Valurile vieţii aducând cu ele şi mai bune şi mai rele, s-a întâmplat ca nu demult, să-mi scoată în cale un prieten de pe vremea adolescenţei, pe Mircea Marinescu. Calea asta despre care vorbesc este acum cam de şapte mii de kilometri, aşa că a fost scurtată cu ajutorul telefonului. Lăsând să curgă dragi aduceri-aminte sub supravegherea scurgerii timpului, conversţiile s-au strâns ghem în jurul unei teme, soarta basarabenilor din rândul cărora şi el face parte, iar eu am avut strânse legături de caldă prietenie cu oameni aleşi din această parte de lume trecută prin adânci năpăstuiri. Am povestit amintiri legate de parinţii lui şi de familiile Chiriac şi Popa, poposite în comuna noastră, dar mai ales de prietenul drag şi preţuit, profesorul de matematică Sandu Popa, cu toţii figuri de dascăli luminaţi şi dăruiţi catedrei, trecuţi prin situaţii care le-au pus uneori viaţa în cumpănă. Aşa am ajuns şi la învăţătorul basarabean Vasile Guja din comuna Cotiugenii Mari din sudul judetului Soroca. El a trăit o perioada de timp în Alexandria, din judeţul Teleorman şi este autorul unei cărţi care va rămâne drept mărturie a unui timp potrivnic în care oamenii au fost vitregiţi de condiţiile istorice şi totodată o dovadă că rănile nu se pot închide niciodată în sufletul omului care a îndrăznit să respingă umilinţa şi să-şi recapete demnitatea de om şi de român.
Tragedia spaţiului românesc dintre Prut şi Nistru va rămâne încă multă vreme o rană neînchisă pentru mulţi dintre cei care au trăit-o cu toate grozăviile ei. S-au povestit şi s-au scris multe, mai ales după 1990, dar niciodată îndeajuns pentru inimaginabilele traume care s-au petrecut pe acest teritoriu sub dominaţia “prietenilor” de la răsărit, fiindcă niciodată raţiunea umană nu va fi în stare să înţeleagă monstruozităţile lui Stalin.
Mircea Marinescu mi-a înlesnit intrarea în posesie a cărţii acestui autor ieşit din comun. Cartea mi-a sosit prin poştă din partea fiului autorului, inginer Nicolae Guja, sub îngrijirea căruia a fost tipărită şi a soţiei sale, Cornelia, la îndemnul căreia autorul a scris cartea. Le aduc mulţumirile mele şi pe această cale pentru această remarcabilă carte, un dar neaşteptat şi preţios. Cartea este intitulată „Amintiri – Am trăit două războaie şi două revoluţii” şi a apărut la Editura Universitară Carol Davila, Bucureşti, 2007.
De ce autorul este ieşit din comun? Fiindcă şi-a scris cartea aproape la 100 de ani, mai precis între 94 si 97 de ani, dar a mai făcut completări şi în anii care au urmat: „În anul 2003 fiind de acum la vârsta de 100 de ani mi-a căzut în mână monografia satului meu natal «Cotiujenii Mari» publicată de N. Andronic şi V. Stavilă la Chişinău în anul 2002 şi am realizat că în felul lor amintirile mele erau incomplete” adaugă el la pagina 222. Acest autor este ieşit din comun şi pentru că întâmplările orânduite cu chibzuinţă în scurgerea lor sunt păstrate nealterat de o memorie ieşită din comun.
Ultima fotografie ni-l arată zâmbind la aniversarea celui de al 103-lea an de viaţă. S-a stins în anul 2006, cu cateva luni înainte de a atinge vârsta de 104 ani. Ultima însemnare a făcut-o la 1 decembrie 2005: “Am căutat să expun cele trăite şi văzute cât mai obiectiv, aşa cum le-am trăit, aşa cum ne-au determinat viaţa şi aşa cum le-am decantat prin filtrul timpului şi a experienţei de o viaţă de peste un secol, în care am trăit, efectiv, două războaie şi două revoluţii. Am gândit aceste amintiri şi reflecţii ca o cronică de interes limitat, familial, fără pretenţii literare, dar dacă cei ce vin după ce nu voi mai fi vor considera că pot prezenta un cât de puţin interes general, sunt liberi să le facă publice, cu rugămintea de a nu se interveni sub nici un motiv, nici în formă nici în fond”.
