Deși cu o pregătire și cu o activitate profesională destul de străine de literatură, dar cu o aplicație profundă spre filosofie (este absolvent al unei facultăți de profil), Nicolae Vălăreanu Sârbu are știința și măiestria de a-și îmbrăca ideile, gândurile și tot ceea ce simte și îi animă inima și sufletul în „cuvinte potrivite”, dovedind un har al comunicării cu supra de măsură.
Cunoașterea indeniabilă a tuturor ramificațiilor lexicale și a tot ceea ce înseamnă reguli ale comunicării, completată cu o capacitate impresionantă de a exprima idei și concepte în forme laconice și sugestive, îi caracterizează întreaga operă lirică încă de la primul volum publicat în anul 2010 („Ferestrele nopții”), el având darul de a descoperi frumusețea lucrurilor banale cărora un om obișnuit nu le acordă atenție, de a revela semnificațiile delicate ale vieții prozaice. El știe mai bine decât mulți alții să combine acele „boabe de mărgăritar”, cum numea cândva cuvintele, cu atâta măiestrie, încât recunoști în persoana sa Poetul, gânditor, visător, filosof, adică așa cum însuși îl vede ca pe „nevăzătorul închis în sine,/omul cu gândurile dispuse pe verticală/într-o coloană prin care urcă visele”, aflat în permanentă luptă cu trecerea inexorabilă a timpului și cu propriul sine în căutarea adevărului, a luminii, a frumosului și a absolutului, deoarece „Poetul își cautꞌ-un loc de vază/cu muzele cuvântul să-și alinte/și-n ziua ceruită la amiază,/adună-n poezie haruri sfinte”.
Fiindcă „poezia adevărată este arta sufletului, este lumina pe care întunericul nu o poate distruge, este un mesaj de dincolo de lume ca îndemn la viață” (Gheorghe A. Stroia), Nicolae Vălăreanu Sârbu ne oferă un nou volum, „Insomnii de lumină”, publicat în anul 2018, la Editura „eCreator” din Baia Mare, a cărui tematică diversă reprezintă un tot al imaginilor, al amintirilor și al gândurilor unui poet interesat de unitatea în alteritate a vieții, a lumii, a propriului sine implicat în cele mai diverse aspecte ale existenței.
Ceea ce m-a impresionat din capul locului au fost emoția evocării satului natal și regretul că acesta este din ce în ce mai depopulat („oamenii locului din ce în ce mai puțini”), satul care îi amintește celui plecat de mult timp spre alte zări de „toate nostalgiile copilăriei”, când colinda hai-hui prin „măguri și prin pădurile de vis”, ascultând trilurile armonioase ale păsărilor și admirând „stelele aflate în același loc/în care le-am lăsat pe acoperișul veacului trecut”. Emoția și bucuria revederii consătenilor săi sunt stările sufletești trăite la întâlnirea cu locurile natale în care „livezile satului sunt părăsite și azi mă iubesc” și în care „sătenii rămași mă recunosc” („livezile satului meu”). Alteori, eul liric se simte „un străin veritabil/ce nu-și mai recunoaște locurile”, dar nici nu mai este recunoscut, căci „oamenii se întreabă cine ești și ce cauți”, fiindcă timpul i-a produs „schimbări neașteptate”. Recunoscându-l pe cel care, revenit în satul natal, încearcă „să intre în pielea fragedă a copilăriei”, oamenii „se luminează la față” și „ascultă cu plăcere/orice noutate venită din afară” într-o lume închisă, părăsită, fără nicio cale de comunicare în care s-a transformat satul cu doar câțiva locuitori, rămași acolo „ca niște apostoli”.
Copilăria petrecută „în pădurea de salcâmi înfloriți” într-o atmosferă estivală este perioada cea mai luminoasă din viața sa, un „miros de flori de salcâm” trezindu-i „amintirile care cad în târziul ochilor”, dar și bucuria retrăirii acelei epoci fericite, când „concertul sui-generis” al păsărilor este ascultat cu aceeași „plăcere lăuntrică și eclatantă” dintotdeauna („mai presus de cuvinte”). Dăruit de muze „cuvântul să-și alinte”, copilul de altădată, ajuns poet, nu-și va uita „satul cu țăranii obosiți de somn” și simte că are datoria de onoare să nemurească „trudnica pornire pentru pământ” a acestora și să rememoreze faptul că „grădina-i înflorită-n taină”, iar merii devin simboluriale sălașului mitic, ca topos al tradițiilor ancestrale perpetuate de-a lungul tuturor generațiilor ca niște „haruri sfinte”, și ale căror fructe devin simboluri ale cunoașterii și, totodată ale reînnoirii, ale reîntineririi, așa cum se simte poetul ajuns pe meleagurile natale după amar de vreme („poetul”). Totodată, natura îi este alături, este în sufletul său, comuniunea cu aceasta fiind ceva firesc, din moment ce, aflat în pădurea al cărei foșnet reverberează în inima sa, fiind „numai ochi și urechi/la pândă” pentru a nu pierde cântecul minunat când „frunzele vibrează/cu nervurile întinse la soare” („eu le ascult cântecul”).
