Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă (II)

(2) BIOMATERIALE,  PROFESIONALISM ŞI SUCCES

ND: Claudiu, când şi în ce împrejurări ai ajuns la ideia reciclării brackeţilor ortodontici, îmbinând astfel cu succes preocupările ştiinţifice cu interesele materiale.

CGM: La revenirea mea în SUA, de data aceasta ca rezident, am căutat un servici unde aş putea sta atât la cald cât şi la ocean. Promisiunile de posturi care mi se făcuseră înainte erau la pământ pentru că picasem tocmai în timpul crizei de petrol din 1973. (De la americani au luat românii metoda ca la staţiile de distribuit benzină, aceasta să fie vândută în zilele cu soţ automobilelor cu număr par, iar în celelalte zile, celor cu număr impar). În consecinţă, m-am dus în California unde, la prima mea vizită în SUA, întâlnisem câţiva români prietenoşi. Pentru scurtă vreme m-am bucurat de ospitalitatea şi căldura familiei Brezean, oameni fără pretenţii, care mi-au oferit cămăruţa din lemn unde cu câţiva ani înainte locuise poetul Aron Cotruş.

Folosind bicicleta şi mijloace de transport în comun (oribile în uriaşul Los Angeles) am reuşit să găsesc o primă slujbă la firma Lee Pharmaceuticals. Mi-am luat deîndată maşină (uzată, bineînţeles) şi m-am mutat aproape de firmă. Noua mea funcţie a fost însă de scurtă durată: cerând mereu informaţii, firma a crezut că, venind din România, vreau să fac spionaj industrial: afirmaţia a fost sprijinită şi de şeful meu căruia i se facuse frică că vreau să-i iau locul.

Am demisionat şi m-am angajat la  compania Unitek din Monrovia, unul dintre cele 144 oraşe care formau Greater Los Angeles. Aceasta mi-a oferit un salariu acceptabil după ce am arătat că în ţară făceam proteze dentare pornind de la… ochelarii de soare. Făcuţi din plexiglass, polimetacrilat de metil, acesta putea fi depolimerizat, dând un amestec din care se poate izola monomerul, un lichid ca apa. Prin repolimerizarea acestuia în emulsie obţineam un praf care, în contact cu lichidul, dădea un  polimer solid pe care-l folosesc şi astăzi stomatologii. Descrierea amănunţită a treptelor necesare, anormale pentru ei, i-a determinat pe viitorii colegi ca să mă aprecieze pentru ce am realizat in condiţii grele…

La Unitek am devenit responsabil cu desvoltarea adezivilor pentru lipirea bracketilor direct pe dinte, procedeu aflat în faşă pe atunci. După ce am creat „Bond-Eze”, primul sistem de acrilaţi pastă-pastă, mi-am dat seamă că în SUA un salariat nu poate ajunge decât un şef de departament oarecare, şi că viitorul ar trebui să-mi fie libera antrepriză. Totodată, văzând câte se pot face ca business în acest nou domeniu în America, am decis să abandonez chimia propriu zisă, folosindu-i însă metodele în domenii mai lucrativ.  Răsfoiesc din când în când, fără nici urma de regret, un număr din „Bulletin of Molecular Medicine” (Cluj-Napoca) din 2005, dedicat realizărilor mele din chimie (http://matasa.net/bulleting 2005.pdf) şi-mi pun întrebarea dacă, rămas în ţară şi continuindu-mi această activitate, aş fi fost astăzi îngrijorat de perspectiva reducerii pensiei…

Deci, ideea pe care am avut-o a fost reciclarea brackeţilor ortodontici, nişte butoni făcuţi din oţel inoxidabil care se lipesc pe dinţi.  Prin crăpătura acestora se introduce un arc de sârmă care, ancorat de măsele şi tras treptat, aduce dinţii în poziţia dorită. Observând că aceşti brackeţi, adevărate capodopere de miniaturizare făcute dintr-un aliaj superior, erau aruncaţi după terminarea tratamentului, mi-am propus să încerc să-i refolosesc. Ceea ce ne doream era promiţător, dar în 1975 nu era încă momentul.

După cinci ani de aşteptare, Jenny a primit aprobarea să iasă din ţară ca cetăţean român stabilit în străinătate. O aşteptam pregătit atât cu bani ca să cumpăr prima noastră casă cât şi cu ideei cu care ulterior ne-am câştigat independenţa. Puţine zile după sosirea ei ne-am căsătorit în cadrul unui congres la Las Vegas. Bine instruiţi şi asistaţi de prieteni ca d-na Sonia Rossetti şi Dan Păuna, ne-am cumpărat o proprietate cu trei case înconjurate de o grădină de vis, într-o zonă modestă dar sigură. Am trecut la zugrăvit, schimbat carpete, etc., pregătind două case pentru închiriat. Cam pe când proprietatea a început să-şi plătească singură mortgage-ul şi Jenny a obţinut o slujbă la un laborator, firma la care lucram a decis să nu mai continuie cercetările de chimie concentrându-se asupra fabricării brackeţilor.

