Una din practicile armatei române la instruirea soldaţilor a fost frica, teroarea de tribunalul militar. REGULAR erau aduse victime ale acelui tribunal, soldaţi consideraţi trădători pentru încălcarea jurământului militar, fiinţe firave care fugiseră acasă, dezertaseră, numai piele şi os care după câţiva ani de puşcărie, hrăniţi doar cu coji de lubeniţă şi spălat veceuri şi podele kilometrice în genunchi cu periuţa de dinţi de le vedeai oasele la încheieturi prin piele de parcă deveniseră corp comun erau trecuţi prin faţa noastră în timp ce el, soldatul trădător se căia.
Am fost grănicer pe frontiera cu Iugoslavia în 1973, iar noaptea de pază în câmp, la 9 km de pichet, adormeam cu frica să nu fiu prins de căpitan sau infractor, nu ştiu de care mai tare, să mă omoare sau închidă aşa că visam dar auzeam atmosfera din jur, din jurul cuibului suprapusă cu cea din vis în vis, exemplu: Dacă eram la Timişoara în vis mâncând ochiuri la capac la restaurantul Lido de lângă operă şi pe la 4 dimineaţa se apropia patrula de noapte în control, o auzeam şi începeam lupta să mă trezesc, concentrându-mă pe mişcarea mâinilor sau picioarelor, să le mişc până intru în contact cu patul, care pentru mine întodeauna duc la trezire tocmai la timp ca să somez patrula. Dar într-o noapte s-a apropiat de mine un infractor care dorea să treacă fraudulos frontiera, se rătăcise chiar în direcţia mea. Era o noapte întunecat, cu lapoviţă şi ploaie mocănească. În vis, eu îl auzeam ca pe unul care păşeşte în cisme de cauciuc prin iarbă: zdup, zdup, zdup. AM DESCHIS OCHII, L-AM SOMAT ŞI AM TRAS PATRU FOCURI DE ARMĂ ÎN AER strigând “STAI CĂ TRAG!” NAMILA din intuneric S-A SPERIAT ŞI A FUGIT. Nu se vedea la doi paşi. Paşii au dispărut în sângele care îmi zvâcnea în urechi. La auzul focurilor de armă s-a tras alarma la Pichet şi zona a fost înconjurată. Aşa am aflat că INFRACTORUL era măgarul care fugise de la stâna din apropiere. Se făcuse ziuă de-acuma şi la descoperirea cauzei, maiorul care era tocmai în inspecţie a concluzionat că nu poate justifica intrarea mea în unitate fără cele patru cartuşe ale mele pe motivul unui măgar şi ca atare nu îmi permite să intru în Pichet fără tuburile trase. Am umblat îngheţat şi nemâncat până la ora prânzului prin iarbă ca să le găsesc şi să le recuperez. Altcum aş fi fost arestat sub suspiciunea că le-am ascuns în scopul vreunui sabotaj (să-l împuşc chiar pe el, poate). După un an şi jumate de pază am învăţat să-mi aud hoţii noaptea când vin să mă fure, ţip la ei în somn acompaniat de câinii vecinilor, între conştienţă şi subconştient. Dacă eşti lucid în vis se mai cheamă vis? Oare cum vor ieşi din vis cei trimişi în Afganistan?
Ben Todică
