„Multe lucruri sunt violente dar nimic mai violent ca omul.”
– Sofocle
Despre violență se spune că este replica omului incult. Unii spun că este o răutate genetică pe care omul nu știe s-o îndepărteze din suflet, atunci când trebuie. De aceea există și legi care pun stavilă violenței. Mânia și trufia determină omul să recurgă la violență, precum și lipsa posibilității de disociere a răului de bine – posibilitate instinctiv sau educațional obținută – , dar și lipsa unui caracter ferm, bine definit. A realiza valoarea Binelui, a-l dori și a acționa în scopul obținerii lui, este o virtute ce calmează, liniștește, apropie sufletele, indiferent de cultură, vârstă sau rasă. Biblia recomandă blândețea și iubirea ca mijloace – adevărate arme spirituale – împotriva tuturor încercărilor, exagerărilor și patimilor ce duc în final la violențe. În acest sens Mântuitorului Hristos rostea cuvintele: „Fericiți cei blânzi că aceia se vor mângâia”( Ev Matei 5.7).
Din punct de vedere istoric violența, această manifestare de primitivism, își are punctul de plecare încă din momentul săvârșirii crimei biblice a urmașilor lui Adam și Eva, Cain răzbunându-se pe fratele său Abel, omorându-l. Iată că „urmașii” lui Cain sunt cei ce promovează ideea unei societăți bazate pe principiul violenței, cunoscută fiindu-ne sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, astăzi revalorizată de către unii.
Observăm că în vremurile noastre, la început de mileniu trei, oamenii puternici și de succes dezvoltă, pe lângă capitaluri materiale, temperamentele lor vulcanice, sunt agresivi în general și manifestă impulsuri nervoase, le lipsește stăpânirea de sine în limbaj sau atitudine comportamentală. Aceste impulsuri s-au manifestat și în trecutul nu foarte îndepărtat, în confruntările și atrocităților mondiale ale secolului trecut, cât și în ideologiile regimurilor extremiste totalitare ce au promovat cu ardoare lupta omului contra omului și implicit contra lui Dumnezeu.
În violență omul experimentează o stare sufletească pervertită, anormală, întrucât starea normală este starea de calm, de așteptare sau de făptuire a Binelui. Omul greșește comportându-se în acest mod și o face de multe ori din necunoaștere sau proastă înțelegere. Vedem zilnic la televizor bătăi în școli, pe străzi, în case, împușcături, crime, umilințe, înjurături, certuri, apostrofări, sânge, cadavre… Fără să ne dăm seama devenim, sau am și devenit, dependenți de conflicte; dacă nu ni se transmit pe calea știrilor, parcă nu ne simțim bine, ne lipsește ceva, ceva ce a devenit pentru noi… obișnuință.
Am văzut la televizor, cu strângere de inimă este adevărat, aici în țara civilizată în care trăiesc, imagini violente, surprinse cu telefonul mobil sau cu camera de luat vederi, într-un avion: din cauza supra aglomerării, unui pasager i s-a cerut să renunțe la locul pe care-l rezervase. Acesta refuzând, personalul avionului mâniat în fața nereușitei, a recurs la un gest inadmisibil pentru oamenii civilizați, l-a dislocat forțat de pe scaun târându-l în mod barbar pe jos, pentru evacuare. Din câte am înțeles, pasagerul respectiv era un medic chirurg care refuzase propunerea de anulare a zborului, întrucât a doua zi trebuia să intre în sala de operație a unui spital din orașul în care dorea să ajungă, unde făcea parte din echipa de medici programată să opereze niște pacienți. Se pare că oamenii își pierd firea în anumite momente și se comportă barbar, prin Barbarie înțelegându-se o stare primitivă de comportament care dovedește lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație. Este adevărat ceea ce spunea filozoful, eseistul român Constantin Noica că „din civilizație iei cât vrei, din cultură, însă, iei cât poți”, mai explicit, te folosești de cultura pe care o ai pentru a te civiliza cât ea îți permite. Dar, dacă, după cum susțin unii, doar prin cultură se poate ajunge la civilizație, totuși, omul cult poate să și refuze a se civiliza atât cât i-ar fi posibil și de folos, comportându-se grobian în tot ce întreprinde față de cei cu care ia contact în viața sa. Superficialitatea civilizației poate folosi societății, superficialitatea culturii – în nici un caz.
„Victoria obținută prin violență este echivalentul unei înfrângeri, pentru că este temporară”, spunea Mahatma Gandhi, și câtă dreptate au dovedit aceste cuvinte… Doctorul respectiv a rămas desfigurat, nu nasul rănit și dantura sfărâmată, iar gestul lucrătorilor din aviație a fost și va fi în continuare, aspru judecat.