Cum domeniul nu mai coincidea cu planurile mele de viitor, mi-am concentrat toate eforturile către crearea întreprinderii noastre. Primul pas, la începutul lui 1976, a fost înregistrarea în Hollywood, California, a unei firme cu profil neobişnuit până atunci, cu numele „Ortho-Cycle”. Iată-ne învăţând “how to run… or ruin a business”, folosindu-ne de inventivitate în loc de fonduri. Lucrând în laboratorul ad hoc, improvizat în garaj, am pus la punct detaliile procedeului. De real folos ne-a fost experienţa de cercetători din România unde inventivitatea era pusă la grea încercare, multe din laboratoarele de acolo fiind ca pe vremea lui Berzelius…

Greu ne-a fost şi să ne facem baza de clienţi: ca să învingem repulsia stârnită de reciclare, am oferit la început serviciul gratis. Aceasta ne-a adus câteva zeci de contacte cu doctori care plăteau doar dacă erau mulţumiţi. Avându-mi spatele pe jumătate asigurat, am trecut Rubiconul şi mi-am dat demisia de la Unitek. Mi-era frică să fiu aproape de cei la care lucrasem: eram sub ochii lor şi, deşi nu făceam ceea ce făceau ei, învăţasem de la ei. Fiind legat prin „Confidentiality Agreement” de Unitek, devenită între timp parte din uriaşul trust 3M, puteam să fiu aspru pedepsit.

Demisia era justificată in parte şi de o invitaţie de a lucra la Centrul de Cercetări al firmei Consolidated Aluminum Corporation (Conalco) din St. Louis, MO, unde urma să cercetez tocmai ce ma interesa, adeziunea metalelor. Departe de a-l abandona, am mutat „laboratorul Ortho-Cycle” din garajul din California în subsolul casei din St. Louis, ceea ce ne-a permis să ne îmbunătăţim activitatea ajutaţi fiind şi de faptul că Jenny s-a angajat, cu salariu mic, într-un laborator al cărui patron i-a permis în schimb să folosească aparatura de testare a metalelor. Treptat am adâncit şi am pus la punct procedeul pe care în principiu îl folosim şi astăzi: saltul semnificativ pe care l-am făcut în acea perioadă a fost sortarea brackeţilor şi dezvoltarea mijloacelor de verificare a calităţii lor.

La Centrul de Cercetări al firmei Conalco, primul proiect de cercetare pe care l-am primit au fost adezivii pentru încleiat … avioane: proiectul trebuia sa fie ţinut secret, de frică să nu se sperie publicul care avea încredere doar în nituirea aluminiului. Pentru succesul avut cu o barcă astfel îmbinată, dar făcută din compozitul aluminiu-polietilenă Alucobond (care a depăşit pe un lac un automobil de pe o şosea alăturată mergând cu 55 mile pe oră), am primit mai târziu drept cadou şi premiu barca. Aceasta fusese necesară doar pentru demonstraţie, deşi cercetarea şi materialele au costat prin 1977 circa $30.000.

Activitatea secundară cu „Ortho-Cycle” de la St. Louis mi-a prins bine pentru că întâmplarea a făcut ca Centrul de Cercetări Ştiinţifice la care lucram să trebuiască sa fie mutat în Elveţia, unde nu doream să mă duc deşi fusesem apreciat. Intr’adevăr, cu ocazia prezentării unei lucrări la Zurich, la centrala concernului de care ţineau cercetările din St. Louis, mi s-a propus să lucrez la Centrul de Cercetări dela Shaffhausen. După consultări, am aflat cu acea ocazie că nu poţi să-ţi cumperi acolo proprietăţi imobiliare decât după ce ai cetăţenia elveţiană (adică zece ani după dobândirea rezidenţei permanente). Rămas în SUA fără serviciu, mi-am căutat din nou unul lângă ocean şi la cald şi l-am găsit dupa un timp la New Orleans, Louisiana, unde m-am mutat in septembrie 1979.

Conceptul „Ortho-Cycle” se demonstrase viabil, dar ca să devină cu adevărat o întreprindere trebuia să avem şi salariaţi instruiţi corespunzător. Cum deciseserăm să nu facem datorii şi să-l finanţăm noi înşine, a trebuit să continui să lucrez pentru alţii. Ca atare Jenny a rămas la St. Louis continuând să primească ordinele şi să se ocupe de evidenţa lor, de facturare, colectarea banilor, taxe, etc.,  şi mai târziu de computerizarea întregului sistem. Pentru un timp, prima fază, îndepărtarea adezivului, se făcea la St. Louis, ordinele fiind apoi trimise săptămânal la New Orleans pentru treptele următoare care erau din ce în ce mai laborioase.