Deşi evenimentele povestite au fost gândite ca „amintiri şi reflecţii ca o cronică de interes familial” acestea depaşesc cu mult cadrul propus şi prezintă cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au desfaşurat. Relatările iau aspect de istorie a unor vieţi pe care autorul le scoate la iveală din tulburatele vremuri staliniste şi cele care au urmat sub dominaţie comunistă, limpezindu-le prin filtrul propriilor frânturi de imagini aşa cum le-a trăit şi le-a înţeles. El face nu numai prezentarea faptelor de viaţă, ci disecă, explică, le caută cauzele, urmăreşte consecinţele, relaţionează cu alte evenimente, face reflecţii asupra situaţiei politice şi sociale a timpurilor.
„Cele întâmplate în comuna noastră nu au fost evenimente locale, ci politică de stat dirijată de la Moscova, şi care a fost aplicată în toată Basarabia” ţine să sublinieze autorul. Relatând evenimentele, autorul nu ezită să intervină şi să-şi spună părerea în mod deschis, fără părtinire. Nu sunt vorbe în vânt, sunt mărturii zguduitoare prezentate ca într-un jurnal de amintiri.
Prin vocea lui ascultăm vocea sutelor de mii de basarabeni distruşi fizic şi moral pentru învinuiri închipuite, stăpâniţi de teama de a fi împuşcati sau deportaţi în Siberia, nevoiţi să plece în refugiu şi trăind cu spaima de a fi trimişi înapoi. Viaţa lor a ţesut o istorie dureroasă şi nu de puţine ori lectura cărţii dă naştere la întrebări esenţiale despre lume şi viaţă care ne ţin pe verticală ca oameni. Iţi pui întrebarea, de ce a fost nevoie de atâta jertfă omenească? Cui a ajutat? De ce omenirea nu-şi poate găsi drumul cel bun şi se nasc asemenea aberaţii? Ce-aş fi făcut dacă aş fi fost eu în locul lor?
Aşadar, cartea având un caracter memorialistic, autorul se constituie într-un fel de martor al epocii sale atingând probleme politice, economice, sociale şi culturale pe care le-a urmărit de-a lungul vieţii sale. La început, cadrul de desfăşurare al evenimentelor este satul natal cu evenimente de excepţie de la începutul veacului trecut, urmărit apoi prin timp. Aduce însemnări importante despre viaţă cu un secol în urmă.
Vasile Guja zugrăveşte în culori vii fresce de viaţa palpitantă, deşi cadrul se schimba de multe ori. Evenimentele povestite sunt adevărate fâşii rupte din viaţa sa asemănătoare cu a multora, cărora le-a dat contur şi le-a transformat în literatură cu înţelegerea, îngăduinţa şi înţelepciunea pe care le-a dobândit o dată cu trecerea timpului. Paginile cele mai dureroase sunt cele ale deportărilor în Siberia.
„Deportarea a fost una din cele mai draconice şi inumane forme de represiune folosite de ruşi şi pentru a deznaţionaliza popoarele ocupate. Deportarea s-a făcut după planuri elaborate înainte de ocuparea Basarabiei în vara anului 1940 şi completate pe parcurs”.