Se întâmplă, Doamne, se întâmplă! Diferite manifestări ale violenței, în diferite locuri de pe glob. Întrebarea este: de ce oare nu încercăm să ne stăpânim, să gândim? Un înțelept spunea: „Când cineva știe să se stăpânească, ajunge la echilibru; o dată echilibrat cu măsură, dobândește limpede-vedere; calmul îngăduie omului să cerceteze și să judece lucrurile; lucrurile o dată cercetate, omul își atinge scopul”, adică se comportă demn. Americanul Martin Luther King (1929-1968), activist și luptător anti-rasism, învăța poporul că „nonviolența înseamnă nu numai evitarea violenței fizice externe, ci și a violenței interne asupra spiritului. Nu doar că refuzi să împuști un om, ci refuzi și să-l urăști”.
Omul are nevoie de libertate, dar și libertatea trebuie ordonată, trebuie să respecte legile bunei cuviințe, altfel echilibrul social nu este posibil. Când nu ne putem exercita puterea și controlul asupra noastră, tindem parcă să extindem această nevoie, și să o satisfacem în exterior, prin încercarea de a-i controla pe ceilalți. Așa se poate ajunge de la libertatea civilizată în care acționează forța dreptului, la o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Profesorul american de psihologie Frank L. Schmidt spune că „Nenorocirea în democrație nu este triumful cantității, ci triumful proastei calități.” Poate că are dreptate, dacă ne raportăm la acea democrație haotică care ne pândește la tot pasul.
Manifestarea temperamentului vulcanic pare a fi la modă! Ne lipsește înțelepciunea? Sau violența anesteziază înțelepciunea? „Înțelepciunea nu are nevoie de violență”, spunea Lev Tolstoi. Da, dar violența are nevoie de înțelepciune pentru înțelegerea vieții și a valorii omului, înțelepciune care nu se învață, ci se trezește în om, după cum spunea filozoful, scriitorul român Constantin Noica (1909-1987): „Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită”.
Cred în acest drum al omului în viață, în care înțelepciunea se trezește prin cultură și credință – credința incluzându-se în cultură, bazată fiind pe simțirile nobile ale blândeții și iubirii, opuse violenței, prostiei, urii – , urmând civilizarea omului, dispariția barbariei din el. „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”, poate constitui un îndemn peste timpuri adresat de Divinitate umanității noastre violente. Înțelepciunea de a ne întoarce fața către Dumnezeu și a recunoaștere învățătura Lui, iată modalitatea prin care pot fi rezolvate problemele omului, pentru a avea o viață fericită pe această planetă, modalitatea de a ne vindeca de boala acestui secol – Violența –, sub toate formele ei de manifestare.
Politețea trebuie de asemenea considerată un imperativ al societății moderne, al omului zilelor noastre, o victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încă, un îndemn pentru respectarea regulilor de conviețuire socială, a principiilor și normelor de muncă și comportare într-o societate liberă. Dacă politețea ține de zona luminii din noi, nepolitețea sau lipsa de respect ține de zona întunericului, a păcatului. Ar trebui să încercăm să fim mai buni, mai iubitori unii față de ceilalți, conștientizând scurtimea și valoarea acestei vieți. S-a dovedit că autocontrolul, autodisciplina, înțelepciunea – iată! – transformă cu timpul omul, creează a doua natură a lui. „Omul este om în lucrarea sa de a se face” și este valoros „întrucât este o eternă promisiune”, spunea filozoful sicilian Giovanni Gentile (1875-1944).
„Înlăuntrul nostru suntem la fel, cultura este singura care face diferența”, spunea și Maestrul gândirii chineze Confucius (sec. VI î. H.), ca atare de cultură avem nevoie pentru a ne civiliza, de respectul și grija pentru celălalt, de umanismul care prețuiește demnitatea, libertatea și grija față de om, de valorile materiale și spirituale ale existenței sale. Se întreba Constantin Noica: „Dar pe cine ați mai auzit azi spunând: sunt un umanist, adică mă interesează mai ales problemele omului?”. Ce repede renunțăm și uităm tot ce este bun în noi și pentru noi! Cum ne sărăcim singuri sufletele! Înțelepciunea se trezește, comportamentul uman se învață, afecțiunea față de celălalt putând anula agresivitatea din suflet. „Nu există fericire dincolo de cultură. Nimic nu „ține” dacă nu este filtrat de cultură, iar fericirea trebuie să țină, căci nu este extaz”, spunea tot Noica.
Bunătatea pierdută trebuie înțeleasă și recucerită, plasată în golul sufletului nostru.