La plecarea la New Orleans, Jenny şi cu mine ne-am separat, din fericire fără ură, constatând ca din relaţia noastră a rămas o prietenie pe viaţă şi o completare pe plan profesional care a făcut să putem funcţiona ca parteneri egali la Ortho-Cycle, fiecare dintre noi dedicându-şi fără reţinere timpul, priceperea şi energia.

ND: Cum a fost începutul? Cum ai luat legătura cu stomatologii americani şi din alte ţări? Cum ai evoluat pe plan financiar în acele luni (sau ani) de început care nu puteau să fie uşoare?

CGM: Pusesem la punct procedeul la Los Angeles şi la St. Louis, dar aceasta nu era suficient: trebuia deasemenea să-mi formez muncitori calificaţi şi de încredere. Aceasta am făcut-o mai târziu, profitând de mâna de lucru ieftină pe care mi-o ofereau in New Orleans vietnamezii proaspăt refugiaţi în SUA. Începută în 1976 în California (Hollywood) şi continuată în Missouri (St. Louis), activitatea de reciclare a aparatelor ortodontice a reuşit să atingă abia în New Orleans un nivel financiar suficient ca să ne permită să organizăm „Ortho-Cycle” ca o întreprindere obişnuită cu salariaţi din vecinătate. După obţinerea aprobărilor necesare, ne-am instalat firma lângă casa în care locuiam, într-o încăpere in care aveam un număr de 20 de vietnameze care lucrau comod în jurul unor mese joase. (Astăzi, producţia este mult mai mare, dar numărul de salariaţi a rămas cam acelaşi).

Pentru o vreme am lucrat în paralel şi pentru Imperial Coatings, o firmă care se ocupa cu învelişuri (coatings), o extindere a vopselelor. Acolo am pus la punct o peliculă care permitea îndepărtarea izotopilor radioactivi răspândiţi în urma scurgerilor accidentale:  s’a aplicat sub direcţia mea la catastrofa de la Three Miles Island, PA. O altă activitate deosebită a fost aceea de acoperire cu un gen de teflon a chilei unor vase militare aflate la Pascagula, MS. (În urma depunerilor de crustacee, după un timp viteza maximă a acestora scădea în medie cu 20%, în timp ce consumul de energie creştea cu acelaşi procentaj). Procedeul era scump, dar când este vorba de siguranţă, aceasta prevala. Alt domeniu au fost filmele care detectau radiaţii: pigmenţii din acestea permiteau ca în încăperile contaminate astfel vopsite să se observe, la întuneric, prezenţa izotopilor drept puncte luminoase. Un singur grăunte de radio-izotop neindepărtat putea pricinui moartea înceată a mai multor persoane…

Când am constatat că venitul obţinut prin reciclarea aparatelor ortodontice devenise suficient, am decis să ne ocupăm exclusiv de această întreprindere, eu rămânand în New Orleans iar Jenny în St. Louis, oraş deja cunoscut clienţilor ca fiind headquarterul lui Ortho-Cycle (şi unde de fapt, pe lângă recepţia ordinelor, se desfăşura întreaga activitate administrativă a companiei). Până în 1981, Jenny a continuat să fie salariată la alţii doar pentru că laboratorul respectiv ii permitea să folosească aparatura modernă necesară pentru cercetarile noastre. În acelaşi sens, deşi tocmai absolvise cursurile lui Delgado Community College. Netty s-a dedicat exclusiv companiei noastre
in loc să-şi ia un post în învăţământ!

Devenind independenţi, puteam acum să ne permitem să schimbăm zona în care ne stabilisem. New Orleans, cu celebrul sau Vieux Carre, sau French Quarter (Cartierul Francez), oferă o climă neobişnuit de caldă şi umedă (în delta fluviului Mississsippi, înaintea răspândirei aerului condiţionat, media de vârstă era de doar 37 ani). În aceste condiţii, mi-am adus aminte de Florida pe care o părăsisem în 1970, aproape plângând, pentru a mă întoarce în Austria…

ND: Şi cum a evoluat ulterior compania voastră?

CGM: Ca să avem viitor, a trebuit in primul rând să lupt impotriva prejudecăţilor. În SUA este popular aşa zisul „Yuck factor”, care se exprimă şi prin cuvântul „Gross”, o repulsie intuitivă faţă de anumite lucruri. Ceea ce am decis să întreprind în această ţară apărea scârbos, dar se putea face fără concurenţă şi necesita mijloace reduse. Să iei din cutia de gunoi ceea ce a avut în gură unul care putea să fi fost un bolnav contagios, şi să-l pui apoi în gura unui nou pacient care a avut încredere în tine, părea de neconceput atât ortodontului obişnuit cât şi pacienţilor. Aceştia neglijau faptul că la orice restaurant se petrece continuu acest lucru, şi anume că se mânâncă cu veselă abia spălată după ce aceasta a fost folosită de necunoscuţi (şi care, spre deosebire de ce făceam noi, nu era niciodată sterilizată).

