E greu să defineşti femeia de succes. Că Paulina Mircea este o învingătoare o dovedesc reuşitele sale pe toate planurile. Vorbind însă strict de cel profesional, primeşte cu siguranţă, nota 10. O fire echilibrată şi riguroasă, a conştientizat necesitatea de a se impune într-o lume dominată de orgolii şi interese meschine. Paulina Mircea spune că unei femei nu-i este deloc uşor să-şi croiască o carieră de succes şi consideră că se numară printre norocoasele care s-au bucurat de sprijinul familiei, al soţului şi al celor doi băieţi de care este foarte mândră.
Chiar dacă munceşte mult în zilele săptămânii, weekendul este dedicat în exclusivitate familiei. Femeia de afaceri şi-a dovedit şi calităţile excepţionale de mamă în cei peste 17 ani de când este în Spania. Are doi baieţi, frumoşi, destepţi şi educaţi pe care împreună cu soţul ei îi consideră miracolul vieţii lor. Cei doi copii au crescut frumos, cu o mamă şi prietenă totodată şi au găsit în aceasta un sfătuitor de încredere de fiecare dată.
„ …, şi să uiţi că exişti…”
În urmă cu 17 ani, nu ajungea oricine în Spania. Era nevoie de viză şi românii la acea vreme erau puţini şi de o altă factură. Paulina Mircea face parte din acel grup restrâns de români care au reuşit în Spania. Încă de la începuturi, a înfiinţat o societate mixtă româno-spaniolă în domeniul construcţiilor, devenind apoi Preşedinta Asociaţiilor Românilor din Comunitatea Madrid şi a Camerei Române de Comerţ din Spania. Femeia de succes Paulina Mircea, nu oboseşte niciodată şi ştie să strălucească mereu. Ea poate să rezolve orice problemă într-un timp scurt şi ştie să ascundă semnele oboselii. Ştie să-şi folosească şarmul, care este mai apreciat decât carisma. Şarmul, o combinaţie de amabilitate şi disponibilitate atunci când e cazul, îi cucereşte pe toţi, pe când carisma generează doar invidie şi răutate. Este mereu prezentă, mereu în contact cu ceilalţi, atât telefonic cât şi pe e-mail. Se simte misterioasă, puternică şi hotărâtă în absolut tot ceea ce face, atrăgând mulţi discipoli care o respectă şi o apreciază cu adevarat. Unul din visele Paulinei Mircea, este şi acela ca toate asociaţiile româneşti din Europa, să se unească într-o organizaţie onestă, într-o federaţie puternică unde “…, trebuie să uiţi că tu exişti şi să te pui în slujba românilor pentru că acesta este motivul pentru care te-au ales. Din păcate sunt mulţi reprezentanţi ai asociaţiilor româneşti din Spania care au uitat scopul pentru care au fost aleşi. Şi pe această cale, aş dori să le reamintesc faptul că, reprezentăm românii nu interesele sau ambiţiile noastre personale. Să demonstrăm că venim dintr-o ţară civilizată, că avem o pregătire şi o oarecare educaţie şi chiar dacă există persoane cu un nivel de cultură şi civilizaţie mai redus şi aceştia trebuie să înţeleagă faptul că, nu am venit să instituim legea noastră personală. Dacă am ales să fim aici, atunci avem obligaţia să ne integrăm cât mai bine în societatea spaniolă, să respectăm legile, să-i respectăm pe spanioli aşa cum şi ei ne respectă pe noi. Dacă vom continua cu răutatea, invidia, dezbinarea şi statutul de mafioţi, vom fi marginalizaţi şi apoi societatea spaniolă ne va respinge în totalitate aşa cum s-a întâmplat cu românii din alte ţări europene.”
Alături fraţi, cu românii americani…
Românii adevăraţi stabiliţi în străinătate îşi iubesc ţara cu mai mult patos decât cei rămaşi acasă. Pentru ei, România este fata frumoasă, fără vârstă, lăsată la vatră când au plecat din ţară. De aceea o şi iubesc mai mult. Pentru că nu are vârstă, pentru că nu-i văd ridurile şi pentru că o iubesc abstract. Un alt vis al Paulinei Mircea, este şi acela în care România să ajungă în cel mult 10 ani, la o democraţie americană, iar „…, românii să fie uniţi, alături fraţi, în lupta pentru demnitate… Salut cu mare dragoste românii de pretutindeni, dar mai ales românii din America. Să învăţăm de la aceştia să fim mai buni, mai corecţi, să avem un pic de spirit mai umanitar, mai solidar, pentru că, în străinătate se poate vedea mult mai clar calitatea fiecărui român… Deşi e la modă să denigrăm românii şi România, eu cred că merită să încercăm să nu mai aruncăm cu pietre în sentimentul naţional..”, în ţara care din păcate, a ajuns atât de abstractă, cu toată concreteţea necazurilor ei. Dacă eşti de mai multă vreme plecat de acasă, paradoxal simţi mai dureros ratările şi gafele pe care le fac alţii, oarecum şi în numele tău. Te ruşinezi mai abitir decât cei care de mult au şters din dicţionar cuvântul „ruşine”. Te simţi neputincios, ca în vis, când vrei să opreşti pe cineva să se arunce de la etaj şi nu poţi. Când eşti departe pentru un timp, te simţi ca la Olimpiadă, când ţii necondiţionat cu România. O vrei, dacă nu pe podium, măcar printre primii. Şi când colo, antrenorii se bat între ei, echipele noastre se luxează reciproc şi medaliile care ne-ar fi stat la îndemână poposesc la gâtul altora care şi aşa se întreabă ce căutăm noi în competiţie. Paulinei Mircea îi este dragă România aşa cum este ea… Cum ţi-e mai aproape de suflet copilul bolnav decât cel sănătos şi veşnic premiant. Ţinem cu învinşii de obicei, cu cei mai slabi. Cu fiecare în parte. Dar ce facem când e vorba de totalitatea învinşilor care fac o ţară? 
Cu ei nu ţine chiar nimeni? Când eşti departe, prietenii te întreabă ce-ai vrea să-ţi aducă de acasă. Ce să-ţi aducă, de vreme ce acolo unde eşti, găseşti aproape tot din ceea ce poate fi adus? Pentru că adierea primăverii de acasă nu ţi-o poate aduce nimeni… Şi nici apusurile de soare din adolescenţă şi nici străzile care nici ele nu mai sunt aceleaşi. Poate un pic de cimbru şi leuştean. Că aici prin străinătăţuri găsim de toate: palate, catedrale, străzi fără gropi, fructe exotice pline de hormoni… Treburile acestea umile care îţi recompun o lume din care nu poţi pleca niciodată, nu le regăsim aici. O lume cu dor de acasă, de România aceea cu sărbătorile ei fără egal, cu mirosurile ei indicibile… O lume care va rămâne doar a noastră şi la care visăm să se transforme în timp într-o oază de linişte, de pace şi bună înţelegere şi de unde, eu îmi doresc acum, puţin cimbru şi leuştean, ca protest împotriva celor ce ţin cu tot dinadinsul să ne distrugă cuvântul acasă.
