Însemna că un artist nu era angajat, nu era un sclav al unui lucru manual de zi cu zi. Deci erau artiști in NY care abiau supraviețuiau din ajutoarele unor prieteni, dar nu se încadrau în munca normală de la 9 la 5 cum se spune aici, ci își vedeau de arta lor. În cartierul acesta în speacil, în East Village unde suntem acuma, de patru decenii s-au întâmplat niște fapte istorice foarte importante în ce privește arta, literatura și muzica, pentru că aici este izvorul lor, acestea au început de aici. Spre exemplu Punk Movement, adică punkiștii, a început chiar aici pe strada 9, pe strada 7, cu niște prieteni ai mei, printre care mi-l amintesc pe Ramon, eu eram prieten foarte bun cu Joey Ramone (născut Jeffry Ross Hyman a trăit între anii 1951-2001 n.n.) – care a murit între timp – deci ei formau un fel de boemă muzicală. Erau artiștii muzicieni de rock’n roll, de punk, de folk în special… Spre deosebire de acestea, jazzul era deja stabilit în istorie, este istoric și acum în jurul Tomskins Square Park, un parc doar la câteva minute depărtare de aici (park foarte popular în Alphabet City din east Village, Manhattan n.n.). Acolo trăiau majoritatea artiștilor, un Charlie Parker (1920-1955 n.n.) și mulți alții. Dar ei erau mai învârtă decât boema nouă, arau din generația trecută. Erau într-un fel pionerii acestui jazz boem din East Village, pentru că au adus elemente de boemă din Europa. În anii 20 jazzul a fost foarte apreciat în Europa, la nivel de artă. Aici în America nu era așa de apreciat… Este un paradox istoric! Aici mai întâi era prohibiție, ori fără alcol jazzul este destul de sărac și destul de neinspirat. Atunci acești artiști s-au dus în Europa unde în anii 20 jazzul a generat o întreagă mișcare. Toți au acceptat jazzul în cultura lor: cubiștii, dadaiștii, suprarealiștii, etc, toți au absorbit tehnica de improvizare a jazzului și au înțeles că arta nu e doar cea pe care ar fi putut-o învăța la școală și aplica numai în reguli academice, ci arta poate să fie și una interpretativă, instinctuală… arta spiritului liber, dezlănțuit.
Reporter: O artă neconformistă?
V.O. Ei bine, așa au clasificat-o burghezii, care se uitau dinafară și acestora li se părea că este o artă neconformistă, dar dinlăuntrul Boemei nimeni nu o chema nonconformistă! Nonconformismul este o calificare mic burgheză, nu este un element estetic. Privind din interiorul acestei arte de jazz, vedem că sigur vine din blues, din folclor, din folclorul sclavilor negri și dintr-o luptă împotriva opresiunilor și nedrepăților sociale la care erau expuși negrii, imigranții, etc. După anii ’20 când s-a terminat prohibiția în America, mulți dintre artiștii de jazz s-au reîntors, dar ei erau deja străni anumitor lucruri care se petreceau aici sau a unor revoluții culturale care erau pe cale: Beat Generation, care a început imediat după cel de al Doilea Răboi Mondial, Hippie Movement început prin anii 60, ultima avangardă literară care a început cu Frank O’Hara (nume complet Francis Russell O’Hara, a trăit între anii 1926-1966 n.n.) și care i-a cooptat pe cei din Beat Generation și pe Suprearealiști. În ultimă instanță acești artiști au găsit și o literatură nu de mare calitate, dar o literatură mai populistă, un fel de democratizare a literaturii, făcută posibilă tocmai datorită Generației Beat. Așa după cum citesc din cartea „Maldolor” (Les Chants de Maldoror a fost scrisă între anii 1868-1869 de către Comte de Lautréamont, n.n.) – pe care Suprarealiștii au considerat-o un fel de Biblie a lor – se spune că va veni acel timp când poezia va fi făcută de toți. Este vorba despre o democratizare nemaipomenită a poeziei, la un nivel mondial. Eu personal nu sunt de acord cu aceată teorie, nu cred că printr-o democratizare totală literatura are de câștigat, dar acceptarea literaturii, iubirea literarurii sunt acte foarte importante… În schimb calitatea literaturii a scăzut la un numitor comun foarte jos, unde probabil toată lumea va putea s-o înțeleagă.