Ortodontul este un super-dentist (trei ani de facultate în plus) care câştigă suficient de bine ca să nu rişte să se compromită. Ca atare munca de convingere necesară a fost uriaşă: era primul caz de reciclare a unui aparat medical intrusiv, adică purtat în interiorul corpului. Nu prea conta faptul că firma „Ortho-Cycle” steriliza de două ori aparatele în cauză, odată la primire şi a doua oară la expediere, şi că pericolul contaminării pricinuite de personalul firmei era deosebit de mic, acesta fiind supus periodic la vaccinări speciale şi la dese controale medicale.  Ca să demonstrăm lipsa pericolelor am trimis prin poştă unei firme de specialitate, aflată departe, brackeţi declaraţi de noi drept decontaminaţi: aceasta ne-a confirmat constatarea.

Un rol important în dezvoltarea relaţiilor cu clienţii a jucat participarea noastră (deveniţi negustori!) la meetingurile ortodonţilor atât din SUA cât şi din Europa si Asia. La meetingurile acestora, le-am dat instrumente măritoare cerându-le să ne arate vreo diferenţă dintre un bracket nou şi unul reciclat, ceea ce nu puteau să o facă. In acelaşi  răstimp, am publicat in literatura de specialitate mai multe articole arătând defectele găsite de noi în brackeţii noi, deschizând astfel ochii utilizatorilor. Inţelegând treptat că poziţia noastră este unică deoarece ce ne permitea să studiem brackeţii proveniţi dela toţi fabricanţii, din ce în ce mai mulţi ortodonţi ne-au incurajat, chiar dacă nu ne foloseau serviciile.

Un sprijin neaşteptat ne-a venit însă de la primejdioasă maladie SIDA. Datorită acesteia, înţelegerea modului de transmitere a microrganismelor s-a ridicat în cazul multora de la perioada înnegurată de dinainte de Pasteur la cea avansată de astăzi. Şi cum ortodontul era nu numai un om de ştiinţă, ci şi un om care urmăreşte un venit, au început cererile. Alarmată, Asociaţia Fabricanţilor Ortodontici a instigat televiziunea National Broadcasting of America, NBC-TV, care ţinea de acelaş concern, să „ancheteze” cazul.  Bucuroşi şi siguri pe ce realizasem, am invitat o echipă de 6 oameni care a venit în Hollywood (Florida) pentru o săptămână cu un aparataj cum nu mai văzusem vreodată. Documentarul rezultat intitulat „What is hidden behind your smile”, adică „Ce se ascunde în spatele zâmbetului Dvs.? “a fost însoţit de comentarii negative, printre care şi de obişnuitul „Yuck factor”.

Deşi reportajul tendenţios a fost dat de mai multe ori pe toate posturile celei de a două reţele ca mărime de TV din SUA, solicitat să arate poziţia Asociaţiei Americane a Ortodonţilor, preşedintele acesteia a afirmat textual că brackeţii reciclaţi sunt ‘Safe and Effective’ adică nevătămători şi eficienţi. A doua recunoaştere a fost întâmplătoare şi a avut loc atunci când, în urma publicării unui articol al meu în care discutam reciclarea în „American Journal of Orthodontics”, cel mai important jurnal de specialitate, un mare fabricant a acuzat editorul într-o scrisoare oficială că publicându-mi articolul, acesta a sprijinit făţiş un ‘important competitor.’

ND: Ştiu că aţi fost daţi în judecată de fabricanţi. Cum a evoluat procesul?

CGM: Deranjati de succesul nostru, o companie importantă, membră al Asociaţiei Fabricanţilor Ortodontici, a dat în judecată în Los Angeles firma „Ortho-Cycle” pentru… încălcare de brevete. Dacă nu poţi distruge concurenţă prin metode violente, încerci justiţia. Chiar dacă nu ai dreptate, dar ai bani, te judeci până ce adversarul, mai mic, este secătuit de costuri fiind desfiinţat prin atriţie. Din grupul asociaţiei care ne-a dat în judecată făcea parte şi colosala firmă 3M pentru care lucrasem şi ale cărei reclame le-am văzut până şi pe băncile din Bucureşti. În contrast, împricinuita era compania noastra care abia se înfiripa material. Din fericire pentru „Ortho-Cycle”, magistraţii americani erau obişnuiţi cu această strategie a companiilor mari…

În cazul nostru, trebuia luptat cu un precedent nefavorabil (justiţia britanică, cea care se aplică în SUA, este departe de Codurile lui Justinian şi apoi Napoleon care sunt la baza justiţiei din România). Precedentul American arăta că o invenţie rămâne în vigoare şi după ce obiectul în care s-a concretizat a fost vândut. Ca atare, nu puteam fi condamnaţi pentru vânzare, ci pentru încălcare de brevete, cu alte cuvinte de furt de proprietate intelectuală. Dacă însă am fi fost condamnaţi, se stabilea un precedent şi mai periculos: dacă tot ce fusese brevetat era interzis reciclării, America s’ar fi innecat sub gunoiul pe care şi l-ar fi produs…