Același copil de cândva, ajuns matur, trăiește un acut sentiment de nostalgie după pădurile care-i ofereau adăpost și loc de joacă atunci când constată dispariția acestora din cauza inconștienței oamenilor, clamându-și regretul pentru „pădurile de altădată/în care mi-am lăsat copilăria”, în locul lor rămânând doar „pietre colțuroase”, fără a mai avea „măcar pomi pe margini,/să-și lase umbra pradă odihnei” („unde-s pădurile de altădată”). Poemul este, în același timp, un fin reproș adresat celor care au tăiat pădurile din interese mercantile, ignorând cu bună știință consecințele dispariției „oceanului verde”, omul fiind „nevoit să ducă soarele în șa”.
Plecat la oraș, fiul satului întâmpină dificultăți în a-și afla rostul, trăind un sentiment al dezrădăcinării de sorginte poporanistă când mărturisește, dureros, că „mă caut pe unde n-am fost niciodată,/nu știu să-mi găsesc în altă parte rădăcini”, căci „la porțile orașului” hălăduiesc atât „saltimbanci” și „semănători de vrajbă”, cât și „oamenii de bine”, aceștia din urmă trezindu-i eului liric nu numai dorința, ci și încrederea că cei dintâi „vor fi luați de furtună/își vor găsi cerul în mocirla vremii/fără urme de stele” („la porțile orașului”). Necunoscut de ceilalți, eul liric trăiește senzația că este un venetic ajuns pe nepusă masă în orașul indiferent la trăirile sale, căci „oamenii nu mă știu/orașul mi-e străin” și, singur, se simte „închis în cercurile concentrice”. Aflat în această stare, iluzia că poate fi acceptat de „orașul străin” se destramă, așa cum „diminețile așteaptă cu rubinul pe buze/ploile verii să înlăture praful/de pe catapeteasma pământului”, metaforele fiind semnificative pentru speranța deșartă într-o viață luminoasă în acest nou mediu urban. Așadar, acest vis nu se poate împlini și „totul e o iluzie” („oamenii nu mă știu”). Nici măcar poeții nu-și mai află locul în „orașul cu ochi de pisică”, ei căutându-și sinele „rătăciți în tavernele pline de dragoste”, iar versurile lor sunt „inutile pentru cei ce nu citesc” („orașul cu ochi de pisică”).
Atunci când poetul își caută sinele adâncindu-se în propriul suflet („Nu-mi văd aripile/de pasări/și tânjesc cu ochii ațintiți/la un zbor care spintecă norii”), trăindu-și propriile simțiri pentru a le da, zadarnic, un nume, are toate șansele să nu mai nimerească drumul spre lumină, spre adevăr, spre absolut. Dar CUVINTELE, îmbinate cu măiestrie și cu har artistic, îl scot pe poet la lumină, fiindcă arta, în general, și creația lirică, în special, au puterea să-l înalțe deasupra timpului, să-i asigure eternitatea prin capacitatea lor expresivă, să-i umple solitudinea și să-i alunge dezamăgirea provocată de neputința de a atinge absolutul: „Când o să revin îți las cuvintele/pe hârtie/să-mi păstrezi fiorul vieții/în memorie” („nu-mi văd aripile”).
Tristețea, nostalgia, mai ales solitudinea sunt sentimentele trăite de-a lungul unei vieți pline de încercări sau măcar de neîmpliniri. Toate se află sub semnul timpului care „face pauze să treacă/în pământ, urne de oseminte”, fiindcă unii oameni „nu văd când clipa se frânge” și „primesc singurătatea în sânge”. De aceea, „singurătatea, liniște durută” este starea peste care domnește de-a pururi „eternitatea, regina schiloadă” („singurătate, liniște durută”).