Mult mai tarziu, când autorul se stabilise în Alexandria, a aflat întâmplările prin care a trecut cumnatul său Alexandru Rusneac, tot basarabean şi el, din comuna Moara-Nouă, din nordul judetului Soroca, pentru a evada din Siberia. Acest caz e relatat cu multe detalii pe aproape 20 de pagini pe care le citeşti cu răsuflarea tăiată. Sunt pagini care se pot detaşa din carte pentru a exista ca nuvelă independentă, o povestire în poveste, demnă de antologie sau de pus în manualele şcolare. Intâmplările prin care a trecut acest erou îţi amintesc că în viaţă există situaţii care pot depaşi punctul cel mai înalt posibil al imaginaţiei omeneşti. Nu poţi să întrerupi lectura mai ales când se luptă cu nămeţii de zăpadă ai pustiului siberian de-a lungul zilelor cărora le pierduse numaratoarea. Inchizând cartea în asemenea împrejurări, ar fi fost ca şi când l-ai fi părăsit în zăpezile fără sfârşit, dar continuând lectura, participai la lupta lui cu vitregiile de neimaginat şi parcă ai fi stat alături de umerii lui încurajându-l. In toate etapele prin care a trecut este captivantă perspicacitatea cu care a fost înzestrat de a simţi “din aer” primejdiile şi promptitudinea cu care găsea cele mai potrivite rezolvări şi deschideri pentru urmatorii pasi inainte în planul lungii perioade de evadare.
Şi când mă gândesc că în anii tinereţii mele, când mă plimbam prin Alexandria, a fost posibil ca paşii mei să se încruciseze cu cei ai acestui om şi eu, asemenea celorlalţi semeni, nu am ştiut că am avut în preajmă un asemenea om definit de cel mai exact cuvânt, EROU scris cu litere mari!!! Şi câţi alţii n-or mai fi ascunşi în umbra tăcerii care i-a protejat de viforniţele vremurilor. vrăjmaşe.
Multe sunt evenimente de excepţie despre care am auzit, dar aşa cum le-a aşezat pe acestea învăţătorul Vasile Guja în pagină, simţi că şi se strânge inima in timpul lecturii pe care o parcurgi pe nerăsuflate în timp ce filele se întorc parcă singure. Experienţa autorului îşi spune cuvântul cu o voce cât se poate de fermă şi originală dându-le un farmec aparte. Sunt pagini de proză realistă împletite cu cele de mare vibraţie ieşite dintr-un adânc peste care a trecut pârjolul cu arşiţe în mai multe rânduri. Ochiul atent al celui care a trăit aceste vremuri a surprins multe faţete ale realităţii pe care le-a redat într-un registru afectiv bine stăpânit, chiar şi în momente de mare dramatism.
Am ales ca exemplu ziua în care îşi părăseşte casa pentru a pleca în refugiu. Este una dintre cele mai grele zile din viaţa sa desfăşurată pe fundalul plânsetelor obidiţilor sorţii, la care participă şi natura şi câinele Azor, rămas în părăsire: „Era o zi mohorâtă umedă cu vânt rece care aducea spicuiri de ploaie cu zăpadă, lumea plângea mergând în urma căruţelor prin noroaie şi atmosfera de bejenie copleşea şi pe cel mai dur om… Îmi iau rămas bun de la părinţi şi rude convinşi că nu ne vom mai revedea decât pe lumea cealaltă şi noaptea dorm ultima dată, singur în casa goală pe jumătate şi în dezordine, într-o atmosferă deprimantă de apocalipsă. Dimineaţa pun lacătul la uşă şi cu sacii în spinare plec la unul din cei care promiseseră că mă duc la gară. Când am plecat câinele urla lugubru în curte, bietul animal conştientiza nenorocirea probabil după agitaţia oamenilor şi probabil simţea că nu îşi va mai vedea niciodată stăpânii. Cu ochii în lacrimi nu am fost în stare să mă uit în ochii lui Azor, aşa îl chema, şi am plecat lăsându-l în voia sorţii. Dar problemele abia începeau”. ( pag. 94).