Până să se ajungă însă ca magistraţii să considere că la mijloc fusese un ‘frivolous suit’, cu alte cuvinte un proces absurd având că scop atriţia fondurilor noastre, în 1992 a trebuit să plătim avocaţilor sumă a de 76 de mii de dolari. Această confruntare ne-a ajutat deoarece Curtea din Los Angeles a cerut ca orice altă confruntare pe această temă să fie judecată numai acolo. Ca urmare am fost lăsaţi de atunci în pace, reciclarea fiind astfel în mod indirect încurajată. Cum vestea verdictului s-a răspândit rapid, aceasta a determinat  apariţia unor competitori: „…Cea mai sinceră dovadă de flatare este imitarea”.

ND: Claudiu, ai sosit şi ţi-ai început cariera americană la New York, după care te-ai mutat în California si apoi in Missouri. Ulterior ai ajuns la New Orleans în Louisiana, ca în cele din urmă să te stabileşti la Holywood în Florida. Cum se explică aceste peregrinări?

CGM: Călătorind şi având tot mai multe contacte, am învăţat multe. Astfel, de la New York am plecat pe îndelete spre California, unde mai fusesem şi aveam deja câţiva prieteni. Am văzut din plin ţara, deorece cumpărasem înca din Europa un abonament de o lună pe linia de autobuze Greyhound, aranjament care îţi permite să-ţi alegi orice rută.  De la Unitek, companie cu profil dentar, am învăţat multe. La St. Louis m-am pus la punct cu cunoaşterea proceselor metalurgice de care aveam nevoie. La New Orleans am învăţat cum să înfiinţez, organizez şi conduc o companie americană: acolo i-am pus o bază solidă asigurându-ne în acelaşi timp şi o viaţă plăcută. În timpul unei călătorii la un meeting din Florida, discutând cu Jenny viitorul companiei, m-a întrebat dacă sunt mulţumit de New Orleans tot atat de mult cu cât ea este mulţumită de St. Louis. Faţă de altădată, situaţia financiară a companiei precum şi banii câştigaţi prin vinderea proprietăţii din California, ne permiteau acum să ne instalăm oriunde am fi dorit. Statul în care eram si aş fi dorit să ne stabilim, Florida, era însă un loc în care este dificil să păstrezi balanţa între frumos şi util.

Ca atare, alături de Netty am hotărât să facem o călătorie de explorare înconjurând Florida pentru a găsi locul cel mai potrivit pentru a ne muta: coasta de vest era fără industrie, cea de est era prea aglomerată. Cum nu mai doream frigul de care avusesem parte în New Orleans, ne-am orientat după vegetaţia tropicală ca să ne găsim o nouă reşedinţă.

Am ales oraşul Hollywood, aflat la jumătatea distanţei dintre Miami Beach şi Fort Lauderdale, unde am găsit nu numai condiţii favorabile, ci şi o colonie de români care aveau deja câteva biserici. Ni s-a părut nostim închiderea ciclului reciclării: de la Hollywood, California, unde înregistrasem pentru prima data firma, ne stabileam în Hollywood-ul din Florida, numit astfel pentru că se susţinea că în acest loc, deosebit de frumos, ar fi trebuit să se creeze industria filmelor.  Hotărînd să ne mutăm în acest oraş, am cumpărat o clădire lungă cu o curte suficient de mare în care funcţionează şi astăzi compania „Ortho-Cycle”. Cum clădirea, care fusese înainte o fabrică de ţigări de foi, avea prea puţine încăperi, am făcut un plan de reîmpărţire şi reconstrucţie care s’a dovedit bun şi după un sfert de secol. Puţin după aceea ne-am cumpărat şi reşedinţa, casa unui fost senator, aşezată pe artera principală a oraşului, numita Hollywood Boulevard, iar Jenny si-a cumpărat un apartament la ocean…

ND:  Înainte de a trece la următorul subiect, ne poţi spune câţi salariaţi ai la ora actuală şi care sunt activităţile lor de bază? Oferă cititorilor şi unele date statistice. De exemplu, care sunt preţurile de achiziţie şi de vânzare ale brackeţilor reciclaţi în comparaţie cu brackeţii noi. Care sunt avantajele şi eventual dezavantajele brackeţilor reciclaţi, şi dacă se poate, care e cifra anuală de afaceri la care a ajuns compania?