Sufletul poetului este luminat de iubire, aceasta fiind și calea de a se desprinde din mrejele solitudinii, de aceea se îndreaptă spre femeia aleasă „cu iubirea pe buze”, bucuros și lecuit de orice angoasă, simțind că „acum trăiesc bucuria/înstrăinată de răni/vindecate de teamă” („cu iubirea pe buze”). Portretul iubitei este creionat din câteva tușe din care nu lipsesc elemente ale mediului casnic, deoarece ea „are sâni cu miros de pâine/care nu-mi lipsesc din privire,/se coc într-o vară de iubire” și, bineînțeles, ale naturii, din moment ce sentimentul atât de cald freamătă în același ritm cu firea când „se deschide într-o floare dimineața pe rouă,/în părul ei locuiesc fluturii albi/și atunci îi număr cuvintele roșii/în petalele trandafirilor îmbobociți” („o pedepsesc din dragoste”). Se observă ușor că poetul are măiestria de a îmbina motivele cultivate cândva de romantici, reprezentate de elementele naturii, cu motivul cromatic. Roua, ca simbol al fertilității naturii, este harul care înflăcărează sufletul poetului, iar culoarea roșie ne duce cu gândul la faptul că picăturile de rouă fac să înflorească „petalele trandafirilor îmbobociți”, aceștia simbolizând chiar sufletul, inima, în fond, iubirea curată. Albul este culoarea purității și, totodată, cea a zorilor, acel moment al zilei („dimineața pe rouă”) când visul depășește realitatea, „fluturii albi” reprezentând ghirlanda pe care i-o va oferi iubitei ce-i va deveni mireasă. Combinarea celor două culori, alb și roșu, înseamnă, de fapt, evoluția iubirii de la idilă, de la primii fiori, la cea împlinită.
Fantezia creatoare, libertatea spirituală și vioiciunea plăsmuitoare ale poetului se revelează în toate poemele, fiind capabil a-și descoperi și exprima infinitudinea stărilor sale afective care tresaltă la orice stimul din afară și îl fortifică în homerica luptă cu timpul necruțător, așteptând cu seninătate apropierea morții, care, pentru el, nu înseamnă extincție totală, ci „trecerea în alte forme de viață”, deoarece „rămâne o himeră plăcută/în care unii cred și speră” („cunoaștere și recunoaștere”).
În singura poezie cu formă fixă, „glossă”, poetul se arată interesat și de aspectele cotidiene, prozaice ale vieții, poem unde luciditatea caracterizează omul care, analizând realitățile din țara aflată și după atâția ani într-o perpetuă tranziție, constată condițiile sociale în care trăiesc „și bogatul și săracul”, cu deosebirea că „unul gustă coniacul/celălalt e-ntr-o lentoare”, condiții deloc faste și aducătoare de bunăstare. În condițiile în care „lumea e un joc secret/mai marii lumii-l joacă/nimeni nu știe concret/ce-i îndeamnă, ce-i provoacă”, și în țara noastră se observă imposibilitatea unei existențe demne, lipsa omeniei și a înțelegerii, motive pentru care poetul îl îndeamnă pe om să ia aminte ca „orice vrajă de te cheamă/lasă-ți gândul în cuvinte/de credință ține seamă/prin fixarea altor ținte”. Îndemnul la onestitate și blamarea jafului de orice fel („Nu te-ntrece în hoție,/Are un capăt și norocul”), a corupției („Sunt prea multe șiretlicuri/Care leagă și dezleagă,/Dacă banii-i dai în plicuri/Ai o șansă să te-aleagă”), evidențiază revolta poetului împotriva tarelor acestei societăți în care demagogia stă la temelia politicianismului („Vorbe sunt și vor fi multe/Mintea omului s-o împuie,/de promisiuni s-asculte/când e neagră, albă nu e”), căci „lumea este așa cum este;/plină ochi de neofiți/ce se vor zmei în poveste,/tu privește-i în oglindă/prin hoție cum se plimbă”.
În acest volum, Nicolae Vălăreanu Sârbu este un poet modern, nu numai prin prozodia care încalcă toate regulile clasice, ci și prin imaginarul poetic, fondul ideatic al poemelor surprinzând dihotomia viață-moarte, eternitatea timpului, dar și trecerea lui ireversibilă, în ciuda căruia umanitatea se perpetuează prin generații și generații. Sunt prezente dragostea în toate ipostazele sale și, bineînțeles, natura, mai ales în universul rustic patriarhal, unde omul se simte în toată plenitudinea stărilor sale lăuntrice, trăind la cele mai înalte cote fericirea, bucuriile vieții, comuniunea deplină cu firea care îi oferă cu generozitate toate binefacerile și în mijlocul căreia își uită necazurile și își împlinește toate visurile. Numai un poet dăruit cu har artistic poate surprinde aceste aspecte ale vieții, iar Nicolae Vălăreanu Sârbu o face cu supra de măsură, fiind o voce a liricii românești contemporane despre care sigur vom mai auzi și pe care îl vom citi cu plăcere.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