Destinul său este urmărit prin valurile vremii, prin restrişti şi furtuni care l-au silit să fuga din fata urgiei, deşi desprinderea de acasă este un act traumatizant. Mulţi s-au stins fără să mai apuce să revadă locurile de unde au plecat şi pe cei dragi lăsaţi în bătaia sorţii. Plecarea din Basarabia i-a cerut să ia hotărârea grea, ca o sfâşiere de suflet, ca să pornească în lupta pentru închegarea unui alt destin. A ajuns în ţară împreună cu familia, dar şi aici a avut parte de un regim auster de viaţă, Tăvălugul comunist era şi aici foarte puternic simţit, dar îi era mai bine, se simţea între ai lui. Şi în Basarabia, dar şi în România, pecetea de basarabean pusă pe fruntea lor ca un blestem le cerea multă iscusinţă pentru supravieţuire. Trebuia să mediteze îndelung înainte de a lua o hotărâre, să se gândească bine când scoateau un cuvânt, să dea dovadă de minuţioasă precauţie şi supraveghere a tuturor mişcărilor. „Deranjarea oamenilor puterii, chiar şi pentru o cauză dreaptă a societăţii şi nu a ta personală, nu este recomandată într-un regim dictatorial dacă nu ai relaţii solide,… sau stofă de disident”, notează autorul la pagina 204. Imediat dupa sosire, au urmat anii marilor prefaceri de după 1944, ani tulburi, grei şi derutanţi. Regimul de teroare şi suspiciune se făcea simţit şi aici, chiar dacă îmbrăca alte forme.
„În această atmosferă tulbure marcată pe deoparte de hei-rup-ul oficial care împingea toată lumea la o muncă susţinută de construcţie şi pe de altă parte unele categorii sociale erau ostracizate şi împinse la periferia societăţii, noi basarabenii aveam o poziţie «între două ape». Când era vorba de muncă şi de depus activităţi constructive eram solicitaţi şi antrenaţi ca oameni ai muncii care nu au nimic altceva decât puterea minţii şi a braţelor şi care sunt interesaţi în progresul noii societăţi, iar pe de altă parte în momentul când capacităţile lor i-ar fi recomandat pentru a fi evidenţiaţi erau daţi la o parte în favoarea altora, chiar mai slabi, dar consideraţi mai siguri din punct de vedere politic. Trăiam de pe o zi pe alta marcaţi de teama că ar putea oricând să reînceapă urmărirea noastră pentru a fi trimişi înapoi în Uniunea Sovietică care ne considera cetăţeni sovietici”. (pag. 141)
Trăiau permanent cu frica în sân. Ca şi în Basarabia, de-a lungul multor ani şi aici, de mare importantă era în viaţă prudenţa şi necesitatea de a judeca o situaţie sub toate aspectele sale. Cine nu era capabil sa se gândească îndelung înainte de a scoate un cuvant, mai devreme sau mai târziu, tot o păţea. A urmat apoi o perioadă grea când s-au făcut repatrierile. „În acest timp au început să lucreze comisiile sovieto-române de repatriere a refugiaţilor care au început prin a convoca pe refugiaţi la sediul comisiilor care era în capitala de judeţ. La trierea refugiaţilor au ţinut cont de vârsta lor, cei bătrâni fiind avizaţi de la început să rămână în România, evident să le plătească pensia statul român. Ei aveau nevoie de forţă de muncă şi au început prin a-i lămuri, cu zăhărelul într-o mână şi cu ciomagul în alta, că nu au altă alternativă decât să se întoarcă acasă. Au reuşit cu mare năduf să se strecoare după ce a fluturat de câteva ori peste ei primejdia repatrierii”. (pag. 115)
Urmând firul vieţii autorului, aflăm că dupa 17 ani, a reuşit să ajungă acasă în Basarabia, în Cotiugenii Mari, în vizită ca să-şi domolească setea năpraznică a dorului de locurile ştiute şi mai ales de cei dragi din familie rămaşi în bătaia focului. Aici constată cu tristeţe schimbările aduse de “politica ţaristă de asimilare şi deznaţionalizare, masiva dizlocare demografică voluntară prin plecarea în Romania în 1944, deportări în Siberia, distrugerea în lagare şi închisori, distrugerea continuităţii conştiinţei romaneşti, care au continuat cu politica de deznaţionalizare prin teroare şi intimidare”. Situaţiile prin care au trecut sătenii lui au distrus în bună măsură fibra morala a populaţiei. Oamenii au uitat să muncească, să mai aibe iniţiative, furtul nu mai era o ruşine, nici să se dedea alcoolismului.