CGM:  Avem în medie circa 20 salariaţi, între aceştia fiind cuprinsă şi conducerea. Dintre aceştia, un român, care este cu noi de un sfert de secol, şi-a realizat o situaţie de invidiat investind în proprietăţi şi dându-şi copiii la studii superioare. Alţii, în deosebi de limbă spaniolă, au rămas la un nivel scăzut făcând un lucru repetitiv dar esenţial în prelucrarea şi inspectarea minusculeleor aparate ortodontice. Aşa cum au fost formaţi, salariaţii pe care îi avem permit conducerii să facă călătorii care durează câte odată peste o lună de zile, iar salariaţii beneficiază la rândul lor de prime de lucru, de împrumuturi fără dobândă şi de concedii după nevoi.

Compania este prosperă, având toate bunurile aferente achitate de mult. Aceasta a fost posibil datorită disproporţiei între preţuri: atunci când sunt noi, brackeţii se vând cu circa  2-4 dolari, tuburile se vând cu 4-6 dolari şi benzile cu tuburi cu 7-10 dolari. Brackeţii reciclaţi de noi se vând, în funcţie de cantitate, cu preţuri mergând de la 30-40 de cenţi până la un dolar, maximum doi dolari. Ceea ce ne supără nu este atât concurenţa, ci ieftinirea aparatelor noi şi apariţia a tot mai multor fabricanţi. O îmbunătăţire substanţială şi relativ recentă a unor brackeţi ne ajută însă: în loc ca arcul care trece prin slotul (deschiderea) acestora să fie menţinut acolo prin elastice sau sârmuliţe, este păstrat la locul său prin mecanisme care alunecă după nevoie în poziţiile deschis-închis. Fiind fragile, aceste mecanisme cer o procedură specială pe care doar „Ortho-Cycle” pană în prezent o are.

Calitatea lucrului nostru şi ieftinătatea au fost cea ce în timp i-au făcut pe ortodonţi nu numai să recicleze aparatele lor, ci să şi cumpere de la noi aparate reciclate. De peste două decenii nu doar reciclăm ca serviciu, ci şi cumpărăm astfel de aparate folosite ca apoi să le revindem. Ceea ce se întâmplă în medie ia următorul curs: văzând că plătim pentru ceea ce el aruncă, ortodontul este tentat să se întrebe dacă nu pierde în această tranzacţie. Ne trimite atunci, pentru a ne încerca, aparatele sale ca să le reciclăm. Mulţumit, începe să recicleze, ca la un moment dat să se întrebe de ce să plătească mai mult pentru aparatele noi, în loc să le cumpere de la noi. Asta nu înseamnă însă că ‘Factorul Yuck’ a dispărut în întregime. Există şi azi ortodonţi care ne cer să nu le cităm numele, să le trimitem aparatele reciclate la adresele de acasă, iar la meetinguri să nu le vorbim decât când nu-i văd alţii….

Drept răspuns, la Convenţia Anuală a Ortodonţilor Americani, care a avut loc în mai 2010 la Washington DC, am pus ca fundal al standului nostru un poster uriaş arătând că oricine, fără să ştie, s’ar putea să bea apa menajeră reciclată. (Faptul se poate documenta pe internet căutând ‘NEWater’/ Singapore; ‘Toilet to tap’/San Diego, CA, ‘Quacan Reservoir’/ Washington DC, etc).  Din păcate, prea puţini oameni se întreabă, de exemplu, de unde îşi asigură astronauţii necesarul de câţiva litri de apă pe zi pe durata unor zboruri de luni de zile…

ND:  Din punct de vedere strict profesional şi financiar, când a devenit compania ta viabilă şi apoi de mare succes?

CGM: Viabilă a devenit imediat de la înfiinţare dacă numărăm pe cei cărora le-am dat o pâine. O treaptă superioară a viabilităţii a constat în capacitatea de a efectua cercetări nelegate direct de reciclare, şi de publicare a unui ‘Newsletter’ propriu care din 1987, deci după 23 ani de la înfiinţare, este trimis şi astăzi de patru ori pe an la circa 15-20,000 ortodonţi din întreaga lume. Dar despre aceasta, mai târziu.

De ‘mare success’ nu a fost şi nu va fi, atâta timp cât se va lupta cu idei preconcepute. Bill Gates, care cu Microsoft a repurtat într-adevăr un mare succes, nu a avut de luptat decât cu inerţia obişnuită faţă de ce este nou, şi nu cu adversităţi sădite în om din fragedă copilărie. Ca orice întreprindere, Ortho-Cycle a avut, ca în Biblie, vaci grase şi vaci slabe: dintre ultimele enumăr crizele financiare mondiale şi apariţia bracketilor fabricaţi prin metalurgia pudrelor (injection molding). Apoi, faţă de stomatologie, pe care nu poţi să o amâni când te dor dinţii, aşezarea corectă şi estetică a dinţilor, obiectul ortodonţiei, poate fi oricând amânată. Când brackeţii erau o capodoperă a mini-prelucrării metalului şi erau doar vre-o cinci fabricanţi, valoarea lor era mare şi merita să-i reciclezi sau să cumperi alţii reciclaţi. Metoda injectării pudrei de metal în micro-matriţe, urmată de încălzirea particolelor până la fuziune, a schimbat însă situaţia:  au apărut mulţi fabricanţi şi sortimente variate, iar preţurile au scăzut considerabil. De ce să plăteşti mai mult pentru un bracket reciclat, când poţi să-l iei nou şi mai ieftin? Am încercat să convingem ortodonţii că bracketul trebue văzut ca o investiţie, că poate fi refolosit ani dearândul, dar ne-a stat împotrivă preferinţa clinicienilor pentru ceea ce este nou si uzura morală a unor prescripţii.