Reporter: Acesta este probabil un compromis acceptat de majoritatea celor care au scris în acea perioadă… a procesului de democratizare a literaturii, dar în același timp și un risc!
V.O. Este adevărat și prin acest proces am trecut și eu, pentru că după ce am emigrat în Statele Unite mi-am schimbat stilul de scriere. Adică eu scriam în limba română sub o formă foarte sofisticată, foarte suprarealistă, foarte literară dacă vrei, simbolică, metaforică, hiperbolică… Aici la New York, pur și simplu nu am putut s-o fac pentru că nu m-ar fi înțeles nimeni! A trebuit să cobor nivelul meu de expresie la un nivel ceva mai ziaristic, mai popular, ceva mai pe înțelesul tuturor. Aceasta s-a întâmplat atât în scrierile mele ziaristice și de artă, cât și în poezie. Într-un fel îmi pare rău și când răsfoiesc din nou cărțile mele din anii 70 și comparându-le cu cele pe care le scriu acum, diferența se vede imediat! Bogăția lingvistică generată de limba poetică a lui Gellu Naum (1915-2001), a lui Gherasim Luca (1923-1994), a poeților Suprarealiști pe care îi ador și dacă compari cu ce scriu eu acum, literarura mea este mai mult tributară celei americane din anii ’60 -’70, ani în care eu am absorbit din valențele lui Jack Kerouac (Jean-Louis “Jack” Kerouac), Allen Ginsberg, Gregory Corso, precum și a poeților Beat – care cred că m-au influețat cel mai mult.
Reporter: Unde sunt artiștii din East Village? Ce se întâmpla cu aceștia în perioada de democratizare a literaturii? A fost și o perioadă de democratizare a artei? Mai există astăzi oare suprarelism?
V.O. În această zonă a orașului au existat și foarte mulți artiști, mai ales vizuali, deci pictori, graficieni, sculptori, artiști care făceau colaje și asambalu pictura cu arta grafică, etc. De la bun început, odată ajuns la New York, am închegat un mic grup în jurul meu, pe care l-am numit SPAS (Societatea de Poeți și Artiști Suprarealiști). Foarte multă lume, începând cu poetul Gellu Naum, încă de prin anii 60, mi-au spus că suprarealismul a murit odată cu André Breton în anul 1966. Eu nu am acceptat așa de ușor această teorie și am auvut niște controverse puternice cu Gellu Naum și cu tinerii suprareliști care se consideră post-suprarealiști. Cred însă că suprarealismul mai există și astăzi. Sub ce formă? Sub aceeși sub care a trăit și mai înainte. Noi nu ne-am schimbat visurile, noi nu ne-am schimbat subconștientul, noi nu ne-am schimbat viziunile și dorințele…
Reporter: Da, dar între timp societatea s-a schimbat!
V.O. S-a schimbat dar eu, din păcate, nu îmbrățișez societatea… Eu sunt pe poziția de disident, de observator și critic al societății. Eu sunt un adept al teoriei lui Guy Debord (1931 – 1994 n.n.) – societatea spectacolului – pentru că noi trăim în societatea spectacolului. Totul este un spectacol: viața noastră e un spectacol, munca noastră e un spectacol, totul este un teatru… iar noi suntem niște actori pe scenă. Nu este nimic adevărat, nu este nimic natural… ne îmbrăcăm, jucăm un rol, ne exprimăm într-un anumit fel, ș a m. Este un spectacol pe care îl perpetuăm în fiecare zi. Ca suprarealist eu trebuie să mă îndepărtez de acest specatacol, să-l observ și să-l critic. Mă regăsesc în această poziție de critic… al societății! Am de asemenea o atitudine foarte critică vis-a-vis la ceea ce întâmplă în România, spre exemplu. Suntem în anul 1989, imediat după revoluție, când am mers la București. Pe aeroport când am fost întâmpinat și interviviat așa la „botul calului”, imediat după ce am coborât din avion, am zis: felicitări pentru democrație și pentru noua atmosferă de libertate, dar vă spun că democrația nu este doar fericire și dans, democrația deschide doar ușile unor elemente de gândire și de acțiune cu care poporul român nu este obișnuit și nu știe cum să le manevreze. Atunci toți au sărit pe mine… că am avut curajul să zic aceste lucruri, că am făcut un comentariu negativ…
Reporter: Era ca și o profeție din anul 1989… când analistul politic Silviu Brucan zicea că va dura 20 de ani până când românii vor învăţa cu adevărat ce înseamnă democraţia.