Cu trecerea anilor, viaţa s-a aşezat în matca sa şi autorul împreună cu soţia şi copiii au trcut şi prin cele bune şi prin cele mai puţin bune, ba stând la coadă la lapte şi la alimente, ba bucurându-se de câte o treaptă a realizărilor, ba strângând baierile pungii pentru a cumpara o casă, ba înfruntând neprevăzute piedici sau bucurându-se de nepoţei. Dar oricum s-au scurs evenimentele, ele au fost înregistrate, evaluate şi redate cu nostalgie reţinută, adevarate poveşti de viaţă, frânturi, crâmpeie de soartă. Paginile cărţii reliefează că autorul nu a uitat nimic din întâmplările prin care a trecut, că toate sunt adânc înfipte în memoria lui relatându-le cu fidelitate, fără să se încurce în ceea ce priveste fixarea în timp şi spaţiu. Remarcabilă este şi documentarea făcută după criterii riguroase, pe baza cărora introduce adesea informaţii relevante. Întâmplările relatate sunt toate faptele de viată şi sunt prezentate în complexitatea lor, unele foarte nostime, amuzante, impregnate cu un umor sănătos, neaoş, presărate cu ziceri populare, cu proverbe şi zicători care punctează şi sporesc efectul relatărilor. „În legătură cu aceasta îmi amintesc de o glumă auzită prin acele timpuri, inspirată de cei trei mari, Roosevelt, Churchill şi Stalin. Aceştia la o întâlnire, să zicem cea de la Ialta, ultima când s-au mai întâlnit cei trei, ajung să discute care din sistemele lor de organizare este mai performant. Până la urmă ajung la concluzia că numai o verificare practică poate scoate la lumină adevărul şi hotărăsc că acel dintre ei ce va putea convinge o pisică să mănânce muştar sistemul său poate fi considerat superior. Zis şi făcut. Se aduce un borcan de muştar din cel mai iute şi Churchill îi trage un discurs pisicii care dormea şi torcea liniştită lângă focul din căminul sălii de conferinţă – fără rezultat. Vine rândul lui Roosevelt care scoate un teanc de dolari, pe care îi plimbă pe la mustăţile felinei, ba mai încearcă chiar şi cu un adaos cu miros de şoarece să stimuleze interesul acesteia, tot fără rezultat. Vine rândul lui Stalin care fără ezitare bagă două degete în borcan şi scoate un lostopan de muştar iar cu cealaltă mână ridică coada pisicii şi il aplică sub coadă. De usturime biata mâţă miorlăia, se lingea sub coadă, tuşea, scuipa, dar la repezeală mai şi înghiţea. «Vedeţi domnilor, aşa se face!» a concluzionat Stalin. Tristă superioritate dar foarte plastic exprimată deoarece în ultimă instanţă sistemul sovietic acţiona exact în acest mod”.(pag.129)
Autorul este un intelectual format la lumina multor cărţi din care a învăţat să stăpânească frumuseţea clasică a scrisului, cu o tehnică distinctă care te atrage prin acurateţe. La el totul se leagă, are consistenţă, are esenţă. Nu se joacă cu cuvintele, e stăpân pe ceea ce spune, spusele lui inspiră ceritudine şi te conving de sinceritatea relatării. E o carte gândită cu înţelepciunea dată de anii trăiţi şi de şlefuirea evenimentelor prin care a trecut. Exprimarea este de o profunzime francă, limpede, curata, curge, se insinuează în cititor ca lumina şi căldura şi îl cucereşte. Cuvintele sunt bine chibzuite, parcă simţi respiraţia şi timpii de gândire înainte de a le aşterne pe hârtie. Cartea are valoare deosebită nu numai pentru prezentarea faptelor de viaţă extraordinare, ci şi pentru că e capabilă să deştepte în noi, sentimentul naţional, dragostea de neam şi de limbă a românului.
Dincolo de graniţele cereşti, simt că este de datoria noastră să îi trimitem învăţătorului Vasile Guja un cald elogiu şi un cuvânt de mulţumire că ne-a lăsat o carte scrisă cu puterea sufletului, o adevărată istorie trită şi relatată fidel în cuvinte pline de semnificaţii adânci şi de farmecul neîntrecut al relatării unor fapte de viaţă extraordinară capabilă să deştepte în noi sentimentul naţional, dragostea de neam şi de limbă, adevarate comori de spirit românesc.