În ultimii ani au apărut brackeţii care-şi reţin ei înşişi arcul, făcând astfel caduce sârmuliţele şi elastomerii. Aceşti brackeţi, deşi considerabil mai scumpi (sunt complicaţi şi dificil de făcut), uşurează tratamentul şi ca atare treptat îi înlocuiesc pe cei convenţionali. Fabricaţi din aliaje speciale şi conţinând părţi fragile, noul tip nu este uşor de reciclat, ceea ce permite companiei noastre să ne arătăm superioritatea. Alfel, nu ştiu ce ne va aduce viitorul, dar pentru un timp prosperitatea întreprinderii este asigurată.

(3) ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ

ND:  Dragă Claudiu, am să abordez în continuare un aspect pe care lumea îl cunoaşte mai puţin, şi anume activitatea ta ştiinţifică. Mă voi ghida între altele după revista „The Orthodontic Materials Insider”, în traducere liberă „Revista intimă a materialelor ortodontice”. Publici această revistă de specialitate de 23 de ani şi o trimiţi în multe ţări. În fiecare număr ai articole personale şi observaţii critice, care judecând după scrisorile pe care le primeşti sunt foarte apreciate. Personal, sunt tentat să cred că trăsătura care te caracterizează cel mai bine este cea de cercetător şi om de ştiinţă. Cred că ai ajuns om de afaceri din necesitate, nu din înclinaţie. Totuşi, sunt convins că la un moment dat a trebuit să te axezi mai mult pe business decât pe cercetare. Când ai început deci să ai suficient timp ca să pui din nou accentul pe cercetare, pe conferinţe de specialitate, şi pe publicarea rezultatelor cercetărilor tale?

CGM: Voi răspunde începând cu dihotomia business-ştiinţă. Fără îndoială, chemarea mea a fost cercetarea, afacerile constituind doar un mijloc pentru a-mi susţine existenţa. În retrospect, pot să afirm însă că fără ultima, nu aş fi putut face ceea ce mi-am dorit în cercetare. Când eram tânăr, auzisem de un  ‘parc al inventatorilor’ în SUA, un loc în care erau invitaţi cei meritoşi. Întreţinuţi în cele mai bune condiţii, aceştia nu aveau nici o obligaţie să facă ceva: având la dispoziţie tot ce le-ar fi fost necesar, pasiunea lor pentru cercetare ar fi acoperit din plin cheltuielile…

Aşa ceva însă nu a fost şi nu cred că o să fie vreodată. Era doar un vis al unuia care avea peste 20 de brevete, în parte aplicate, dar care nu văzuse măcar o para ca răsplată. Gandeam utopic! Îi imbinasem pe Don Quijote şi pe Sancho Panza! Altfel, relaţia mea cu Academia Româno-Americană, ARA, poate arăta bine treptele prin care am trecut. Ajungând în Los Angeles am fost repede apreciat: nu ştiu să mai fi fost cineva pe atunci cu atâtea titluri publicate şi cu cărţi şi brevete în SUA.

Deşi o perioadă bună am lucrat pentru alţii, am avut totuşi timp să mă consacrez şi unor activităţi paralele. La Los Angeles, am fost ales vicepreşedinte al societăţii locale „Doina” devenind apoi promotor al iniţiativei ARA a monseniorului Octavian Bârlea. Dându-şi seamă de capitalul intelectual românesc acumulat în străinătate şi de aservirea totală a Academiei Române comuniştilor (Elena Ceauşescu i-a devenit membră titulară din 1974, iar Alexandru Bârladeanu a fost ales fără să aibă vre-o lucrare scrisă), monseniorul şi-a folosit experienţa dobândită cu ocazia fondării „Societaţii Academice Romane” la Roma în 1957, şi în 1975 a fondat la Los Angeles Academia Româno-Americană. Cucerit de acest proiect, am contactat zeci de români valoroşi printre care şi pe G.E. Palade, ducându-mă în acest scop la New Haven. Îi convingeam şi apoi le ceream biografia şi lucrările care trebuiau să le sprijine dorinţa de a face parte din academie. Plecând din Los Angeles şi începând o activitate pe cont propriu, timpul liber mi-a dispărut: mi-au trebuit mai mulţi ani ca să-mi pot relua activităţile secundare, perioadă în care întreprinderea pe care am înfiinţat-o a devenit treptat, cum ai remarcat, „viabilă”. A pune la punct o organizaţie cum nu mai fusese alta şi care avea drept obiect, pentru prima dată în lume, refolosirea unui material medical care provenea dinăuntrul trupului altuia nu a fost uşoară. Abia după ce am avut garanţia că am spatele asigurat şi detaliile administrative acoperite de colaboratori, am putut să mă reîntorc spre alte activităţi, precum cercetarea în sens mai larg.

