Cartea de eseuri, comentarii şi interviuri, intitulată sugestiv „Românaş la San Francisco””, apărută la editura ANAMAROL, Bucureşti, 2011, semnată de Viorel Vintilă, proaspăt membru al Ligii Scriitorilor, ne revelează un scriitor dotat cu simţul observaţiei, al ironiei, autoironiei fine şi dornic de cunoaştere. Încă din „Cuvânt înainte” autorul ne introduce în tainele sale privind activitatea sa jurnalistică, în modul de a fi pătruns în lumea revistelor virtuale cu ajutorul generosului scriitor George Roca, de asemenea, membru al Ligii Scriitorilor Români.
Cartea structurată în capitolele: „De prin State…adunate”, „Interviuri”, „Diana şi tati”, „Atitudini” şi „Gânduri, opinii, reflecţii” se constituie într-un corpus unitar compus dintr-un evantai de secvenţe ce oglindesc atât opiniile autorului faţă de unele evenimente, întâmplări, dar şi discuţii cu anumite personalităţi artistice cuprinse în interviuri ce scot în evidenţă plastic şi sugestiv personalitatea celui abordat. Remarcăm opiniile pertinente, chiar obiective, despre etimologia unor cuvinte, şi la obiect faţă de unele caractere, obiceiuri de la noi, dar şi din State.
Cartea conturează modele şi întâmplări, inclusiv raportul autorului cu lumea cu care a tangenţiat, – afirmă soluţii, implicându-şi cititorul într-un act de lectură instructiv şi informativ. Miezul acestui volum fiind receptarea societăţii omeneşti, cu întregul evantai de reverberaţii asupra lumii cu mentalităţile, obiceiurile şi evenimentele ei. Autorul are suficientă înzestrare pentru speculaţia şi analiza unor termene şi comportamente, cum ar fi: fiţa şi mai ales când explică semnificaţia cocalarului ce a devenit un modus vivendi şi la care „destul de mulţi aspiră”.
Interesant şi bine documentat este în foiletonul despre originea ţiganilor, exemplificând cu ceea ce spunea John Samson care „găseşte originea triburilor rome în nord-vestul Indiei determinând după cercetarea idiomului că strămoşi apropiaţi ai limbii romani (ţigăneasca) limbile singhaleza, marathi, sindhi, Punjabi, dardica şi pahari de vest (dialecte hinduse vorbite de băştinaşi)”.
Revenind la primul capitol al cărţi pot spune că autorul este un prozator înzestrat, având calităţile unuia care practică cu talent schiţa literară, aici intrând întâmplările povestite cu o fină ironie de la hotel sau mall. Chiar şi atunci când critică, Viorel Vintilă este un melancolic, fiinţa lui fiind o himeră îmbrăcată în zale, un duh ironic care mânuieşte din umbră condeiul bine ascuţit.
Amintirile povestite fetiţei sale Diana, sunt de un romantism răscolitor, având capacitatea de a prinde în fraze cursive mişcarea interioară a întâmplărilor, dinamica eului copilului de atunci, perspectiva imaginarului, universul sensibil al copilăriei. Practic textele pun în oglindă copilăria lui Tati şi al Dianei.
Chiar interviurile cu artişti renumiţi cum ar fi Florian Pitiş, Gheorghe Ghiorghiu, Gabriel Dorobanţu, Mihai Constantinescu, fetele de la Bambi ( Raluca şi Denisa), Trupa Autentic, Ileana Şipoteanu, cântăreaţă şi soţia compozitorului Dumitru Lupu sunt, practic, secvenţe ale unei istorii ale Artelor Româneşti din diasporă.
Capitolul intitulat „Gânduri, opinii, reflecţii” cuprinde şi disertaţii ce vibrează pe un diapazon al cunoaşterii, făcând aluzie la personalităţile Fănuş Neagu, Adrian Păunescu şi Dobrin vis-à-vis de presa din România, inclusiv analize şi investigaţii despre Facebook, noul drog virtual, noua limbă română-englezească-mesengeristă, criză, perlele de la bac, Vali şi Dragobete, superstiţii, obiceiuri, toate formând un întreg al opiniilor unui talent genuin dublat de un observator vigil.
Cartea lui Viorel Vintilă îmi aduce aminte de a ce scris Nietzsche în „Naşterea tragediei”: „Astfel, acest abis de uitare desparte lumea realităţii cotidiene de cea dionisiacă. Îndată ce acea realitate cotidiană reapare în conştiinţă, ea provoacă dezgust: rolul acestor stări sufleteşti este un sentiment ascetic care neagă voinţa Sub acest unghi, omul dionisiac prezintă oarecare asemănare cu Hamlet: amândoi au aruncat odată o privire cuprinzătoare în esenţa lucrurilor; au ajuns la cunoaştere şi le este scârbă de acţiune; căci acţiunea lor nu poate schimba întru nimic esenţa veşnică a lucrurilor; li se pare ridicol sau uimitor să li se ceară ca lumea, care a ieşit din ţâţâni, să fie pusă la locul ei. Cunoaşterea ucide acţiunea”. La care adaug aprecierea că… văd în Viorel Vintilă un viitor prozator de succes.
