Nici prezent, nici viitor
Liderii actualei generaţii au fost puşi pe liber sau pe banca de rezerve de cluburile mari, campionatul intern străluceşte o dată la 12 ani – cazul Stelei în prezenta ediţie a Cupei UEFA, stadioanele cad pe noi, iar terenurile mâloase ne vor înghiţi azi-mâine cu totul, iar şanse de calificare mai avem – vorba lui Gabi Balint, cam cât la “6 din 49”. Ce i-a mai rămas microbistului român? Doar iluziile?
Agonie şi extaz. Resemnare
Zilele de 26 şi 30 martie au reprezentat bornele emoţionale între care au jucat sentimentele românilor asumate în numele ideii fotbal la nivel de prime reprezentative. Pe 26, Naţionala de tineret învingea cu 2-0 echipa similară a Olandei, burduşită de “juveţi” de la Ajax, Eindhoven sau Arsenal Londra – jucători cu ani de zile de Champions League la activ. Pe 27, echipa mare a României pierdea fără drept de apel – 0-2 – în faţa “portocalei” proaspete servite de Marco Van Basten, care s-a putut lipsi, din pricipiu, de vedete ca Seedorf, Van der Vaart, Kluivert, Van Hooijdonk sau Makaay.
Trei zile ne-am îndulcit amarul înfrângerii seniorilor – înfrângere aproape egală cu ratarea calificării la Mondialele din 2006 – cu gândul că avem, totuşi, după ani buni, o echipă de tineret care face faţă în Europa. Fals: dacă sâmbăta ne-am pierdut certitudinile, miercurea următoare ne-am pierdut şi speranţele. “Tineretul” a clacat jalnic la Skopje, pierzând cu 1-0 după ce a jucat o întreagă repriză în superioritate numerică.
Am mai rămas doar cu iluzia că viitorul echipei naţionale se poate clădi în jurul unor nume precum Keseru (FC Nantes), Cociş (Sheriff Tiraspol), Prepeliţă (FC Argeş) sau Nicoliţă (Steaua Bucureşti). Iluzie mentolată doar de demonstraţia de vitalitate a tânărului Nicolae Mitea (Ajax Amsterdam), mijlocaşul stânga, un obişnuit al echipei de tineret, care, la primul său meci ca titular în echipa mare, a marcat ambele goluri ale unei victorii necesare, dar chinuite, în deplasarea din Macedonia.
Premiera lui “Piţi”
Fără nici o înfrângere la activ în fruntea primei reprezentative, Piţurcă a ieşit cât se poate de şifonat la revenirea în calitate de tehnician al “tricolorilor”. A mizat pe principii cât se poate de serioase: selecţie rigidă, dar riguroasă – doar jucători aflaţi în formă, omogenitate în apărare – trei jucători de la Steaua, plus căpitanul Chivu, experienţă la mijloc şi în atac – Munteanu, Adin Ilie şi Moldovan. Un gol venit în secunda 46 şi o aşezare extrem de matură i-au adus însă Olandei nu doar o victorie de clasament şi de palmares, ci şi o reconfortantă poziţionare în fotbalul european al momentului. România a ajuns la poarta lui Van der Sar mai rar decât ajung “bagabonţii” pe la bibliotecă, iar această senzaţie de neputinţă şi de inconsistenţă a fost pentru public mai dureroasă decât înfrângerea în sine. Din păcate pentru Piţurcă, Naţionala matură pe care a pus-o în teren a părut mai degrabă bătrână decât versată. Munteanu e sufocat de ani şi de responsabilităţi, Adi Ilie şi Moldovan aşteaptă parcă minute în şir, o pasă de la Hagi, în vreme ce, în spate, Lobonţ derulează imagini din copilărie, cu o apărare-beton cu Belodedici, Prodan, Gică Popescu sau Doboş pe linia de fund. Naţionala 2005 a României nu are, în absenţa lui Mutu, nici un argument pentru a-şi confirma poziţia în fotbalul mare al lumii.
Mircea Sandu, luat la unşpe’ metri
În condiţiile în care selecţia a fost riguroasă, iar “Piţi” nu poate fi bănuit de rea-credinţă chiar de la primele meciuri în care i-a succedat lui Iordănescu, ţinta-vie pentru publicul şi pentru presa din România a devenit, inevitabil, preşedintele Federaţiei Române de Fotbal. şpriţarul-şef Mircea Sandu este acuzat, pe bună dreptate, că şi-a ascuns insuccesele mandatelor sale nesfârşite după performanţele excepţionale ale Generaţiei de Aur. După ce Hagi şi compania s-au retras, România riscă să rateze, în acest moment, al treilea turneu final consecutiv. De baza materială a fotbalului românesc nu s-a mai ocupat nimeni după Revoluţie, centrele de copii şi juniori se scaldă într-o sărăcie lucie şi nimeni nu răspunde pentru nimic. Zece ani de zile, Mircea Sandu a împărţit cu acoliţii săi primele consistente ale unor calificări obţinute de alţii, iar acum, la ora scadenţei, împarte responsabilităţile oricui altcineva în afară de el însuşi. Statul trebuie să investească în stadioane, echipele în terenuri de joc şi în juniori… Mircea Sandu a spus la sosirea din Macedonia că nu are nici o vină pentru ratarea calificărilor echipei naţionale: “Rezultatul, pozitiv sau negativ, nu e apanajul administratorului, ci problema echipei. FRF a făcut tot ce era posibil pentru a asigura condiţii bune de pregătire, un antrenor şi pentru a lua măsuri dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru marea performanţă”.
Extraordinara desfăşurare de forţe din lumea presei sportive şi din lumea sindicatelor fotbalistice, susţinute de grupuri de interese din zone mai curate şi mai puţin interesate de câştigul financiar imediat, ne conving de faptul că pe Mircea Sandu nu-l va mai prinde vremea paltonului în fruntea FRF.
Cu Mutu. Fără Sandu?
Cu sau fără Mircea Sandu, România nu are voie să piardă, în iunie, în deplasarea din Olanda. Admiţând că batavii sunt principalii favoriţi la calificare, nu ne rămâne decât să învingem Cehia la Bucureşti şi să aşteptăm alţi eventuali paşi greşiţi ai acestora în meciurile care urmează. Din vară, oricum, vom avea un atu în plus: revenirea, după suspendarea pe motive de consum de droguri, a lui Adrian Mutu, omul care a adus de unul singur jumătate dintre punctele acumulate de România în clasament până în acest moment.