Având fără să vreau de-a face cu mii de aparate ortodontice de diferite tipuri şi provenienţe, a trebuit să fac generalizări şi analize: la început timid, le-am publicat în diverse articole în revistele de specialitate, ajungând, cu cele de chimie, la peste o sută.  Deosebite de lucrările medicilor, acestea au prezentat atât de mult interes încât în timp mi s-a oferit să predau la University of Illinois din Chicago şi să ţin cursuri şi conferinţe la diferite convenţii naţionale şi internaţionale. Încununarea a fost însă invitaţia de a scrie, pentru prima data în domeniu, un capitol despre materialele ortodontice, şi aceasta în ultimele ediţii ale „Bibliei Ortodontului” (Orthodontics, Current Principles and Techniques), o adevărată enciclopedie editată de T.M. Graber, supranumit şi „Papa Ortodonţiei”. În paralel, am fost ales consultant şi referent pentru cea mai importantă revistă de specialitate, American Journal of Orthodontics. În România am reuşit apoi o ciudăţenie: să fiu ales profesor onorific la două universităţi cu profil total diferit, Universitatea Valahia din Târgovişte (Metalurgie) şi Universitatea Carol Davila din Bucureşti (Medicină).

ND: Ai rămas dator să descrii newsletter-ul pe care îl scoţi de peste 20 ani. Jenny, partenera ta de business, a calificat revista „The Insider” drept copilul tău.  În ce măsură are dreptate?

CGM: La început, când am auzit-o, am fost revoltat: o scriam şi o trimiteam pe banii companiei, era adevărat, dar aceasta cheltuială era compensată prin a aduce  prestigiu unei activităţi pe atunci discutabile. Revista genera un ciudat transfer de credibilitate: „cine poate elabora şi discuta la un nivel înalt, nu poate fi aşa de rău…”

De-a lungul anilor, cum pofta vine mâncând, am depăşit cu mult limitele preocupărilor companiei mele, abordând in revista nu numai subiecte de interes general, dar şi unele de viitor. Sătul de cererile de revizie pe care consultanţii revistelor de specialitate se simt obligaţi să le facă, m’am bucurat de libertatea de a scrie ce, şi cum îmi place. Trecusem şi eu prin faza în care voiam să arăt editorilor că îmi fac datoria, şi ştiam că decretarea unui articol ca fiind publicabil fără corecturi aduce un blam consultantului, şi ca atare, găsirea nodului în papură este indispensabilă. Cititorii „Insider”-ului mi-au încurajat iniţiativa, apreciind atât conţinutul cât şi prezentarea. În numerele mai vechi arătam comentariile acestora: astăzi, nu mai este nevoie…

Redau în schimb, cu plăcere, laudele celor mai importanţi specialişti din domeniu în diverse ocazii. Astfel, ‘Papa Ortodonţiei’ , profesorul T.M. Graber de care am scris mai sus, decorat până şi de împăratul Japoniei, a arătat atunci când am împlinit 75 de ani că „Professor Matasa’s activity is not limited to publishing his research and reviews în specialty journals. He launched almost twenty years ago «Phoenix without Ashes», aptly renamed in 1994 «The Orthodontic Materials Insider», a publication he has personally fostered for the good of the profession. This, alone, shines like a scientific beacon for the orthodontic community.” Ce poate recompensa mai mult decât laudele acestui mare OM?

Ani de-a rândul în revista „Insider” au apărut atât analize ale materialelor existente cât şi diverse comentarii şi discuţii. Cei mai cunoscuţi specialişti din domeniu şi-au expus părerile şi mi-au elogiat contribuţiile. Ciudat este că pe măsură ce îmbătrânesc, în loc să-mi scadă ideile, acestea cresc. Îndrăzneţ, în numărul din primăvară al acestui an, Anno Domini 2010, cu ocazia implinirei a 80 ani, mi-am provocat cititorii cu un articol intitulat: „Ortho-armamentarian, or a vain octogenarian?”, adică „specialist în materialele ortodontice, sau un îngâmfat octogenar?” Ca să nu risc, cum ar spune probabil unii, am alăturat însă şi părerea unor ortodonţi faimoşi…

(va urma)

(Sfârşitul părţi a doua)