V.O. Da, îmi aduc aminte… Dar ce am subliniat eu la primul meu interviu a fost faptul că în timpul regimului comunist toate problemele sociale au fost reprimate, strivite, eclipsate de o viață foarte dură sub atenta supraveghere a securității. Imediat după revoluție s-a petrecut un proces în care toate aceste realități surpimate au ieșit la iveală. Toate ideiile de dreapta au ieșit la suprafață. Ura împotriva țiganilor, antisemitismul, ura împotriva ungurilor… toate aceste lucruri care au fost complet suprimate sub comunism, au ieșit la iveală. Și vedem imediat aceste mari controverse despre mareșalul Antonescu, despre dacă a fost sau nu Holocaust în România, ce să facem cu țiganii din țară dar mai ales cu cei fugiți în alte țări, cum acționăm vis-a-vis de naționalitățile conlocuitoare pe care le avem în țară, precum și alte probleme interne pe care le avem și trebuie să le rezolvăm. Datorită acelei declarații făcute pe aeroportul din București, foarte mulți s-au supărat pe mine. Până și fratele meu (Andrei Oișteanu n. 1948, n.n.) s-a supărat pe mine, poetul Gellu Naum la fel. Din păcate atunci s-a creat o frică a întoarcerii comuniștilor, a întoarcerii celor de dreapta, deci nu o democrație liberă surâzătoare ci o democrație în fricii. Astfel am ajuns să alegem pe cei pe care nu-i iubim, pe cei pe care nu-i dorim, ci pe cei care nu sunt nici de stânga și nici de dreapta. Aceasta este un compromis care nu aduce nimic bun. Mie mi se pare că alegerile din ultimii 20 de ani au fost paradite și nenorocite din cauza acestei frici a întoarcerii comunismului… care – spun cu cea mai mare convingere – nu se va mai întoarce! S-a terminat! Că oamenii politici comuniști nu s-au schimbat peste noapte și au devenit necomuniști, desigur aceasta este o chestiune total normală. Uite că deja au trecut 20 de ani cum spunea bătrânul Brucan și… îl alegem pe Băsescu! Mie mi se pare că este tot un compromis. A doua problematică pe care am semnalat-o mai tîrziu, a fost nașterea și ridicarea la putere a mafiei. Acestea sunt marile nenorociri care ne distrug: corupția și mafia, care au fost create în secunda revoluției. Pur și simplu gărzile au făcut un pact cu cei pe care îi păzeau, cu „prizonierii”. Toate aceste gărzi roșii au făcut pactul cu elementele criminale și au creat această mafie. Din păcate mafia nu este doar una economică. Există și o mafie politică, o mafie culturală… și când am pronunțat expresia „boierii minții”, oamenii au râs de mine zicând că nu există așa ceva. Dar sunt oameni la putere în România, în Polonia, în Ungaria… care fac anumite lucruri complet dezgustătoare, spre exemplu alianța politică și militară cu America, în baza căreia s-au organizat acele pușcării secrete ale CIA, unde au fost aduși prizonieri din Irak și Afganistan, pe teritoriul României. Ce se întâmplă în acele pușcării putem doar să ne imaginăm… e greu de aflat. Ce știm este că închisorile și zborurile ilegale care au adus acei prizonieri există și că americanii folosesc pământul românesc ca să parcheze submarinele atomice. Când s-a descoperit secretul închisorilor CIA în Polonia, a fost un mare scandal, în Cehia la fel, dar în România nu a fost prea multă preocupare… De ce? Pentru că ne plătesc… băieții, ne aduc venit! Da, suntem membrii NATO, suntem membrii ai UE, dar facem niște lucruri care sunt mult sub bunul simț al vieții.
A doua oară când mi-am deschis gura în România, a fost cu un an mai târziu (1990 n.n.)…
